Anul acesta am optat pentru petrecerea vacanței de familie în țară. Am ales Oradea din motive sentimentale și financiare. Aici am terminat cu 16 ani în urmă facultatea împreună cu soțul meu, avem mulți prieteni și tot aici am primit pentru o săptămână cheile unui apartament cu două camere care ne-a devenit casă pentru o săptămână.
Ne-am luat copiii, am încărcat mașina cu tot ce vrei – de la aripioare pentru înot, până la niște sticle de pălincă de Maramu’ și am purces la drum. Prima oprire a fost la Carei.
Carei, judetul Satu Mare
Castelul Karolyi din centrul Careiului reprezintă principalul obiectiv turistic al orașului. Clădirea a fost reabilitată în urmă cu cinci ani printr-un proiect european și acum poate concura oricând cu frumoasele castele de pe Valea Loirei.
Istoria castelului pornește din 1482, an în care Matei Corvin, rege al Ungariei în acea vreme, a acordat nobililor maghiari privilegiul de a-și înălța o casă de piatră drept locuință. Destinul castelului e strâns legat de cel al familiei Karolyi, descendenți din neamul nobiliar Kaplony, personalităţi cu realizări importante în domeniul militar, politic și științific.
De-a lungul anilor a fost demolat, reconstruit și extins, fiind pe rând folosit ca cetate fortificată împotriva invaziei turce, sediu pentru garnizoana germană,în anii comunismului găzduind chiar Palatul pionierilor.
Vizitatorilor li se permite accesul în 10 dintre cele 130 de încăperi. Astfel, sala de bal, dormitoarele domniţelor, budoarul, imensa bibliotecă ce cuprinde peste 2000 de cărţi rare din secolele XVIII-XIX Sala Cavalerilor, obiectele autentice din acele vremuri, toate recreează o lume demult apusă, la care omul secolului XXI nu mai are altfel acces. Aici au loc aici diverse evenimente culturale, concerte sau expoziţii de artă.
Una dintre cele mai impresionante colecții este cea donată prin testament castelului în 2013 de către domnul Sir Tibor Zoltan Panczel, consul onorific al Ungariei la Timișoara. Expoziţia reprezintă trofee de vânătoare din Africa de Sud.
Fie că apreciezi astfel de exponate, fie că ţi se pare crud ce vezi, sigur nu poţi rămâne indiferent. Privind în ochi o girafă împăiată mi-a trecut prin minte să devin vegetariană, însă dacă tot iubesc animalele, n-ar fi o cruzime să le mănânc mâncarea?
În altă parte a castelului se află o expoziţie de figuri de ceară realizată în Budapesta. Cele mai importante personalităţi care au avut legătură cu imensa clădire pot fi regăsite aici: Karolyi Gaspar, primul traducător al Bibliei în maghiară, Regina Maria şi regele Ferdinand aflaţi în vizită la castel, miniştri, conţi, Joel Teitelbaum, primul rabin ortodox al Careiului şi mulţi alţii.
Clădirea e înconjurată de un imens parc întins pe 10 hectare. Valoarea sa dendrologică e de necontestat: arbori seculari, plante rare, o seră cu plante exotice… Reprezintă un loc de relaxare pentru cei din Carei şi un plămân pentru oraş.
La vechile grajduri e amenajat un manej, terenuri sportive, loc de joacă pentru copii, scenă în aer liber…facilităţi pentru activităţi dintre cele mai diverse. Am rămas impresionată de tot ce am văzut şi dacă treceţi prin Carei, vă recomand să fiţi printre cei 70000 de turişti care îi trec pragul anual. Accesul vizitatorilor se face de marţi până vineri, nu se percepe nicio taxă de intrare, dar există un loc unde se pot face donaţii.
ORADEA
Oradea e un oraş cosmopolit situat pe malul Crişului Repede, având o populaţie de aproape 200 000 de locuitori. Aici regăsim a treia mare comunitate de maghiari din România, (45000 locutori) după cele din Târgu Mureş şi Cluj.
O simplă vizită în oraş te face să constaţi că e în plină ascensiune, iar cifrele pot sta mărturie în acest sens. Cu o mare putere de atragere de fonduri europene, orădenii se pot mândri cu 50 de milioane de euro investiți doar în turism. Multe obiective au fost deja atinse, altele sunt încă la etapa de construcţie sau de finisaje. În anul 2015, Oradea a fost destinaţie pentru 160 000 de turişti.
