Stau și mă uit la peisajul năucitor ce mi se deschide în față , la căldarea largă în care se întinde Cortina d’Ampezzo, înconjurată de turnuri de piatră ce depășesc trei mii de metri și alcătuiesc acea inconfundabilă arhitectură pentru care Dolomiții au fost incluși în patrimoniul mondial UNESCO.
Gâfâi ușor după coborârea aproape inițiatică pe Forcella Rosa, neagra care se spune pe aici că-ți certifică nivelul, simpla ei parcurgere avasându-te spre calificativul de schior bun și tot ce-mi vine în minte este că stațiunea asta nu e pentru mine. Nu că nu ar fi de nasul meu, niciodată nu am gândit așa ( deși îți trebuie un venit lunar consistent pentru a ajunge să schiezi aici). Pur și simplu nu mi se adresează. Nu cred că sunt suficient de rafinat și de relaxat pentru a mă încadra in publicul-țintă al Cortinei. Eu merg la munte iarna pentru schi. Punct. Mă bucur de o experiență culinară, mă răsfăț oricând cu o sesiune de relaxare la spa, petrec o seară plăcută într-un club sau într-un pub, dar fac aceste lucruri între două zile de schi. Aici totul are alt ritm, altă valoare, alte valențe. Italienii, creatori ai renumitului concept “slow-food”, au reușit să impună, cel puțin la Cortina d’Ampezzo, conceptul “slow-ski” . Spre deosebire de stațiunile austriece, aici schiul nu este o industrie. Totul se reduce la experiență, la a fi aici. De altfel, așa cum imi spunea ceva mai devreme Mauro, directorul uneia dintre cele șase școli de schi din Cortina și ghidul nostru pentru întreaga zi, trei din cinci oaspeți ai celebrei stațiuni din Dolomiți nici măcar nu schiază.
“ Mulți vin aici să se intâlnească cu un anumit gen de oameni, să bea cafea, să se plimbe sau să facă cumpărături”, subliniază Mauro.
Și nu pot să nu mă gândesc la femeile elegante, îmbrăcate în blănuri, purtând poșete Louis Vuitton plimbîndu-se seara în zona pietonală din centrul stațiunii. Și pe pârtie rămâi cu aceeași senzație de eleganță discretă: doamne trecute de anii primei tinereți, domni de aceeași vârstă, ale căror trupuri zvelte și fețe imaculate trădează desele și îndelungile sesiuni de spa și sală dar și un chirurg iscusit, se aliniază frumos la coadă la telescaun, fără să se inghesuie, lăsând în urmă dâre discrete de parfum și pornesc apoi la vale, în cele mai multe cazuri, cu o tehnică de schi desăvârșită. Nimic nu e strident. Jos în stațiune lipsesc femeile blonde strălucitoare la propriu, purtând în brațe câini de poșetă, care să vorbească tare în magazine și să cumpere tone de haine de firmă sau de bijuterii, întâlnite de mine în mai toate stațiunile scumpe în care am avut prilejul să schiez, așa cum lipsesc și bărbații estici cu mașini imense pe care să le parcheze drept în ușa magazinului. Pe pârtie lipsesc schiurile încrustate cu cristale Swarowski sau costumele de schi cu inserții de blana naturală. Totul în jur este de un firesc care te face să uiți că metrul pătrat construit costă aici 20.000 de euro. Adică 2 milioane de euro un apartament de 100 de metri pătrați!
Dar să revenim la schi. Sper să nu rămâneți cu impresia ca “slow-ski” are vreo legătură cu viteza. Nici vorbă! Pârtiile sunt rapide și frumoase, pe șase dintre ele am avut parte de trăiri și emoții comparabile cu cele simțite pe Black Mamba din Kaprun ( locul 1absolut în topul meu personal). Șase pârtii excepționale ( din punctul meu de vedere, bineînțeles) nu sunt puține pentru un domeniu de doar 115 kilometri. Vorbim despre pârtia cu care am început această poveste, Forcella Rosa, nu atât de dificilă precum te aștepți după ce îți auzi ghidul spunând că este considerată în părțile locului ca “pârtia-examen”, care te propulsează direct în categoria schiorilor buni. Este mai degrabă spectaculoasă prin amplasare, “agățată” între stânci chiar sub vârful Tofana ( 3244 m, cel mai înalt din zonă), încât te minunezi cum ajunge până acolo mașina de bătut zăpada. Tehnic vorbind este relativ abruptă ( departe însă de extrema Harakiri din Zillertal), cu două schimbări de direcție și două schimbări de pantă care-ți ascund întrucâtva continuarea, ridicându-ți puțin nivelul de adrenalină. Oricum, frumoasă, mai ales dimineața, când suprafața nedegradată îți permite și o abordare în viteză, fără frica de accidentare. Pe versantul opus, chiar peste vale, sub vârful Cristallo ( 3216 m), este o altă pârtie frumoasă de altitudine. Este roșie, dar un “roșu închis” după cum spunea Mauro. Pornește de sub stânci, în continuarea pârtiei negre Forcella Staunies, cea mai abruptă din Cortina d’Ampezzo. Acesta din urmă, nebătută, este rezervată doar experților ( precum Vertigine Bianca de pe versantul opus) și era închisă când am fost eu acolo din pricina riscului de avalanșe. Oricum, trebuie să vă mărturisesc că nu sunt neapărat înebunit după pârtiile negre. De multe ori pe o roșie cu înclinația potrivită, care îți permite să ataci în fiecare viraj, poți fi mai rapid și ai senzații mai frumoase decât pe o neagră, îndeobște cu suprafața dificilă, care te obligă să o abordezi defensiv.
