Turist în țara mea: Cheile Vârghișului

Cheile Vârghișului erau în topul obiectivelor noastre pentru cele câteva zile petrecute în Harghita și Covasna.

Sunt situate la limita dintre două județe și pot fi străbătute fie dinspre satul Merești (7 km, Harghita), fie dinspre Vârghiș (11 km, Covasna). Fac parte din Munții Perșani din Carpații Orientali, se întind pe o distanță de 4 kilometri și reprezintă o arie protejată de interes național.

E locul ideal pentru iubitorii de drumeții sau teatru de operațiuni pentru speologi, hidrologi, arheologi, geologi sau antropologi.

E uimitor să vezi cum apele Vârghișului izvorât din masivul Harghita Mădăraș au sfredelit în 150 de milioane de ani calcarul muntelui, creându-se în timp nu mai puțin de 125 de peșteri cu o lungime totală de 7140 de metri.

Cheile Vârghișului, alături de Cheile Bicazului, sunt cele mai spectaculoase chei din întreg ținutul secuiesc. Reprezintă o rezervație naturală complexă, de mare importanță geologică, speologică și botanică. Cheile au fascinat de-a lungul timpului deopotrivă oameni de știință, scriitori sau simpli călători. 

Primele atestări documentare despre peșterile din chei datează din secolul al XVII lea. Cele mai importante menționări ar fi: 1774 Benkő József, 1853 Kővári László ,,Raritățile pământului ardelenesc”, Orbán Balázs “Descrierea ținutului secuiesc pe criterii istorice, arheologice, naturale și etnice”, 1926 Emil Racoviță sau Traian Orghidan 1955.

Rezervația este administrată de către Asociația Speo-Turistică și de Protecția Naturii “Lumea Pierdută” cu sediul în Baraolt. La intrare se percepe o taxă de 8 lei, sumă modică având în vedere costul lucrărilor de amenajare și întreținere a celor nouă poduri sau punți mobile, panouri informative, pasarele, marcaje, cabluri de oțel sau scări metalice fixate de stânci.

Accesul în chei se face dintr-o poiană întinsă, plină de flori de câmp. La dus, am ales traseul marcat cu cruce albastră, cel mai accesibil. Cu încălțămintea potrivită, poate fi parcurs de aproape oricine nu are rău de înălțime sau teamă de poduri mobile. Se ține cursul apei, iar din loc în loc apar ramificații pentru vizitarea unor peșteri.

Cele 9 poduri fixe sau punți mobile fac slalom de pe un mal pe altul. Prima peșteră care iese în cale turiștilor e ,,Șura Cailor”, în imediata apropiere a celui de-al treilea pod. Peșterile nu sunt electrificate, pentru explorarea lor ar fi utilă o frontală. Galeriile pot fi vizitate parțial, încă există zone virgine, necartografiate complet.

Peșterile nu prezintă stalactite sau stalagmite, însă sunt foarte spectaculoase. ,,Șura Cailor” are o intrare generoasă, cu o deschidere de 15 metri.  Din sala mare deviază galerii laterale, care invită la explorare. Una dintre ele are o ieșire spectaculoasă deasupra râului.

Se spune că, dacă e liniște deplină, din măruntaiele colosului de calcar s-ar auzi vuietul râului subteran. Încă nu a fost descoperit pe întregul lui curs. Chiar și după atâtea milioane de ani, încă e învăluit în mistere. Își face mendrele după bunul plac, iar în aceste chei își pune semnătura pe galerii, avene, văi oarbe, abrupturi, doline, ponoare, sorburi, izbucuri, lapiezuri, canale subterane…

În apropierea Șurii Cailor am mai fi putut vizita ,,Grota Tătarilor”, dar semnalizarea necorespunzătoare ne-a indus în eroare și am ratat-o. Ne-am abătut de pe traseul cu cruce albastră pe marcajul cu dungă galbenă, ca să ajungem la ,,Peștera  Mare de la Merești” sau ,,Orbán Balázs”, după numele celui care a făcut-o cunoscută.