Mi-am petrecut 4 ani din viaţă ca studentă în acest oraş şi de fiecare dată când mă întorc, îmi face mare plăcere. Dacă în urmă cu ceva ani, deplângeam starea deplorabilă a unor clădiri istorice, acum abia mai recunosc locuri pe care altădată le cunoşteam ca pe propriu-mi buzunar. Iar asta e de bine.
Am aflat că Oradea e singura localitate românească ce face parte din reţeaua Art Nouveau, alături de oraşe ca Barcelona, Viena sau Budapesta. Mi-am propus ca pe lângă bălăceala din ştrandurile din Felix, să ne bucurăm de oferta turistică a Oradiei. Aveam şi maşină la dispoziţie, aşa că nu eram legaţi de ore sau trasee.
Eu am fost şoferul familiei şi nu mă pot lăuda că şofatul în oraş a fost o plăcere. Traficul e destul de intens, tramvaiele nu au traseu separat şi nu de puţine ori m-am văzut în situaţia în care să nu ştiu de cine să mă feresc mai întâi: de tramvai sau de şoferii nerăbdători care claxonează la o milisecundă după ce s-a dat verde. Sunt agresivi în trafic, se grăbesc tot timpul… Ce mai, să spunem frumos că mama mea şi mai multe rude decedate au fost deseori pomenite în această perioadă.
Odată ajuns în acest oraş, e imperativă o plimbare pe Calea Republicii, artera pietonală care străbate centrul. Te poţi răcori la terasele localurilor sau poţi face shopping la multitudinea de magazine. Nu am recunoscut prea multe. În timp, spaţiile comerciale şi-au schimbat destinaţia şi aspectul. Dor vreo două magazine de confecţii şi o frizerie au rămas încremenite în timp, fiind aceleaşi din anii studenţiei mele.
M-am bucurat să văd că vechiul anticariat la care cândva eram clientă fidelă, încă mai funcţionează. M-am plimbat pe malul Crişului alături de familia mea şi m-am văzut cu ochii minţii studentă, ţinându-mă de mână cu vreun iubit din tinereţe, învăţând sau pregătindu-mă să merg la vreun film.
Puţine sunt filmele pe care le-am ratat în acea perioadă. Lucram două zile pe săptămână la o librărie din campusul unversitar, iar una dintre îndatoririle mele era să afişez programul săptămânal de la cele două cinematografe. Pentru acest lucru bineînțeles că nu eram plătită, dar puteam păstra posterele şi aveam acces liber în sălile de cinema, aşa că mai nimeni nu se poate lăuda că m-a scos la film, eu mă scotam singură.
Făcând un arc peste timp, sunt mândră de traseul meu profesional şi personal, cred că am evoluat frumos, zic eu.
Plimbarea prin centru îţi poartă paşii pe la Teatrul de Stat Regina Maria, clădirea Primăriei, Palatul Vulturul Negru sau Biserica cu Lună. Toate aceste clădiri impunătoare au înfăţişări noi, aspectul proaspăt renovat îmbie turiştii la amintiri de neuitat. Oradea a devenit o destinaţie numai bună pentru un “City break” atât pentru români, dar mai ales pentru străini.
Cetatea Oradea
Fără îndoială obiectivul principal este Cetatea Oradea. Se spune că este cea mai bine păstrată cetate în stil renascentist italian din Europa centrală. Aproximativ 750 de vizitatori îi trec zilnic pragul în sezonul estival. Preţul biletului e de doar 3 lei.
Am observat că obiectivele turistice restaurate din fonduri europene percep taxe modice sau deloc. Cred că e vorba de clauze contractuale. Obiectivul turistic de care vă vorbesc a fost dat în folosinţă în 2015, iar în reabilitarea lui au fost investite peste 19 milioane de Euro. Au fost reabilitate peste 25 000 mp de clădiri şi au fost amenajate peste 306 încăperi.
Una dintre cele mai interesante expoziţii e cea de artă textilă deschisă în memoria victimelor comunismului. Irina Hasnaş Hubbard este artistul care a avut ideea originală de a imprima pe mahrame autentice, portrete ale prizonierilor.
Cu toţii arată ca nişte îngeri trişti. Poate privesc de dincolo toţi neocomuniştii care le-au terfelit idealurile şi jertfa, iar privirea li se tânguie a neputinţă.
