Totul a inceput cand am gasit niste bilete de avion la un pret ridicol de mic, pe ruta Dubai – Manila. Cam 65 de euro, round trip. Nu am mai stat sa socotesc si sa analizez prea mult detaliile… mi-am fixat o perioada cand puteam calatori, care era fix peste 10 luni, si am insfacat biletele, bazandu-ne pe teoria ca vedem noi cum vom face rost de bani pana atunci si vedem noi ce e de facut prin imprejurimile Manilei.
Despre Filipine stiam doar ca e pe undeva prin Asia, ca e tara cu cei mai multi catolici din lume si ca are o multime de insule, cam 7000 de bucati si ca cea mai cea dintre toate este insula Boracay, cu apusurile alea de le vedem pe post de wallpaper. A, si mai stiam ca Manila are una dntre cele mai mari rate de infractionalitate juvenila din lume. Cam atat, pana m-am apucat de citit.
Republica Filipine are aproape 100 de milioane de locuitori, si din cele 7000 doar 880 de insule sunt locuite, deci e destul de inghesuiala pe acolo. Descoperita fiind de Magellan in 1521, care a debarcat cu surle si trambite in Cebu, tarisoara asta a stat sub papucul spaniolilor vreo 300 de ani, pana in 1898, cand si-a proclamat independenta. A fost apoi si prin jurisdictia americanilor, iar japonezii si-au bagat si ei nasul pe acolo in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Oricum, acum s-au mai linistit apele, desi au o treaba nerezolvata cu China, dar asta e alta socoteala!
Cei de la Cebu Pacific Airlines ne-au scos din casa si ne-au pus pe drumuri pana acolo. E drept ca au plecat cu o intarziere de vreo 7 ore din Dubai, dar asta nu a fost chiar rau, dupa doua zile pe care le-am petrecut bantuind prin Abu Dhabi. Am petrecut timpul in aeroportul din Dubai, lenevind, scormonind prin dutty free si cercetand natura umana. Natura care la un moment dat mi s-a parut cunoscuta. Un grup de tineri plictisiti si galagiosi, tolaniti pe podeaua oarecum curata de la poarta de imbarcare, veseli si smecheri nevoie mare. Cand i-am auzit vorbind – in gura mare, evident! – mi-am dat seama ca sunt de-ai nostri si mergeau in aceeasi directie, cu acelasi avion. Ma gandeam ca taman bine, poate ca mai imi fac un update la informatii, judecand despre cate chestii tehnice de ultima generatie manevrau prin aeroport. Ulterior s-a dovedit ca nu prea aveau habar de nimic si intr-un final ne-am intalnit a doua zi seara la statia de ferry, insa ei erau mai saraci cu cate 100 de dolari fiecare!!!
Dupa vreo 4 ore de bantuit prin aeroport, mi s-a facut foame. Mi-am amintit ca ar trebui sa avem mancarea asigurata, dupa atatea ore, dar aparent, nu misca nimic. Abia inainte de imbarcare, care a fost anuntata si reanulata de vreo 3 ori, am zarit intr-un colt cateringul de la Emirates, care alerga dupa pasageri sa le dea cate ceva de mancare. Cum treceai pe langa ei, cum te trezeai cu o plasuta plina de niste lucruri aburinde si niste sticle de apa! Asa se face ca ne-am pomenit cu vreo 3 portii de fiecare, pe care le-am carat cum am putut in avion si pe care ulterior le-am mai impartit si noi muritorilor de foame din timpul zborului. Oricum, eu nu am reusit sa rezerv masa pentru zbor pe site-ul stufos al celor de la Cebu Pacific, care te taxeaza pentru o multime de chestii intr-un singur clik , asa ca orezul frumos mirositor si carnita de nu stiu ce animal au prins foarte bine!
Anyway, am pornit spre Asia din nou. Iubesc destinatia asta, ma simt in Asia libera si fericita, oricat de greu imi este uneori sa rezolv cate o chestie sau sa inghit cate o teapa! Imi plac oamenii de acolo, imi place natura, imi place mancarea asiatica, imi plac marea, oceanul, pestii, barcile, apusurile si ritmul de acolo. M-as muta in Asia oricand, cu casa, cu catel ,cu purcel, cu job, cu tot!