Accesul se face pe scări  metalice suspendate în pereții stâncilor, moment în care am avut prima ridicare de sprânceană și semn de întrebare. Gașca mea îmi promisese un traseu mai ușor, pe cursul apei, cadru natural fermecător. Capul meu plusase cu flori în păr, poze spectaculoase și oboseală medie. Departe proiecția mea de realitate! Însă în acest punct, mă mai ascultau picioarele.

Un fund împins, o mână prietenoasă făcută pârghie, un lanț înțelegător și… țuști, bubulina de mine, a putut admira ,,Peștera Mare de la Merești”. Este una dintre cele mai lungi din Carpații Orientali cu ai săi 1400 de metri. E săpată în ,,Stânca Minunilor”, având în alcătuire  sala Mare şi Sala Fekete Istvan, speologul care, în 1835, a cartografiat peştera în amănunt.

E adăpost pentru cea mai mare colonie de lilieci din țară, nu mai puțin de 19 specii găsindu-și aici cămin. ,,Peștera Mare” a servit drept adăpost locuitorilor din Vârghiș și Merești în timpul revoltei coruților. Tot aici s-au adăpostit locuitorii în fața invaziei tătare. Rămași fără provizii și aproape în prag de capitulare, au apelat la un șiretlic. Legenda spune că au încropit o ,,pâine” din rămășițe de făină și praf de piatră. Au înfipt-o în vârful unui par, dând de înțeles tătarilor că stau încă bine cu rezervele de alimente. A funcționat, iar aceștia s-au retras.

Evenimentul a fost marcat cu bucurie și de conducătorul Csala, care s-ar fi prăbușit odată cu stânca pe care se afla, pe când sărbătorea retragerea oștii tătarilor. Însă, cercetările oamenilor de știință atestă existența prezenței umane în aceste peșteri din paleoliticul superior până la finele evului mediu, găsind dovezi de netăgăduit, printre care fosile ale omului preistoric.

Am străbătut restul cheilor pe traseul cu cruce albastră. Dificultatea a fost medie. Pe alocuri stâncării și grohotișuri, dar nimic de netrecut. Priveam pereții versanților, iar vegetația părea desprinsă din atlasul botanic pe care îl răsfoiam în copilărie. Eram înconjurați de ,,50 shades of green”.

Coroanele arborilor creau niște alei naturale, mușchii groși fixați pe stânci se transformau în salteluțe naturale, pe care să-ți odihnești trupul. Cursul Vârghișului șiroind pe sub podurile suspendate dă o lecție de perseverență. Când lin, când învolburat, formează uneori mici cascade sau mușcă adânc din stânca muntelui. Aici mi-am luat prima muștruluială de la Ștefan, atunci când pe un pod nu am trecut la pas, ba chiar mi s-au mișcat picioarele în alergare. Mi s-a explicat în repetate rânduri, pe un ton răspicat, la ce pericol m-am expus și parcă nu mi-a mai fost dor de mama.

Apoi, în urma unui consiliu de gașcă, s-a decis să facem cale întoarsă pe alt traseu. În poiana de la capătul cheilor am primit explicații și indicații într-o română stâlcită, dar foarte amabilă și binevoitoare. Ne-am tras sufletul și ne-am hidratat la umbra unui foișor.

Proprietarul ne-a îmbiat cu magneți de frigider confecționați manual. Varianta asta de traseu ducea undeva deasupra cheilor. Inițial a părut un urcuș pe drumuri de munte, apoi a început să se îngroașe gluma. Panourile informative din rezervație ne înștiințaseră în legătură cu elementele de floră și faună din zonă. Văzusem cu ochii mei ursul pe panou. N-oi fi eu montaniardă experimentată, dar știam că ne aflăm oarecum în ,,sufrageria lui”, că suntem niște intruși tolerați.

Când am văzut urmele Moș Martinului imprimate în noroiul proaspăt, am avut un șoc emoțional. Bine că nu ne-am văzut față în față! Am scos din rucsac un fel de morișcă zbârnâitoare pe care o folosesc când fac galerie echipei fiicei mele la meciurile de volei. Mi s-a sugerat prietenește că există și urși surzi, dar și băieții au început să-ți exerseze veleitățile de fluierători și parcă se exprimau mai vocal. Suntem bombardați în programele de știri cu reportaje despre urși gunoieri sau fiare care își caută hrana în gospodării.