Vastele spaţii ale cetăţii găzduiesc 11 astfel de expoziţii: pictură, grafică, fotografie, ateliere meşteşugăreşti unde se fac demonstraţii practice… În parcul cetăţii au loc evenimente culturale în aer liber, proiecţii de filme, spectacole sau concerte.
În una dintre încăperi sunt puse prin intermediul fotografiilor faţă în faţă trecutul decăzut al cetăţii şi prezentul glorios. Dezinteresul, nepăsarea sau neputinţa au dus clădirile în pragul colapsului. Cred cu tărie că au fost salvate pe ultima sută de metri şi mă întreb cu îngrijorare câte alte obiective de acest gen nu cunosc soarta fericită a celei restaurate aici.
Cetatea dăinuie de mai bine de 900 de ani sub diferite forme şi destinaţii. Prima atestare documentară e din 1077, moment la care Regele Ladislau I al Ungariei a zidit o mănăstire fortificată, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Până în 1241 a fost o cetate cu val de pământ si palisadă de lemn, între anii 1247-1569 a luat forma unei cetăţi circulare de piatră.
“Azi are formă pentagonală, cu bastioane pe colțuri și șanț cu apă şi a fost înălțată între anii 1570-1618 de arhitecți italieni. Între anii 1092-1557 a servit ca reședință a Episcopiei romano-catolice de Oradea, perioadă în care cetatea a devenit un important centru religios, și cultural. În cetate funcționa o bibliotecă, un observator astronomic, o tiparniță și o școală. În biserica catolică, și în cimitirul ei și-au găsit odihna veșnică nu mai puțin de șapte capete încoronate: Ladislau I (decedat la 25 iulie 1095 la Zvolen, adus la Oradea în perioada 1130-1134), Andrei al II-lea (înmormântat în 1235 la Oradea, dus ulterior la abația din Agria), Stefan al II-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul (asasinat în 1290 la Cheresig), regina Beatrix (soția lui Carol Robert de Anjou, in 1319), regina Maria (soția lui Sigismund de Luxemburg, in 1396) și regele-împărat Sigismund de Luxemburg (in 1437).” “Secolul XIV: este construită noua cetate medievală în formă heptagonală; incinta era flancată neregulat cu turnuri și înzestrată cu creneluri; poarta protejată de două turnuri masive; spre sud a fost construit un palat episcopal în stil gotic, al cărui zid exterior era și zid de incintă, pe latura sa de sud-vest existând a doua intrare în cetate. incursiune în muzeul uneia dintre cele mai importante cetăţi medievale din ţară. În fortăreaţa din centrul Oradiei, călătoria începe la sfârşitul secolului al XI-lea, printre pietrele de temelie ale vechilor lăcaşe de cult. Continuă cu descoperirea unor cuptoare care vreme de 300 de ani au copt pâine şi se termină cu fotografii ce datează din 1866.” (Pliantul apărut sub îngrijirea Societăţii de Istorie Naturală Nymphea în cadrul proiectului “Varadinum promovarea patrimoniului cultural al municipiului Oradea” derulat prin Programul Agenda 21 Locală Oradea finanţat de CIDA, UNDP)
Vizita la Cetatea Oradea reprezintă o adevărată lecţie de istorie şi nu trebuie ratată de niciun vizitator al acestui oraş. Mai multe despre Cetate, aici.
Nymphaea Aquapark Oradea era pe lista noastră de vizitare. Însă, din nou, inaugurarea a fost amânată. Aquaparkul din Oradea s-a construit pe locul fostului Ştrand Municipal, cu o investiţie de 88,3 milioane de lei. Complexul Nymphaea promite a fi cel mai modern aquapark din vestul României: 14 bazine, 12 tobogane, un complex multifuncţional, terenuri de sport, spaţii verzi, o clădire pentru bazinele acoperite, zona wellness, precum şi un complex comercial. Sună bine promisiunea, poate anul viitor vom testa modernul ştrand.
Grădina zoologică
Grădina zoologică e oraşului pare o surioară a celei din Praga sau din Budapesta. A beneficiat de o finanţare de 4,5 milioane de Euro şi şi-a dublat suprafaţa, aflându-se situată în proximitatea unor unităţi militare dezafectate.
