Italia și minunile ei: Bologna

“Ha! Vreti Florenta? Mai bine incercati Bologna!” Cam asa ni s-a intamplat noua, nu noi am fost aceia care am ales-o, ea a fost aceea care ne-a dorit, ne-a chemat, ne-a ispitit cu o cursa aviatica asezata exact dupa cum cautam. Si da, este dificil sa alegi Bologna, cand Florenta se gaseste la doar 100 km si o ora de mers cu trenul, un oras care abunda in opere de arta si capodopere arhitectonice, un adevarat oras-altar al Renasterii, ale carui strazi si galerii sunt pline cu picturi si sculpturi ce apartin celei mai infloritoare perioade artistice europene. Si de la bun inceput mai spun ceva: Bologna, iarta-ma ca te-am ales doar din intamplare si iti multumesc pentru ca mi te-ai oferit.

Din punct de vedere geografic, pozitia centrala a Bologniei a constituit, inca din cele mai vechi timpuri, puterea ei – soselele si liniile ferate se strang aici din tot nordul Italiei. Primul drum important a fost construit pe vremea romanilor, in anul 187 – Via Aemilia – si lega coasta Adriaticii de importantele orase-garnizoana din Piacenza. Cateva parti din acest vechi drum pot fi vazute in centrul orasului, intr-un sit arheologic subteran, acolo unde au fost descoperite in timpul unor lucrari si unde sunt acum conservate. 

Prin sistemul de cai ferate, Bologna este conectata cu orase mari si zone importante ale tarii: Milano, Florenta, Roma, Rimini si coasta Adriaticii, Padova, Venetia si Alpii. Desi are o pozitie-cheie in sistemul de transport italian si desi este tranzitata de milioane de turisti in drumul lor catre diverse destinatii, putini din ei se opresc pentru a vizita orasul, comparativ cu numarul celor care viziteaza alte orase de aceeasi marime si importanta. Asta am observat si noi mergand nu numai prin Bologna, dar si prin Ravenna si Rimini: in jurul nostru s-a vorbit in proportie de 90% italiana, rar am auzit vorbindu-se alte limbi. 

Bologna este un oras interesant, cu propria sa individualitate, cu un centru ca un “ghiveci” de arcade de caramida, cu turnuri, cu muzee fascinante si palate cu o arhitectura superba, cu biserici de o frumusete uluitoare, cu cea mai veche universitate din Europa – exista din anul 1088 si, nu in ultimul rand, cu cea mai buna mancare din Italia – este considerata capitala gastronomica a tarii. Cu toate acestea, Bologna este, in mod surprinzator, ignorata, atractiile ei istorice, culturale si culinare fiind mai apreciate de italieni decat de straini, care sunt tentati sa treaca fara sa se opreasca in aceste locuri.

Bologna este faimoasa pentru turnurile ei inalte, pentru cei 36 km de porticuri, pentru acel old town foarte bine conservat, pentru grija cu care mostenirea medievala si renascentista a orasului se impleteste cu modernitatea mileniului 2 si 3. Zona de nord, cunoscuta ca Fiera di Bologna, reprezinta spiritul nou al orasului sau “orasul vertical din interiorul orasului” dupa cum si-a numit proiectul arhitectul japonez Kenzo Tange, cel care a desenat acele ansambluri futuriste pe la mijlocul anilor ’70. Este de fapt nucleul unui proiect mai amplu de modernizare care a dorit sa ofere orasului cladiri cu arhitectura noua, moderna, proiectate in conformitate cu noile idei ale spatiului urban: un centru de afaceri, cladirea bursei, un palat al congresului si al culturii.

Noi venisem sa vizitam zona veche a orasului, aceea plina de istorie, de palate, de biserici, de turnuri, de porti, de arcade. Asa ca ne-am pregatit pentru o zi intreaga de mers pe jos, pentru ca centrul medieval al Bologniei este compact iar majoritatea punctelor de interes se concentreaza in jurul Pietei Maggiore. Nu am avut nici un plan, nici o lista de obiective turistice musai de vazut, pentru ca de fapt acolo, in centro storico, la fiecare pas iti ies in cale un palat sau o statuie, muzee si biserici si nu poti trece fara sa admiri frumusetea tavanelor pictate ale porticurilor. 

