Zi mirifică de octombrie… Zi de week-end… Zi de sărbătoare…
Soarele generos inundă natura, exact așa cum o făcuse în urmă cu 22 de ani, când am spus „da”, nu la referendum, ci în fața ofițerului de stare civilă. E și Ziua Educației, domeniu în care mi-am revărsat energia aproape toată viața. Ce poți să faci într-o asemenea zi? Evident, să pleci la drum! Precum în basme, o călătorie e o ocazie de învățături.
Așadar, bagajele în mașină, prietenii alături și la drum spre Maramureșul istoric. Trecem de Baia Sprie, iar dealurile încărcate cu pomi fructiferi ale Dăneștiului coboară și urcă lin, de parcă lâncezesc obosite. Dar nu e vorba de lâncezeală, căpițele de fân îți arată hărnicia localnicilor și trecem visând, încurajați de nuanțele roșcate de toamnă.
Ne trezim în Cavnic, când drumul croit în vale se îngustează, pe alocuri se gâtuie, iar monumentul înălțat pe partea dreaptă a văii ne amintește de invazia tătarilor. La pârtiile de schi e liniște. E și normal, câtă vreme neaua nu a căzut. Tunurile de zăpadă zac în amorțire, peste tot sunt lăsate de izbeliște bucăți de stâlpi și utilaje. E o imagine ușor dezolantă și ne spunem că stațiunea ar avea de câștigat dacă s-ar găsi alternative de petrecere a timpului și în extrasezon.
Străbatem și o margine din Ocna Șugatag și ne îndreptăm spre Bârsana. Casele tradiționale sunt concurate serios de vilele moderne care nu au nimic în comun cu arhitectura zonei. Tot mai frumoase sunt căsuțele de lemn, cu porți încărcate cu motive populare, cum ar fi funia sau rozeta.
Aceste porți sunt stavile în calea răului și, în trecut, se făceau dintr-un singur lemn tăiat într-o noapte cu lună. Nu vom opri la mănăstire (am fost anul acesta de vreo trei ori la ea), ci ne vom continua traseul pe Valea Izei până la Șieu, unde o cotim în dreapta spre Botiza. Știind că satul e „într-un fund de lume” ne uimește dimensiunea lui și constatăm ce număr mare de căruțe și cai ajută oamenii să-și asigure traiul. Avem senzația că am ajuns în raiul bostanilor .
Privind în stânga și în dreapta, aproape ratăm indicatorul micuț spre mănăstire. Urcăm panta și, odată intrați pe poartă, pătrundem într-un spațiu aparte.
Mușcatele roșii înfrumusețează pridvoarele și geamurile chiliilor, iarba e netedă (de altfel, chiar atunci un domn cosea mecanic parcela din fața bisericii). Dacă n-ar fi fost zgomotul mașinăriei, liniștea ar fi fost deplină. E ora 15 și biserica e închisă. Ne învârtim în speranța că o măicuță ne va vedea și va veni să o deschidă, dar minunea nu se întâmplă.
Ne reculegem sfioși pe băncuțe, e atât de senin, încât ne simțim binecuvântați sub cerul lui Dumnezeu.
Pornim mai departe, dar am vrea să luăm niște apă de la izvor. Nu știm însă unde se află, așa că întrebăm și aflăm că, de fapt, sunt două izvoare, unul mai sărat (pe lângă care am trecut) și altul la vreo 500 de metru de intersecția cu mănăstirea, spre capătul satului. Îl găsim, gustăm apa, luăm și cu noi și, privind un bunicuț ce culege nuci alături de nepot, filozofăm… Când omul e tânăr vrea acțiune, agitație, spre bătrânețe tinde mai mult spre liniște.
Continuăm traseul pe Valea Izei, până în Săcel, unde oprim la moara de apă. Morărița spală câteva găleți în curte. Curând apare și morarul, însoțit de doi pui de pisică. Sosesc încă doi turiști din Prahova și povestea începe. Aflăm cum funcționează moara, cum sunt evitate revărsările de apă, cum se schimbă dinții roților, vedem mecanismele de măcinat, dar și de dărăcit și tors lâna.
Luni e așteptată o echipă de la o televiziune germană și parcă nu ne mai vine să plecăm. Vedem leagănul de lemn în care a crescut acest bătrânel și suntem invitați în grădină, la o porție de zmeură.
Umbrele înserării coboară și ne îndreptăm spre Moisei unde vom petrece două nopți.
Intrăm pe strada Izvorul Negru, trecem un podeț pe stânga, aproape de magazinul Adela și parcurgem o alee pietruită. În dreapta 5 căsuțe (din care două sunt originale, fiind strămutate) înconjoară o zonă verde, cu câteva mese și scaune confecționate din butuci. Pe leagăn 3 fete râd și povestesc.
Mai târziu am aflat că una era fata mai mare a proprietarilor, iar celelalte erau colege cu ea la Facultatea de Medicină din Cluj și veniseră să se relaxeze, acum la începutul anului III de facultate, considerat de mulți studenți foarte greu.
Gazda ne întâmpină cu un zâmbet larg, o cheamă Cristina, aduce cheia căsuței noastre și o farfurie cu prăjitură cu mere. Aflăm cum a reușit să pornească această afacere, dar și câte greutăți a întâmpinat și ne bucurăm că a fost perseverentă. Revine cu un canceu cu pălincă, iar noi explorăm spațiul închiriat.