Îmi amintesc că drumul spre universitate trecea chiar pe lângă ele, iar ferestrele erau pline în permanenţă de soldaţi în termen plini de frustrări hormonale. Strâmba pământului să fi fost, şi tot îţi erau paşii însoţiţi de fluierături, replici şi propuneri decente sau mai puţin. Acum trăiesc din amintiri, doar oala de fiert lapte mai fluieră după mine sau câte un muncitor libidinos care nu strâmbă din nas nici la astea mai bubuline.
Grădina zoo de azi seamănă cu un imens parc. Vechile cuşti cu zăbrele pe care le văzusem toată copilăria mea, au dispărut. Spaţiile în care trăiesc animalele sunt mult mai generoase, redând cât mai fidel condiţiile de viaţă din mediul natural.
Pot spune că e prietenoasă cu animalele, mediul, copiii, dar şi cu buzunarele părinţilor. Un bilet costă 12 lei pentru adulţi şi 6 pentru copii, dar există şi facilităţi pentru familii, grupuri sau abonamente. De la intrare se pot achiziţiona pacheţele cu furaje pentru anumite animale, iar copiii le pot hrăni în voie. Animalele sunt bine îngrijite şi nu pleci cu inima strânsă de mila lor. Par chiar fericite.
Prin împrejurimile Oradiei
Prietenii noștri ne-au dus într-o după amiază în Hidișel, la vreo 4 km de Felix, la căluți. Acolo, un mare iubitor de animale și-a transformat pasiunea în business.
A cumpărat de la săteni cai de povară, cai bolnavi sau aflați aproape în drum spre abator. I-a îngrijit cu multă responsabilitate și dragoste, iar acum are 8 cai care trăiesc liber la liziera pădurii și sunt aduși pentru a fi înșeuați și călăriți doar atunci când există programări în acest sens.
Pasiunea lui a transformat niște mârțoage obosite în cai de curse, unii dintre ei înregistrează victorii la competiții hipice, precum caii mâncători de jăratec din basmele copilăriei.
E un spectacol în sine aducerea lor. Drumul auriu de țară și mica herghelie în galop, ritualul montării harnașamentului, apoi apropierea de animalul pe care îl vei încăleca…Ora de echitație costă 35 de lei şi nu se desfășoară în manej, ca în alte locuri.
Există trasee pentru începători sau pentru avansați în mijlocul naturii. Treci pe lângă holde de grâu sau porumb, lanuri de trifoi sau pășuni, admiri baloţii de paie făcuți rotocoale, pentru ca apoi să te răcorești la umbra pădurii de foioase. În apropiere e amenajată o oază de relaxare pe malul unui lac acoperit de nuferi și lotuși, plin de pescari răbdători. Se pot închiria căsuțe de vacanță cu 100 de lei/noapte, există un restaurant şi chiar și o piscină.
Lacul Paleu
La doar 10 km de Oradea ne-am relaxat cu prieteni buni şi vechi pe malul lacului Paleu, întins pe o suprafaţă de 14 hectare. Aici se pot desfăşura activităţi de agrement, cum ar fi pescuitul sportiv sau camparea, dar scăldatul este strict interzis. Noi ne-am plimbat liniştiţi, profitând de vremea caldă şi am luat o cină copioasă la restaurantul de pe mal.
BĂILE FELIX
La doar opt kilometri de Oradea e Felix, cea mai mare stațiune balneară cu regim permanent din România, în ceea ce priveşte numărul locurilor de cazare, după litoral.
Izvoarele cu apă geo-termală au temperatura de 43-49 grade Celsius si sunt vestite pentru proprietăţile lor curative încă din secolul al XVIII lea. Anul trecut a fost vizitat de 130 000 de turişti, iar pentru anul 2016 se speră ca numărul să crească la 180 000.
Stațiunea Felix e ticsită de pensiuni, vile dichisite și hoteluri noi. Prin centrul stațiunii faci slalom printre tarabe ca să ajungi la lacul cu nuferi și lotuși, un must have pentru amatoarele de selfiuri ţuguiate. Versurile tezaurizate deja ”Buzele tale ca două petale” nu-şi găsesc aplicabilitate aici, nicio dogmă medicală nu permite asemenea cantităţi de acid hialuronic sau silicon.
Cei care au văzut măcar o dată în viaţă cum arată o floare de lotus, îmi vor da cu siguranţă dreptate. În parc a mai fost înălțată o bisericuță greco-catolică de lemn, la doar 50 de metri de vechea biserică de lemn, ortodoxă de astă dată. Apoi, pașii turistului sunt purtați pe lângă vechile pavilioane, niște clădiri cu două etaje, care pe vremea studenției mele își trăiau bătrânețile târzii. Pur și simplu sunt părăsite, mă și mir că după aproape 20 de ani ani, sunt aproape în picioare.