În județele Covasna, Harghita, Brașov și Mureș trăiesc 6000-6300 de exemplare, cam un sfert din totalul populației de urși bruni din Europa. Statisticile spun că în 2019 au fost uciși 9 oameni, iar în 2020 s-au înregistrat 12 decese și 76 de mutilări din pricina lor.

Se estimează că 4000 de exemplare ar trebui să fie numărul maxim de urși care ar putea habita natural. Excedentul ar trebui relocat sau vânat. Realitatea din teren e subiect de dispută între membrii societății civile, autoritățile locale, reprezentanții composesoratelor, a asociațiilor de vânătoare, a fermierilor și a structurilor silvice. Dezbateri fără sfârșit, propuneri fără finalitate, acuzații pătimașe, victime de partea patrupezilor blănoși, dar și a bipezilor învrăjbiți. Deocamdată nu există un plan strategic comun.

Există cazul de nedorit al Albaniei, țară în care a fost interzisă pentru o perioadă de trei ani ,,recoltarea” de exemplare. Locuitorii au recurs alte metode, cum ar fi otrăvirea urșilor. Nu știu exact cât a durat acest război nedrept, însă cert e că albanezii nu mai au deloc populație de urși. Cred că singura soluție benefică ar fi o strategie comună, în care să fie implicați toți actorii pe plan național și de ce nu, european.

Sunt țări văduvite de populația de urși bruni, n-ar fi o situație ,,win-win” dacă li s-ar repopula pădurile cu surplusul de la noi? Cred în soluții pașnice și prietenoase. Am plâns când am văzut ursul care trăise toată viața într-o cușcă la grădina zoologică. Relocat la sanctuarul de la Zărnești se plimbă mecanic, în cerc, în aceiași șase metri pătrați pe care îi avea cușca, e imposibil să-și depășească trauma și să îmbrățișeze libertatea. Cel puțin un ursuleț de pluș se află în patul copiilor mei, chiar dacă au ajuns la vârsta pre și a adolescenței depline. Însă tare mi-am mai dorit ca ursul a cărui amprente ne-au însoțit cam un kilometru să fie departe!

Se spune că, dacă ești într-un grup și dai de unul, nu trebuie să-ți propui să alergi mai repede decât ursul: trebuie să alergi doar mai repede decât cel mai gras din grupul tău. La o evaluare la rece a acestei situații, nu m-am simțit deloc avantajată. Pe cărare am dat de-un șarpe. Inofensiv, mic și plimbat în palme de cei care mă însoțeau, însă piticilor de pe creierii mei li s-a părut înfiorător. Mi s-a accelerat respirația, m-a cuprins panica și aerul refuza să intre în plămâni, acolo unde îi era locul.

N-am eu multe haruri, dar posed un mare talent să mă fac de cacao atunci când am mai mulți spectatori. Fie cad, răstorn ceva, mi se deschide involuntar gura și iese un porumbel… Ajunsă la 43 de ani, am învățat să mă plac chiar și când gafez plenar sau sunt foarte tăntălaie. Mi s-a dovedit că sunt rătăciri episodice, apoi îmi revin oarecum.

De parcă nu era îndeajuns că atenția era abătută deja asupra ,,istericalelor” mele, alergarea mea din calea jivinei șerpuitoare s-a curmat brusc, unde era noroiul mai vâscos. Adunată de pe jos de prieteni, recunoscătoare că nu am bifat vreo entorsă, am încercat să-mi recompun imaginea și să merg mai departe, respirând cu sincope printre lacrimi. Am trecut pe lângă un refugiu de lemn. Văzusem un documentar în care turiștii erau sfătuiți să nu lase alimente și să respecte legile nescrise ale munților. Pe platforma de lemn din interior, se pot întinde saci de dormit și se pot adăposti câteva persoane. În față era amenajată o vatră de foc, erau aduse lemne, iar la masa cu băncuțe se putea trage sufletul. 