Bologna a fost construita ca o cetate inconjurata de ziduri inalte si rezistente care sa-i protejeze pe locuitori de atacurile invadatorilor. Au fost trei inele de aparare construite de-a lungul anilor, incepand inca de prin secolele 3-4, impartite din loc in loc de porti pentru acces. Fiecare poarta era un complex bine pazit format din casa capitanului, turnul central, santul de aparare si un pod suspendat. La poarta se verifica fiecare calator si se colectau taxele vamale. Cateva sectiuni din aceste ziduri au ramas in picioare pana in prezent si le-am intalnit in plimbarea noastra . Va mai spun despre ele doar ca au inceput a fi ridicate in 392 si ca in 1390 s-au incheiat lucrarile la ultimul zid. 

Noua dintre cele douasprezece porti originale care faceau parte din cel de al treilea inel de ziduri de aparare al orasului medieval Bologna inca exista si se pot vedea: Porta San Felice (prima pe langa care am trecut, in drumul catre pensiune) este cea mai vestica dintre ele si a fost martora multor marsuri militare ale ostilor care plecau la razboi; apoi am vazut Porta Saragozza, care mai este cunoscuta si ca “Poarta Sacra” sau “Poarta Pelerinilor” pentru ca se afla pe drumul care duce catre Sanctuarul Madonnei din San Luca, aflat pe un deal impadurit din oras si unde se ajunge strabatand cel mai lung portic din lume care are fix 3796 metri si 666 de arcade; de la Porta Castiglione se supraveghea unul din canalele prin care se aducea in oras apa de la raul Savena si care furniza energie hidraulica pentru zecile de ateliere unde se produceau matase si lana; Porta Maggiore ar putea fi numita si “poarta de onoare” pentru ca pe aici trecea vechiul drum roman Via Aemilia pe care multi suverani si papi l-au strabatut, numai ca, din pacate, nu prea a mai ramas nimic din gloria ei de odinioara – in 1903 ea a fost aproape complet demolata, dar o dezbatere furioasa a oprit lucrarile si apoi au inceput lucrarile de restaurare si conservare; Porta San Vitale sau Porta per Ravenna, desi de dimensiuni reduse si cu un aspect neimpresionant, a avut un rol important, pentru ca a fost amplasata pe drumul care ducea catre Ravenna, capitala antica a Imperiului Roman si un important centru religios, oras de care Bologna a fost dependenta timp de mai multe secole. Mai sunt Porta Zamboni, Porta Mascarella, Porta Lame si ultima, dar cea mai frumos decorata, Porta Galliera. Fiecare poarta avea o utilitate clara, un scop precis pentru care a fost construita.

Cand citesti despre Bologna, afli ca este caracterizata asa: “La dotta, la grassa, la rossa” adica este “culta, imbelsugata si rosie”. Culta pentru ca are o viata universitara si culturala bogata – aici se gaseste cea mai veche universitate din Europa, infiintata in 1088. Imbelsugata – ei bine, asta se datoreaza bogatiei gastronomiei locale, mancarea din Bologna avand reputatia de a fi cea mai buna din  Italia. Ca este “rosie” i se spune de la culoarea predominant rosiatica a cladirilor si a acoperisurilor, dar si de la orientarea politica de stanga, caracteristica perioadei de dupa al doilea razboi mondial, atunci cand i s-a spus “capitala stangii italiene”. La aceste epitete se mai pot adauga doua, mai putin folosite si care nu prea sunt facute publice, dar care de fapt exprima cel mai bine unicitatea orasului: Bologna turrita si Bologna dei Portici.