Să revenim, însă la roșia noastră: abruptă, îngustă și lungă este o bucurie, mai ales că celelalte pârtii de sub Cristallo sunt destul de facile. Mi-a plăcut foarte mult si Slittone, din zona Faloria, o roșie “cinstită”, lată, cu o înclinație relativ constantă, fără surprize, fără capcane, situată pe un versant expus vântului și ferit de soare, astfel încât suprafața e tare și foarte rapidă cam tot timpul. Aici poți să-ți îmbunătățești tehnica în orice stil și la orice nivel ( de la un anumit nivel în sus, bineînțeles). Dar primele trei locuri în topul meu personal care cuprinde pârtiile din Cortina d’Ampezzo sunt ocupate de pârtii cu pedigree, pârtii făcute pentru competiții. Vorbesc despre Col Druscie A, pârtie pe care la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1956 s-au desfășurat concursurile de slalom masculin și feminin, o neagră lată prin pădure, care te face să zâmbești fericit, dar și să gâfâi parcurgând-o. Apoi, despre actuala Olimpica (Olympia pentru străini), pe care se desfășoară etapele de Coborâre feminină și Super-G în Cupa Mondială. Pentru noi, cei care nu participăm la competiții, este o succesiune interesantă de culori: negru, albastru, roșu, o succesiune de schimbări de ritm, de decompresii, ruperi de pantă și schimbări de direcție de care vă veți îndrăgosti cu siguranță. Din păcate se mai îndrăgostesc mulți alții, așa încât doar la primele ore o găsiți suficient de liberă pentru a vă bucura cu adevărat de ea…. Dar pârtia pe care m-am simțit cel mai bine este Vitello. Cea care se mai numește Vitello-slow ski și care urmează în bună parte traseul pârtiei de Slalom Uriaș de la Olimpiada din ’56. Repet, nu faceți greșeala să asociați conceptul slow-ski cu noțiunea de viteză. Vitello e neagră, e rapidă, cu multe ziduri scurte legate prin porțiuni mai ușoare. În plus e lungă și dă spre unul dintre cele mai frumoase peisaje montane pe care le-am văzut vreodată, făcând, astfel, opririle nu doar necesare ci și dorite.
Schiul în Cortina d’Ampezzo nu se rezumă, însă, la cele șase pârtii descrise de mine. Sunt convins că, odată ajunși acolo veți găsi alte pârtii despre care să povestiți cu entuziasm. Și încă ceva: “Regina Dolomiților” cum le place celor de aici să o numească, nu înseamnă doar pârtii negre și roșii dificile. Aproape jumătate dintre cele 66 pârtii sunt albastre, potrivite familiilor cu copii. Nu degeaba Cortina d’Ampezzo a obținut în noiembrie 2013, la “World Ski Awards”, Oscarurile in schi desfășurate la Kitzbuehel, în Austria, titlul de cea mai bună stațiune de schi din Italia ( Italy’s Best Ski Resort), iar unul dintre hotelurile de aici, Cristallo Hotel Spa and Golf, a primit trofeul “Italy’s Best Ski Hotel 2013”. Cortina d’Ampezzo a fost gazda Jocurilor Olimpice de Iarnă în 1956, este etapă anuală în Cupa Mondială și concurează cu Are (Norvegia) pentru a deveni organizatorul Campionatelor Mondiale de Schi Alpin din 2019. Mai mult, odată cu achiziționarea unui skipass “Dolomitti Super Ski”, îți asiguri accesul la cea mai mare zonă de schi din lume: 1220 de kilometri de pârtii, grupate în 12 resorturi, unele dintre ele celebre, unele dintre ele etape de Cupă Mondială: Cortina d’Ampezzo, Kronplatz, Alta Badia, Val Gardena, Val di Fassa, Arabba/Marmolada, Sextner Dolomiten-Alta Pusteria, Val di Fiemme, San Martino di Castrozza/Passo Rolle, Valle Isarco, TreValli si Civetta. De la Cortina d’Ampezzo ai, de asemenea acces la renumitele circuite pe schiuri Sella Ronda sau Giro della Grande Guerra. Acestea sunt gândite astfel încât să schiezi o zi întreagă pe pârtii diferite în resorturi diferite, pornind dimineața dintr-un punct și ajungând seara în același punct.Sella Ronda cuprinde domeniile siutuate în jurul masivului denumit Gruppo del Sella, iar Giro della Grande Guerra se face în jurul Col di Lana, un alt masiv, renumit pentru bătăliile purtate aici în Primul Război Mondial. Nici freeriderii nu au fost uitați, dar, așa cum sunt toate aici și schiul sau snowboardingul în locuri neumblate sunt altfel: doritorii (cu buzunarul bine garnisit), împreună cu ghizii sunt transportați spre pantele virgine cu un balon cu aer cald. Experiența trebuie să fie senzațională! Atât la urcare, cu balonul, cât și la coborârea pe versanții spectaculoși ai Dolomiților….