Habar n-am în a cui proprietate sunt, dar amplasarea lor în centrul stațiunii, ar trebui să însemne aur pentru orice dezvoltator imobiliar. Dacă strategia era să fie lăsate în paragină pentru a fi preluate pe doi lei de “băieți deștepți”, acum ar fi momentul, la anul ar mai putea găsi doar o grămadă de moloz.
Apoi ne-am plimbat pe lângă fosta Casă de Cultură. Pe vremea mea, găzduia discoteca. Acolo, acum 18 ani, un blues i-a fost fatal celui ce acum mi-e soț și tată celor doi copii. Anii ce au urmat au fost plini de năbădăi, cu furtuni și zile senine; ne iubim și acum enorm când nu ne vine să ne crăpăm capul, dar de-ar fi s-o iau de la capăt, aș face aceeași greșeală.
Clădirea de odinioară e compartimentată în restaurante și birtuleţe, de fapt ca majoritatea celor aflate în centru. Doar biblioteca arată ca pe vremuri. Am găsit ușa deschisă și nu m-am abținut să nu intru. Fac parte din generația care are încă o carte pe noptieră și cu ani în urmă eram o mână de studenți clienți fideli. Am regăsit același miros de carte veche. Poate doar izul de mucegai și vreo două fotolii sunt noi.
Am uitat să precizez că față de Felix am o afinitate specială, iată de ce. În anii studenției mele nu erau destule cămine în Oradea. La 8 km de oraș era Felixul. O idee genială și a win-win situation: aici am fost cazată, alături de alți 300-400 de studenți, la două hoteluri din stațiune.
Plăteam cât pentru o gazdă în oraș, făceam zilnic naveta, dar stăteam efectiv la hotel. Câți studenți se mai pot lăuda cu asta?! Și am prins și vremuri faine: pentru noi, mersul la ștrand însemna neapărat noapte, sărit de gard, o chitară și o bere. Picnicurile le făceam în pădurea în care o vedeam deseori pe Gabi Szabo antrenându-se, sau pe câmpia dinspre 1 Mai, acum acoperită aproape în întregime de vile cochete.
Mobilizarea nu se făcea la telefon, doar vreo 3 studenți șmecheri aveau mobile, iar pentru a-şi plăti abonamentul, părinții lor își vindeau o mașină. Pur și simplu se striga pe coridor: Gruuupi, party în camera 1107!!!! Aveam pe culoar o friteuză fabuloasă, care prăjea saci întregi de cartofi. Din când în când, câte un mărinimos care se credea magnat, se îndura să mai arunce din arsură și să completeze cu ceva ulei proaspăt. Ei, dacă atunci n-am făcut cancer, o să murim toți de bătrânețe în paturile noastre.
Poate par patetică sau nostalgică, dar dacă prindeți pe vreunul dintre cei cu care am trăit toate acestea, întrebați-l, îmi va da dreptate 100%. Acum ar fi imposibilă o astfel de viață: covoarele din camerele renovate n-ar suporta urmele unui reșou studențesc, intrările la ștrand seamănă cu cele din aeroport, prețurile mari impun și o pază profi, iar unele bazine sunt deschise non stop. Dacă nu e puțin interzis, îngrașă sau e imoral, atunci care mai e farmecul?
Azi intrarea la ștranduri costă 30-40lei/zi pentru adulți, iar pentru copii 15-20 lei/zi. Excepție face un hotel nou, la care doar ca să intri trebuie să achiți 80 lei pentru adulți sau 40 pentru copii/zi. Conjunctura a fost de așa natură că am ajuns și acolo. Nu dotarea propriului buzunar ne-a mânat spre un astfel de demers, ci o surpriză din partea nașei și prietenei mele, stabilită de vreo 13 ani în Irlanda şi aterizată surprinzător în Felix.
Dotările sunt oarecum impresionante, dar categoric nu justifică diferența de preț față de celelalte variante oferite de stațiune. O fi o strategie de marketing, or fi vrut să fie selectivi, dar efectul nu știu dacă e cel dorit neapărat: un om cu venit mediu nu le va trece pragul, dar maneliști burtoși o vor face cu siguranță. Copiii mei mi-au atras atenția că dincolo, unde era mai ieftin aveau 4 tobogane mari, nu două mici. Compania plăcută însă a salvat situația.