Despre portici v-am mai spus – aceste arcade sunt elementul arhitectural specific orasului, nu exista strada in centrul istoric fara a avea portici, in total in oras sunt 38 km de asemenea arcade. Apoi, daca tot sunt caracteristice orasului, tot aici trebuie sa se afle si cel mai lung din lume: Portico di San Luca, de aproape 4 km. Aceste arcade au aparut dintr-o necesitate practica, pentru marirea spatiului locativ al orasului, deoarece numarul locuitorilor a crescut foarte mult dupa infiintarea universitatii. Printr-o lege din anul 1288 s-a impus in mod obligatoriu ca toate cladirile sa fie construite cu portici, initial au fost din lemn – si se mai pot vedea cateva, au rezistat eroic trecerii sutelor de ani – iar dupa secolul 17 au fost din piatra. 

Bologna turrita – inseamna “plina de turnuri”, pentru ca in perioada medievala a fost o traditie sa se construiasca turnuri, se estimeaza ca erau aproximativ 180 prin secolul 12. Ele erau simboluri ale puterii familiilor nobiliare bologneze: cu cat erau mai bogati, cu atat mai inalt vroiau sa construiasca turnul! Scopurile pentru care erau ridicate au fost diverse: unele au fost folosite pentru locuit, altele pentru activitati comerciale, altele au avut rol militar sau chiar au folosite ca si inchisori. Din pacate, inca de pe la inceputul secolului 20, pentru a pune in practica un plan ambitios dar nefericit de modernizare a orasului, s-a inceput demolarea lor. Au mai ramas in picioare, in prezent, doar 23, iar dintre acestea cele mai faimoase sunt Torre Asinelli – 97 m si Torre Garisenda – 48 metri. Ele au fost inaltate de cele mai bogate familii nobile din oras care s-au luat la intrecere, fiecare dorind sa ridice cel mai inalt turn din cetate. Turnul Garisenda a fost ridicat pe un teren alunecos, neadecvat si a inceput sa se incline inca de pe cand era construit. De aceea, nici nu a apucat sa fie terminat. Ba chiar, prin 1360, autoritatile i-au mai redus din inaltime tocmai pentru a nu se prabusi sub propria greutate. Este motivul pentru care, acum, nu are decat 48 m. Turnul vecin, Asinelli, are inaltimea originala de 97 m dar si el a inceput sa se aplece usor catre rivalul lui, dar insesizabil cu ochiul liber. Acesta se poate vizita, biletul nu costa decat 3 euro, dar va spun ca trebuie sa va inarmati cu multa rabdare pentru ca timpul de asteptare poate depasi o ora. Noi am reusit la a doua incercare! Prima data cand am mers era o coada imensa si nu am vrut sa pierdem timpul, probabil ca ar fi trebuit sa stam vreo ora si jumatate si am preferat sa ne continuam vizita si sa revenim intr-un alt moemnt al zile. Iar acel moment a fost mai spre dupa-amiaza, am stat cam 30 minute dar am vazut un superb apus de soare peste oras!

Este interesant cum, dupa multe sute de ani, o disputa de orgolii nobiliare a devenit o poveste cu o morala profunda: turnurile, impreuna, sunt simbolurile orasului si pare ca isi fac reciproc o plecaciune, ca doi batrani intelepti, demonstrand cat de absurde sunt dusmaniile umane.

Bologna a fost bombardata puternic in timpul celui de al doilea razboi mondial, dar centrul istoric pastreaza un amestec unicat de arhitectura medievala, renascentista si baroca. Strazile lui sunt construite, in mare parte, dupa model roman: inguste, pietruite, umbrite de cladirile care se inalta de o parte si de alta, facute parca anume pentru plimbari linistite, pe sub acele arcade protectoare. Cu ajutorul unei harti turistice, orasul se lasa foarte usor descoperit. Asta am facut si noi: primul drum l-am facut la biroul turistic din Piazza Maggiore pentru ca aveam nevoie de o harta, incercasem in aeroport, dar fara succes. 

Aici este inima si memoria istorica a orasului, frumoasa si plina de viata, inconjurata pe toate laturile de palate cu o istorie veche si bogata: Palazzo del Podesta, Palazzo dei Notai, Palazzo d’Accursio, Palazzo dei Bianchi si impresionanta Basilica San Petronio. 