Revin, însă, la ce spuneam la începutul articolului: oamenii nu vin aici neapărat pentru schi. Cortina nu e pentru cei ca mine. “Slow-ski” este doar o parte din ceea ce italienii au numit “Go Slow”. Adică să treci în modul “tranquillo”, să te desprinzi complet de tot ce înseamnă viață trepidantă și să trăiești pe timpul vacanței în alt ritm, bucurându-te de bucătăria rafinată, de o cafea sau un aperitiv băute într-o companie selectă, de spa-uri exclusiviste, de câte-o prezentare de modă sau alt eveniment monden de clasă mondială și, printre toate astea, de schi. Și, slavă Domnului, ofertă este din plin: de la fermele cu atmosferă și bucate tradiționale, la bucătăriile premiate din restaurantele din oraș sau din micile refugii montane. Bugetul nu ne-a permis să încercăm prea multe, dar experiențele culinare au fost la înălțime. Am apucat să mâncăm și la Refugiul Col Druscie, la startul pârtiei cu același nume. Îl amintesc aici pentru că este unul dintre cele renumite în zonă. În fiecare seară de vineri această cabană mică, accesibilă doar cu o telecabină veche, organizeaza regaluri culinare și o rezervare nu e ușor de obținut. Eu am apucat la un prânz acolo (invitat fiind de gazdele noastre) și primul lucru care m-a frapat a fost ‘sărăcia” meniului. Mai puțin de zece preparate erau disponibile. Mi s-a explicat că, decât să faci 100 de lucruri mediocru, mai bine faci 10 excepțional. Logic, nu? Și într-adevăr prânzul a fost excepțional… Oricum, oriunde mâncați in Cortina nu cred că veți avea reclamații de făcut. Și, dacă nu faceți parte din publicul țintă al Cortinei, încercați întotdeauna vinul casei, disponibil în absolut orice restaurant sau pizzerie. E mai ieftin chiar și decât berea și e bun cam peste tot. Dar nu doar mâncarea face parte din oferta adiacentă schiului. Puteți alege între 3 cluburi, 33 de baruri sau, de ce nu, între cele 14 galerii de artă sau între cele 5 muzee. Sau, dacă cardul bancar are tente aurii sau platinate, între cele peste 200 de magazine. Go Slow!
Și-acum, pentru cârcotași: da, există lucruri negative. Nu neapărat multe, dar mari. În primul rând, infrastructura e praf: De la drumurile pline de gropi (mai ceva ca la noi), la blocajele de trafic care se formează în special după-amiaza când te întorci de la schi, tot tranzitul făcându-se prin centrul orașului, până la instalațiile de transport pe cablu care, la câțiva kilometri mai la nord, unde oamenii vorbesc germana și fac lucrurile în consecință, și-ar găsi locul doar într-un muzeu. Am urcat pe telescaune care mi-au amintit de cel din Borșa! Nici cele mai actuale nu ar scăpa prea mult timp de planurile de modernizare ale unei stațiuni austriece! Apoi, lipsa unor legături eficiente între zonele de schi. Cu atât mai mult cu cât Cortina are doar 115 kilometri de pârtii, împărțiți și aceștia în trei zone. Ca să ajungi de la una la alta trebuie să pierzi cel puțin o oră cu autobuzul ( care nu vorbește nici el germana) sau cu mașina personală. Iar parcările sunt o rușine! E greu de imaginat într-o stațiune de un asemenea nivel un haos la parcare specific, mai degrabă, unor stațiuni românești dezvoltate fără niciun fel de coerență ( unele, am spus!), dar și mai greu de imaginat este noroiul prin care trebuie să te bălăcești ca să ajungi de la mașină la o instalație de transport pe cablu sau invers. Mai ales că, la cât sunt de mici, parcările astea ar putea fi asfaltate ( fiecare ) cu banii cheltuiți ai de unul sau doi turiști care se înscriu în targetul Cortinei. Dar, cum spuneam, Go Slow! În timp ce unii așteaptă Campionatele Mondiale 2019 ca pe o mană cerească prin care să se modernizeze și să se dezvolte și stațiunea lor, sunt alții, nu puțini, care cred că orice modernizare ar genera confuzie și ar strica iubitul lor “tranquillo mood” transformând totul într-un nedorit “Go Fast”.
Cu această dilemă în minte, vă las să decideți singuri dacă merită sau nu să schiați la Cortina d’Ampezzo.
Un articol de Andrei Huțanu via 