În timp ce ne jucam în ștrand, copiii mi-au arătat fericiți cerul brăzdat de urmele mai multor avioane. Probabil aceasta e urmarea modernizării aeroportului orădean care atrage acum mai multe zboruri internaționale.
Am citit chiar că a mușcat bine din piața ungurească situându-se la doar 20 de kilometri de vama Borş. Sau poate doar le era poftă îngerilor de vată pe băț. Judeţul Bihor are mult mai multe zone turistice atractive, nouă nu ne-a permis timpul şi ritmul de vacanţă lejeră, de relaxare, să bifăm mai multe. Vă sfătuiesc, însă, să nu ocoliţi această zonă a ţării, e chiar fermecătoare.
CIUCEA
Muzeul Memorial ”Octavian Goga”, lecţie de iubire şi devotament
Cu ceva ani în urmă am ajuns la Ciucea cu vreo 15 minute după ora închiderii. Doamna de acolo ne-a spus politicos că programul s-a încheiat şi că ne aşteaptă oricând să revenim. Noi am încercat s-o înduplecăm, că am făcut atâta drum degeaba de la Baia Mare, să ne deschidă că ne uităm repede, repede şi plecăm, ea nu şi nu. Abia acum am iertat-o.
Sper ca Muzeul Memorial să fie blindat cu sisteme sofisticate de alarmă, cu mascaţi musculoşi care să apară într-o secundă sau ca doamna să devină o temută Cat Woman, în caz de pericol. Pentru mine Ciucea a fost o revelaţie.
Doamne, ce comori sălăşluiesc acolo! Aş fi sfâşiată de durere să citesc vreodată în vreun tabloid o ştire asemănătoare ca cea despre hoţii din Măcin, care au furat tablouri celebre din muzeul din Rotterdam şi apoi le-au incendiat. Mai bine ar fi dosite în mansarda vreunui milionar, admirate clandestin de vreun colecţionar lacom, decât distruse.
Muzeul Memorial „Octavian Goga” se află în localitatea Ciucea, la drumul naţional şi e foarte bine semnalizat pentru cei care-şi doresc să-i calce pragul. În anul 1920, Goga achiziţionează de la Berta Boncza, văduva prietenului său, poetul Ady Endre, un vechi conac, care se cerea imperios renovat. Ulterior l-a restaurat, iar mai apoi i-a adăugat noi corpuri.
Vastul domeniu de azi se întinde pe 24 de hectare şi este format din mai multe clădiri: “Castelul”, “Casa Albă”, “Casa Ady”, “Mănăstirea”, “Biserica din lemn”, “Mausoleul”, “Casa de pe stâncă”, sau “Teatrul de vară”. Întregul complex muzeal cuprinde comori nebănuite: peste 6000 de volume valoroase, fotografii de familie ale poetului, obiecte primite sau achiziţionate în călătoriile sale, schiţe de Nicolae Grigorescu, candele brâncoveneşti, brâuri cu încrustaţii din pietre preţioase provenite din India, Siria, Turcia, manuscrise, o măsuţă cu tăblia din faianţă originară din Persia (secolul al XVI-lea), bijuterii, picturi ale Şcolii Veneţiene, o icoană bizantină din secolul al XI-lea, obiecte din bronz provenite din Pompei, picturi semnate de Theodor Pallady, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu, Ştefan Luchian, un scrin care a aparţinut lui Avram Iancu, pianul Beckstein al Veturiei la care au cântat Dinu Lipatti şi George Enescu…. Ce mai, pentru astfel de obiecte de patrimoniu, s-ar lupta orice muzeu.
Pe Octavian Goga, orice posesor legal al unei diplome de bacalaureat îl defineşte ca fiind poetul pătimirii noastre, însă definiţia e simplistă şi incompletă. Octavian Goga (1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost: gazetar, dramaturg, poet, ardelean, traducător, prim-ministru desemnat de Regele Carol al II lea, politician de extremă dreaptă, pro-nazist, antisemit, mason, Membru al Academiei Române şi soţul controversatei doamne Veturia.