Dar sa revin la saga filipineza… Evident ca am pierdut legatura interna spre insula Boracay dupa o asa intarziere. Insa am avut inspiratia de a rezerva toate zborurile interne tot cu Cebu, in ideea ca treburile interne se rezolva mai repede. Buna inspiratie, mai ales ca toate zborurile domestice pe care le-am avut au fost la scandalosul pret de 100 de pesos, adica 2 dolari! O astfel de aliniere a planetelor, eu nu am mai vazut niciodata!!!
Astfel incat, inainte de a lua stampila de intrare in tara, am trecut pe la biroul de tranzit al companiei, pregatita fiind de scandal. Acolo, toata lumea amabila, buna vorbitoare de engleza, rabdatoare cu moldo-englishul meu. Ne-au dat pontul cu shutlle-ul intern pentru terminalul T3 de unde operau zborurile domestice, amplasat la un colt de aeroport, pe care nu l-am fi gasit nici intr-o mie de ani, daca nu ma luam la harta cu fortele de ordine, care nu ne mai permiteau accesul in terminalul de sosiri, odata ce greseai si ieseai din el. Totul e atipic si complicat si haotic in aeroportul din Manila. Cred ca acest aeroport nu ar fi putut exista in Europa!!! Cea mai buna chestie este insa ca personalul este atat de amabil si de doritor sa te ajute, incat este imposibil sa nu gasesti o solutie la orice problema!
Terminalul T3 este un terminal pe care s-au mutat zborurile interne ale companiilor low cost si care fac legatura dintre Manila si principalele insule: Cebu, Palawan, Boracay, Davao, etc. Shuttle bus-ul intern a zburdat printre avioane, ocolind bagaje, asteptand decolari si claxonand personalul ce manevra pe piste. Am ajuns in T3 in 10 minute iar acolo am asteptat intr-o sala cu AC pana cand cineva a venit si ne-a invitat la o plimbare de vreo 10 minute printre avioane, pe jos, pana la o cursa care avea intarziere si mai avea cateva locuri libere. Ne-am urcat in avion si am decolat spre Boracay, fara a mai apuca sa realizam ce ni se intampla! Oricum, eram pe drumul cel bun, Paradisul era atat de aproape!
Insula Boracay nu are aeroport propriu. Ea este deservita de 2 aeroporturi micute aflate pe insule invecinate:Caticlan si Kalibo. Caticlan este la o aruncatura de bat de statia de ferry, care te va duce in insula, iar Kalibo este cam la o ora si jumatate de mers cu masina de ferry. Caticlanul nu are o luminatie corespunzatoare a pistei pentru a fi folosit si noaptea, astfel incat dupa ora 19 , traficul aerian este inchis. De multe ori, daca sunt intarzieri la decolarea din Manila si avioanele nu se pot incadra in timp, ele sunt deviate catre Kalibo. Miscarile intre aeroporturi si ferry par a fi complicate, dar nu sunt. In haosul si aglomeratia de pe acolo, totul insa este relativ organizat si cel mai rau lucru ce ti se poate intampla este sa dai ceva mai multi bani la transfer, dar nu moare nimeni din 2 dolari in plus!!
Noi am luat cursa de la Cebu direct pe Kalibo, ca sa nu mai incurcam borcanele. Dupa aproape o ora de zbor, iata-ne ajunsi in Kalibo, cu cartele de Philipine in buzunar, rucsacul in spate si pofta de vacanta! Hello, Asia, nice to meet you again! Dar distractia era abia la inceput!!!
Dupa 72 de ore de drum lung si peripetii prin 3 state si emirate, iata-ne ajunsi in Philipine, in Jetty portul Caticlan, de unde mai avem o aruncatura de bat pana in Paradis
Boracay, here we come!!