Palazzo del Podesta – construit pe la 1200, este edificiul cel mai vechi din zona si a fost sediul Podesta – puterea executiva a orasului si palat al guvernatorului. In aceasta cladire a fost declarata in 1256 eliberarea tuturor servitorilor din oras si a taranilor legati de glie, practic toti locuitorii devenind din acel moment liberi. Aici a fost si sediul Capitanului Poporului care avea rolul de a asigura ordinea in oras si de a executa sentintele date de consiliul orasenesc.

Palazzo dei Notai a fost construit de catre societatea notarilor din oras, care si-a stabilit aici sediul. Palazzo d’Accursio este sediul actual al primariei, dar initial a fost palatul personal al juristului Accursio da Bagnola (in secolul 12). Pentru ca este format din mai multe  corpuri de cladiri aici s-a amenajat un muzeu – Colectiile Municipale de Arta, unde sunt expuse picturi de artisti bolognezi ce acopera o perioada de cateva secole. Palazzo dei Bianchi – Palatul Bancilor – a fost ultimul construit in zona, prin secolele 15-16, bineinteles ca ne dam seama din denumire ca aici aveau loc operatiile financiare intre negustorii care incheiau diverse afaceri. Arcadele lui – numite Il Pavaglione – erau loc de promenada pentru lumea buna a orasului, deasemenea legau Piazza Maggiore de Piata Galvani unde se desfasura targul gogoaselor cu fir de matase, care erau folosite in atelierele de matase din oras. In secolele 14-18 Bologna a fost un centru textil foarte mare, avand tehnica de prelucrare a matasii cea mai avansata din epoca.

In partea nordica a Palatului Podesta este Palatul Re Enzo – Palatul Regelui Enzo, un corp de cladire construit un secol mai tarziu. Numele lui vine de la Regele Enzo al Sardiniei, fiul Imparatului Frederic al II-lea al Suediei, care a fost capturat intr-o batalie din anul 1249 si a fost tinut prizonier aici timp de 23 de ani, practic tot restul vietii si l-a petrecut intre zidurile acestea, pentru ca nu a fost eliberat niciodata, in 1272 cand a murit era tot prizonier. 

In aceeasi zona este o alta piata emblematica a orasului – Piazza Nettuno – cu monumentala Fantana a lui Neptun, o statuie care imprastie apa prin toate orificiile si pe care localnicii o numesc Gigantul. A fost construita in secolul 16 pentru a marca guvernarea fericita a orasului de catre Papa Pius al IV-lea. Din pacate, era in renovare si nu am putut sa o admiram dar trebuia sa o amintesc aici, pentru ca este unul dintre simbolurile puternice ale orasului. 

In Bologna sunt multe biserici, probabil ca in toate marile orase italiene! La tot pasul ne mai iesea in drum cate o chiesa, dar stati linistiti ca nu o sa va plictisesc povestindu-va despre toate in care am intrat pana ce sotul meu a decretat: gata, mi-a ajuns cu bisericile pe ziua de azi! Bine, asta nu inseamna ca eu nu am mai vizitat cateva dupa aceea… Ce vreau insa sa va spun este ca probabil nimeni nu paraseste orasul inainte de a vizita Basilica di San Petronio, cea mai mare din Bologna, inchinata Sf Petronio – un episcop din secolul 5, conducator al Republicii din Bologna si patronul spiritual al orasului, care este sarbatorit in fiecare an pe 4 octombrie si ale carui ramasite sunt pastrate in interiorul bisericii San Sepolcro. Ca si dimensiuni, este a treia biserica din Italia, dupa Domul din Milano si cel din Florenta. Initial, s-a dorit a avea dimensiuni si mai mari, din orgoliul de a dovedi ca Bologna este un oras liber si, mai mult de atat, independent religios de Vatican. De aceea s-a pastrat denumirea de “basilica” – care are origine bizantina – si nu se numeste “chiesa”, “duomo” sau “catedrala” – termeni specifici lumii catolice subordonate Vaticanului.