„Dicționarul personalităților feminine din România” o prezintă pe Veturia Goga (fosta Mureşan) ca: „Metamorfozată în „Privighetoarea lui Carol II”, Eminența cenușie, egeria și Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care și-a ciripit propriul soț, pe Octavian Goga, dar și pe Carol II, pe Mareșal (Ion Antonescu), ca, de altfel, pe toți cei din însuși staff-ul celui de-al III-lea Reich și i-a condus cu sârg la pierzanie. A traversat „ciuma brună” (fascismul), „ciuma roșie” (comunismul) și cinci dictaturi (hitleristă, carlistă, antonesciană, stalinistă și româno-securisto-comunistă) “sans s’y laisser les plumes”, a trădat doi soți și o țară, iar, apoi, pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania și Anglia, și cu siguranță ar fi trădat-o și pe cea de-a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944,(…)” Marcu, George și Ilinca Rodica (coord.): Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009, acest citat nu mai apare în Enciclopedia personalităților feminine din România, București: Editura Meronia, 2012, ISBN 978-973-7839-77 de aceiași autori.
Pentru mine, însă, doamna Veturia e soţia iubitoare şi devotată, talentata muziciană care a renunţat la o carieră strălucitoare pentru a duce în umbra poetului o viaţă tihnită. “Castelana de la Ciucea” a achiziţionat în anul 1939 şi a adus la Ciucea o bisericuţă de lemn ridicată în 1575 în satul Gălpâia, din judeţul Sălaj.
Aici a înfiinţat o mănăstire de maici. Biserica e un monument arhitectural românesc, specific lucrărilor în lemn, prevăzută cu o turlă înaltă, precum au şi bisericile din Maramureş. Lângă această biserică se află mormântul provizoriu în care poetul şi-a găsit odihna până la finalizarea lucrărilor mausoleului.
Pe Dealul Pleşului, în curtea castelului, Veturia Goga înalţă “Mausoleul iubirii”, un monument funerar în care s-au regăsit după moarte cei doi soţi, împărţindu-şi eternitatea. Aici îşi exprimase Octavian Goga în timpul vieţii, dorinţa de a fi îngropat. Veturia l-a contactat pe marele Constantin Brâncuşi în anul 1938 şi i-a cerut să realizeze măreţul mausoleu.
Acesta acceptă, însă amână începerea lucrărilor din pricina unor comenzi care se cereau onorate. Doamna Veturia nu mai are răbdare şi apelează la arhitectul George Matei Cantacuzino. „Mausoleul iubirii” are 8 m înălţime, la bază fiind un pătrat cu latura de 4 m. Edificiul este construit din marmură și mozaic de Murano, adus din Italia.
Decorațiile în mozaic au fost proiectate de artista plastică Nora Steriade, inspiraţia pornind de la o icoană bizantină care poate fi admirată în una din încăperile castelului. Pentru placarea cu mozaic, doamna Veturia a lucrat 20 de ani, insistând ca fiecare aplicaţie să fie făcută de mâna ei.
Aceasta nota: „Douăzeci de ani am lucrat la acest mozaic și eram într-o luptă continuă… Luam mâinile de pe lucru și cădeam în disperare și oboseală. Îmi spuneam: “Mi-am luat o însărcinare și trebuie să o duc la capăt”… Nu doresc altceva decât, făcându-mi datoria aici, să trec și eu împăcată, dincolo, în somnul cel mare” —Veturia Goga
Pentru mine, gestul doamnei este o dovadă supremă de iubire şi dăruire. O admir şi pentru veleităţile sale de femeie de afaceri. În anul 1967 a negociat cu statul român donarea întregului domeniu, însă în condiţiile impuse de domnia sa: să fie numită şi retribuită ca director al întregului complex muzeal memorial, să beneficieze de o pensie de merit, să decidă asupra volumelor postume ale lui Goga şi să poată locui în castel până la moarte.
Ca o razbunare supremă asupra regimului comunist, aceasta a supravieţuit morţii poetului încă 41 de ani, până în anul 1979, bucurându-se vreme îndelungată de privilegiile negociate. Recent, nişte nepoţi îndepărtaţi ai doamnei contestă în instanţă donaţia, acum derulându-se acţiuni în justiţie în acest sens. Sper ca acest complex muzeal să-şi continue menirea culturală pentru multe generaţii şi să nu fie distrus de lăcomii sau interese meschine.
Episodul II: Rimetea, satul de vis de la capătul lumii
Episodul III: Sovata, Lacul Roșu, Cheile Bicazului, Piatra Neamț