Se facuse deja de ora 9 seara. Pierdusem sirul avioanelor, transferurilor si taxelor de 2-3 dolari ce trebuiau platite peste tot. Tot ce conta era sa ajungem odata. Trecusem deja la slapi si pantaloni scurti, terminasem resturile de mancare de prin rucsac, epuizasem bateriile telefoanelor si nu mai aveam rabdare. Asta nu ne-a impiedicat insa sa ne amuzam de armatele de filipinezi de peste tot: in aeroport, in afara aeroportului, la transferuri, la paza, la ferryboat, la ghisee, peste tot puzderie de filipinezi micuti, ocupati nevoie mare dar nefacand mare lucru. Unul se uita la hartii, unul iti arata pe unde sa o iei, unul pazea, unul iti lua taxa, unul supraveghea, unul facea curat, unii doar priveau. Probabil, aceeia erau sefi! Cred ca erau de 4 ori mai multi decat ar fi fost intr-un aeroport sau intr-un loc obisnuit in Europa! In fine, ne-am urcat pe o salupa rapida si in 15 minute am pus piciorul pe insula mult visata!
Sa nu va imaginati ca ne-a intampinat o luminatie ”a giorno” sau niste autobuze nerabdatoare sa ne duca in Paradis. Niste jeepney micute si niste tuk-tukuri de alea de-ale lor, puse pe japca! Brusc, sangele mi s-a pus in miscare, mirosindu-mi a tocmeala.
-Eu vreau cu tricyclul, nu cu masina, ii zic sotului. Si trebuie sa fie fix 100 de pesos, ca asa am citit eu pe net.
-Lasa, femeie netul si hai odata, ca ajungem mai repede cu masina!
Eu nu si nu. Pana la urma, dupa ce am cam ramas singuri pe acolo si l-am innebunit de cap pe un driver de tricyclu, ne-am pornit spre Station 1, unde aveam cazare. Pe 100 de pesos, of course!
Drumul l-am facut intr-o bezna totala, care mi-a dat fiori pe sira spinarii si mi-a amintit de putinele filme horror pe care le-am vazut si de stirile de la ora 5. Cred ca m-as fi descurcat cu un eventual jaf sau viol, dar categoric nu as fi acceptat sa-mi ia careva pasaportul! Nu inainte de a ma caza, oricum! Am respirat usurata si am facut ochii cat cepele cand am dat de lumina. Cainii latrau, muzica se auzea in surdina, lumea la talpa, miros de mare si de gratare. Ce iti puteai dori mai mult?
Ne-am cazat la Cool Stay Inn, un guesthouse dragut si curat, cu mare trecere pe Tripadvisor, 25 de dolari pe noapte pe camera deluxe dubla, amplasat intre cele doua plaje principale ale insulei https://www.agoda.com/cool-stay-inn/hotel/boracay-island-ph.html
Dupa dus si intaritor, desi era trecut de miezul noptii, ne-am dus in recunoastere. Prea imi mirosea a carnita de ceva si prea eram nerabdatoare sa vad plaja noaptea, ca sa pot amana pentru dimineata! Intai ne-am oprit sa bem un shake de mango la o terasa… uite-o chiar aici!
Am trecut mai departe, printre oameni, gratare, tuk-tukuri, scutere, si alte umblatoare, pana am ajuns la plaja. Din momentul acela, in care am privit nisipul, cerul si marea,am stiut ca ma aflu in Nirvana. Niciunde in viata mea nu am vazut peisaje mai frumoase, lucruri mai simple si viata mai calma decat in Boracay. Si unde mai pui ca Bob Marley era la in elementul lui! M-am indragostit iremediabil!
Si daca tot am batut calea pana la plaja, sa ciugulim ceva cu clesti, ca prea sunt apetisanti!
Dupa ce ne-am lins pe degete, trecut fiind de ora 3 noaptea, ne-am intors la hotel, evident insa pe un drum ocolitor, fiind usor pierduti in spatiu. Noroc ca oraselul nu e mare, ca ajungeam spre dimineata! Adormim inainte de a ne intinde pe pat. Si ne trezim la fel de repede in salvele unui cucuriguuuuuu criminal. Ce sa fie asta? Poate ca am visat urat, ia sa ne culcam la loc! A doua salva a fost mai acuta si pe mai multe voci. Doamne fereste, sa fie asta muzica raiului sau e o chestie de bun venit, pe aici, pe la boracanieni???