Deși e construită în stil tradițional, cabana de lemn are toate dotările necesare: cabină de duș cu masaj, bucătărie utilată complet. E plăcut să vezi cum a fost îmbinat tradiționalul cu modernul. Mâncăm și stăm pe terasă, acaparați de susurul pârâului din preajmă. Noaptea a coborât, iar gazda ne anunță că la ora 9 se ține o slujbă la mănăstire. Frigul învăluie locul, dar hotărâm să facem o plimbare până la mănăstire. Nu putem lua mașina, am degustat pălinca.
Nu știm unde a dispărut căldura de peste zi, ne vârâm mâinile în buzunar și ne pitim capetele sub capișoane. Întunericul e spulberat ici, colo de câte un bec care ne lasă să vedem casele mari, opulente care ascund destine rătăcite pe meleaguri străine în căutarea unui trai mai bun.
Trecem pe lângă o pălincie, omul ne invită la un pahar când ne întoarcem și urcăm panta, privind captivați cerul. E senin, iar stelele se văd atât de clar de parcă ar fi doar la câțiva metri. În liniștea nopții se aude din ce în ce mai limpede vocea preotului. E o senzație stranie, aproape ireală, iar, când ajungem, constatăm că biserica e plină. Oamenii au venit în puterea nopții să se roage, fie localnici, fie turiști.
Bisericuța veche, de lemn a fost înălțată sub formă de schit în 1599 și sfințită abia în 1672, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Biserica nouă datează din 1911.
Deși e frig, drumul spre locul de cazare pare mai scurt. Trecem pe lângă pălincie, dar nu oprim decât să îmblânzim un câine dezorientat, ce dă voios din coadă, dar mârâie și latră. Îl iertăm gândindu-ne că aburul licorii transparente l-a afectat.
Noaptea ne trezim de câteva ori până să înțelegem că e prea cald. Reducem puterea caloriferelor. În cameră totul e perfect. Afară un strat de brumă îmbracă covorul ierbii.
Moiseiul este cunoscut pentru Monumentul Eroilor. În 14 octombrie 1944, câteva unități maghiare se retrăgeau din Transilvania și au ucis în două case 29 de români. În 1983, cele două așezări devin case memoriale, iar sculptorul Vida Geza cioplește în piatră 12 figuri în memoria celor uciși.
Am petrecut dimineața zilei de sâmbătă în Vișeul de Sus, unde am vizitat o biserică de lemn de rit catolic și am făcut o ședință de shopping.
Cu o zi în urmă, când ne îndreptam spre Moisei, am văzut în zare munții acoperiți cu zăpadă. Am hotărât să mergem și până în Borșa să îi vedem de aproape. Trebuie să recunosc că niciodată nu am prins o vreme frumoasă în Borșa. Ori am avut vreme de ploaie (în vară am scăpat la limită de furtună, coborând cu telescaunul) ori de vânt. Acum doar vârful muntelui era alb, căldura părea mai degrabă văratică.
Am mâncat la Restaurantul Victoria (mâncare și prețuri ok), restaurant păzit de un câine uriaș, dar leneș și blând. Când am părăsit localul, câinele era întins la soare. I-am aruncat câteva bucăți de carne și nici nu a catadicsit să se ridice. A întins doar botul și a înșfăcat prada.
După-masa am petrecut-o la Moisei, jucând „Globe whizz” și admirând iile originale pe care gazda le colecționa. Am răsfățat și puiul de pisică, ce ne urma peste tot.
Noaptea a trecut pe nesimțite. Urma drumul spre casă, de data aceasta pe Valea Vișeului. Pe vremea când băteam satele maramureșene mergând în inspecții, pașii nu m-au dus niciodată în Poienile de sub Munte, așa că am decis că a venit momentul să ajung și acolo.
Am cotit-o spre Ruscova (placă de intrare bilingvă: română-rusă sau ucraineană) și mărturisesc că mă așteptam la o zonă izolată, cu case mci și anemice. Departe de viziunea mea, Ruscova și Poienile de sub Munte sunt locații mari, cu case solide, cocoțate pe coamele dealurilor, sfidând gravitația, cu multe mașini de teren și cu o grămadă de copii – semn că oamenii nu au de gând să plece de acolo.
Am revenit pe drumul principal. pe Valea Vișeului și, deși ador pădurea de pe Hera, am scurtat drumul spre Valea Izei, de la Petrova la Strâmtura. Evident, am cotit-o la stânga în dreptul indicatorului, dar drumul neasfaltat nu ne-a inspirat încredere și ne-am întors.
Din nou am întrebat localnicii și am aflat că acela e drumul vechi, dar la 200 de metri, în dreptul Consiliului Local, există un alt drum, asfaltat recent. Intrarea pe el e îngustă și neasfaltată, dar, imediat ce se termină casele, adică la vreo 100 de metri, asfaltul își arată fața, iar peisajul e superb. Vreo 10 kilometri, drumul șerpuiește printre dealuri presărate cu fânațe. Ai senzația că ești rupt de timp, că nu mai exiști decât tu și natura.
Intrăm în Strâmtura pe lângă mănăstire, cotim la dreapta pe drumul principal și străbatem Valea Marei, până în Mara, unde facem un popas la Păstrăvăria Alex. Apoi, parcurgem serpentinele de pe Gutinul și observăm că parcarea din vârf, de la Hanul Pintea (aflat în renovare) e plină de mașinile celor ce au vrut să profite de vremea bună și au luat-o spre Creasta Cocoșului.
Pe noi ne așteaptă orașul Baia Mare, aflat încă sub semnul Sărbătorii Castanelor…
Un articol de Gabriela Medan.
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