Constructia ei a inceput in 1390 si pentru ca se dorea a fi de doua ori mai mare decat este acum (ceea ce ar fi insemnat sa depaseasca Sf Petru din Vatican) a dus intotdeauna lipsa de fonduri in cei peste 300 de ani cat au durat lucrarile, motiv pentru care fatada din caramida nu este placata cu marmura, asa cum fusese planuit. Legendele urbane spun ca fondurile au fost, totusi, extrem de generoase, iar asta se reflecta in interiorul superb, cu arcade gotice inalte de 45 metri, fresce, picturi si vitralii de o frumusete uimitoare. Aceste extravagante se spune ca au influentat foarte mult revolta lui Martin Luther impotriva catolicismului.

Sunt multe palazzo in Bologna: unele au fost transformate in hoteluri, altele sunt cladiri de utilitate publica – primaria, universitatea, biblioteci, sali de expozitie; altele sunt locuite, nu neaparat de catre urmasii familiilor nobile care le-au construit. Dar tot trecand pe langa ele, am gasit o usa intredeschisa si, cu oarece retineri, trebuie sa recunosc, am trecut pragul. Eram foarte curioasa, nici nu avea mare importanta daca cineva m-ar fi data afara, eu vroiam sa vad! Si am avut noroc, pentru ca cei curajosi sunt rasplatiti, nu-i asa? Se putea vizita si era chiar gratuit: Palazzo Davia Bargellini, care a apartinut unei distinse si bogate familii de senatori si dateaza inca din 1638. Intrarea se face printr-o usa austera, inalta, simpla, neagra dar flancata de doua superbe statui – doi Atlasi care poarta pe umeri un blacon din piatra. Familia Bargellini, cei care au comandat construirea palatului, nu s-a bucurat prea mult de el. Undeva spre sfarsitul sec 17, dupa o vrajba pe care au avut-o cu o alti nobili locali – Ariosto, ambele familii s-au stins, nu au mai existat mostenitori pe linie masculina. Proprietatile, banii si chiar numele au fost preluate de marchizul Davia care a hotarat, inca din 1874, sa isi dedice averea educarii tinerilor din oras. Din anul 1924 impozantul palat este muzeu, o mare parte din picturile si obiectele expuse apartinand fostilor proprietari.

Candva, Bologna a fost asemanatoare Venetiei: plina de canale si de barci. Pentru ca in oras era nevoie de apa – atat pentru consum cat si pentru atelierele mestesugaresti – si pentru ca raul era la cativa kilometri departare, s-au construit canale cu ajutorul carora apa era adusa si transportata in interiorul orasului. Acum, aceste canale nu se mai vad, sunt ascunse sub pamant. Iar orasul s-a dezvoltat, practic, pe aceasta retea de canale subterane ce exista inca din secolul 12. De la o mica fereastra de pe Via Piella se poate vedea ultimul segment din Canalul Morilor (Canale delle Moline) ce este o prelungire a cursului raului Reno ce traverseaza mai mult subteran Bologna. Amuzant este faptul ca toti turistii vor sa priveasca prin acea ferestruica si chiar stau la coada pentru asta, iar pe partea opusa a strazii este un mic pod de pe care se vede mult mai bine si unde nu este nimeni. 

Si pentru ca o zi atat de frumoasa si de bogata nu se putea incheia decat la inaltime, ne-am reintors la Turnul Asinelli in speranta ca vom mai avea inca o data noroc si vom reusi sa urcam. Si am fost rasplatiti! Era aproape ora 17, accesul in turn se face doar pana la 17.30 si cu cateva minute inainte am intrat si noi. Urcusul celor 498 de trepte te cam lasa fara rasuflare dar esti recompensat cu o spectaculoasa panorama asupra intregului oras.

Bonus pentru noi a fost un apus superb peste strazile luminate care pareau rauri de lava ce curg catre baza turnului si catre inima orasului – Piazza Maggiore!

[fb_button]