Cobor la receptie, dar cu cine sa vorbesti? Usa incuiata, pupitrul gol. Si apoi chiar mi-a venit sa rad: adica ce sa faca receptionerul? Sa taie cocosii? Sa le lege pliscul? Ei, vata in urechi, un strop de anestezic auditiv din doctoria de la dutty free si televizorul dat mai tare, au rezolvat problema. Mai vedem noi maine dimineata. Si maine a venit foarte repede…
Am baut cateva cesti de cafea, mi-am luat engleza cu mine si m-am dus sa ma jeluiesc la receptie. Proprietarul in persoana, foarte amabil, ne-a dat cheile de la inca vreo 3 camere, sa ne mutam unde ne place. Ei, ne-am chitit noi pe o camera pe partea cealalta a pensiunii, dupa ce am inspectat curtile ce se vedeau din balcon si care pareau a nu avea costerete cu tenori de noapte. Fericiti, ne-am luat costumele de baie si hai la plaja!
Insulita asta, Boracay, are cam 10 km patrati si vreo 12000 de locuitori. E structurata in 3 zone, dar miezul actiunii este in zona centrala, unde se afla vestita White Beach, ai carei palmieri ne fac in ciuda de pe mai toate wall paper-urile de vara.
Cand am dat prima oara cu ochii de plaja, am ramas cu gura cascata. O intindere imensa de nisip alb, alb, alb, alene strajuit de palmieri crescuti aiurea pe o parte si de o apa care parca acum te coplesea, acum nu exista, in functie de distanta de la care o priveai. Atat de simplu, atat de maret, atat de coplesitor!
Apa limpede si cristalina, luminata parca din adanc de nisipul alb, sidefat, te atragea la balaceala.Talpile ti se afundau in nisip iar apa iti descanta usor pielea, ca o vraja nestiuta. Toata ziua nu am facut decat sa zac intre cer si mare, usor atingand pamantul. Nu cred ca vreodata mintea mi s-a mai golit asa… nici timpul, nici gandurile, nici anxietatile, nici prejudecatile, nimic nu a mai existat. Doar o stare de bine si de nemurire, asa ca in Rai. O levitatie a spiritului intre apa, soare si pamant.
Din cand in cand, ingerasii imi dadeau cate un ghiont si ma trimiteau la tarabele cu sheikuri de mango, ananas sau banane sau sucuri direct din nuca de cocos… Le luam si lor, ca erau absolut dumnezeiesti, la modicul pret de 1 dolar!
Pe la ora pranzului, parjoliti de soare, obositi de apa si orbiti de albeata nisipului, am revenit in corpurile noastre si ne-am tarat spre hotel. Nu inainte de a intra in niste magazinute de pe Dmall Avenue, adica un fel de Champs Elisee a lor sau Calea Victoriei a noastra. Buticuri nostime, cu hainute parca in miniatura, cu zdranganele si pestisori si alte mizilicuri colorate. Am dat sa ma opresc in fata unuia cu niste papuci nostimi, dar vanzatoarele mi-au aruncat asa o privire de <pleaca de aici, uriaso!> ca nici nu am mai privit intr-acolo!!
Station 1 si 2 , unde se desfasoara aparenta viata a insulei, sunt deja cucerite de fast food si nebunii americanesti, multicalore si scumpe. Dar… caci intotdeauna exista un dar, daca inghiti putin in sec si rezisti potentiatorilor de miros adanc infipti in hamburgheri si pizze cu iz de curry si iesi din zona asta, ai placerea de a intalni micute locante cu mancare traditionala, locuri neinsemnate la prima vedere, dar cu atat mai valoroase!
In trecerea noastra lenevoasa spre hotel, am oprit in cateva astfel de locuri, mancand ce mancau localnicii, lingandu-ne fara rusine degetele si chiar plescaind de placere! Gratarele, friturici micute, legume umplute cu tot felul de chestii, fructe caramelizate innecate in siropuri dezmatate, sosuri fara grasimi scarboase, sucuri fara nume, definite doar de culoare si gust! Nirvana curata, cum va ziceam! Plus ca nu am facut prea mare paguba portofelului!
Ce sa mai zic….ne-am carat cu greu burtile pline prin soarele zambaret din cale afara si ajunsi la hotel, am aruncat manusa cocosilor guralivi: sa vedem daca sunteti in stare sa ne treziti si acum! Va zic eu, de data asta cocosii au fost invinsi!!
Despre apusuri dementiale si alte chestii din Rai, in episodul urmator, dragilor!
[fb_button]