Următorul nostru obiectiv era peștera ,,Grota Tătarilor”, pe care o ratasem la podul cu numărul trei. De pe traseul de creastă, pe care eram deja, am luat-o la vale. Prăvăliri de pietre camuflau cărarea, grohotișuri sfidau stabilitatea, capcane probau rezistența bocancilor. Mărturisesc că m-am târât pe cele trei litere, genunchi, mi-am pus nădejdea în rădăcini, trunchiuri de copaci, stânci. Straturi, straturi de noroaie se depuneau pe cel deja întărit.

Orice, astfel încât picioarele mele transformate în spaghete fierte, să nu mă oprească din drum. Însă nu a fost ușor pentru mine. Din loc în loc se ițesc turnuri, stânci care au câștigat lupta cu verticala la o înălțime de până la 40-50 de metri. Poteca accidentată trece pe lângă zone în care se poate practica alpinismul. Atâta frumusețe sălbatică ne înconjura la fiecare pas, încât aș fi luat-o de la capăt oricâte peripeții m-ar mai fi așteptat.

Am ajuns și la ,,Grota Tătarilor”, cea care are aspectul cel mai straniu. Pare chipul unui extraterestru cu două orificii cu diametru de 2,5 metri ce joacă rolul globilor oculari. Priveliștea de pe versant asupra Văii Vârghișului, e impresionantă. Se spune că în zonă se opresc păsările din zbor.

În grotă e o liniște deplină, curmată doar de ,,lacrimile de calcar” care picură a tic tac, măsurând milioane de ani de măcinare. Mi-am imaginat drama unui extraterestru, care nu și-a mai găsit drumul spre casa nepământeană și se tânguie de tristețea de a fi condamnat la o viață pe Terra. Însă, poate fi și chipul înfricoșător pe care îl ia muntele în fața acelora ce îndrăznesc să-i tulbure liniștea.

Nu m-am speriat de formele năstrușnice ale pietrei șlefuite de om, timp, vânt și apă. M-am simțit fascinată să ating cu degetele mii de ani de istorie. Am simțit fericire că mi-a fost permis să ajung în astfel de locuri, în care natura e stăpână, iar omul mic și umil în fața măreției sale. Și am mai simțit multă recunoștință că panica, frica, limitele și disperarea nu au reușit să-mi umbrească experiența.                     

La întoarcere, lângă locul neamenajat în care ne-am lăsat mașinile, am întâlnit într-o gospodărie o grămadă de purcei, care mișunau pe lângă mama lor. Se pare că erau rodul iubirii dintre o scroafă obișnuită și un mistreț, metișii noștri moștenind trăsături de la ambii părinți. Însă, la o competiție ,,Cine este mai murdar”, aș fi câștigat detașat. 

Seara ne-am petrecut-o în foișorul din curtea pensiunii închiriate în localitatea Subcetate (despre care v-am povestit aici), la un grătar, cu multă voie bună, dar și cu crampe musculare și mici vânătăi. Însă fără niciun regret. 

Despre autor

Alina Coman
Eu sunt Alina, om cald, optimist si pozitiv. Imi cultiv in permanenta o naivitate prin care vad lumea mai mult buna decat rea, iar viata mai mult vesela decat trista. Sunt profesor de limba engleza, mama a doi copii minunati si voluntara ca vocatie. Sotul meu spune despre mine ca sunt “turistul nebun”, care trebuie pazit si supravegheat, iar datorita simtului meu de anti-orintare, tind sa-i dau dreptate. In materie de calatorii, nu am pretentii prea mari, simpul fapt ca pornesc la drum spre oriunde, imi aduce pe fata un mare zambet. Prin intermediul acestui blog mi-am regasit pasiunea din studentie pentru scris, cand o buna perioada de timp mi-am facut banii de buzunar in calitate de colaborator al unui ziar oradean.

Descoperă și alte destinații

77,905FansLike

Alătură-te comunitătii noastre!

Iți place să călătorești și consideri că locurile prin care ai trecut merită văzute și de altii? Alătura-te comunității noastre și trimite-ne impresiile tale despre lume!

Comments

LASA UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here

*