In Haga am o foarte bună prietenă stabilită acolo de peste 10 ani. Nu o mai văzusem de vreo 8 sau 9, de la una din vizitele sale în România. Când i-am spus că am treabă în Olanda, ne-am făcut planuri să ne reîntâlnim. Aşadar, în ultima mea zi de seminar in Soest (mai multe aici), şi-a trimis soţul după noi, să ne ia cu maşina. I-am explicat că deja e un fleac pentru mine să ajung cu trenul, că mi-am descoperit veleităţi de GPS, se pare că a mai avut de-a face cu subsemnata şi i s-a părut mai convenabil să mă ia direct cu maşina, decât să mă recupereze din cine ştie ce câmp vesel de lalele. Drumul a durat aproximativ o oră, suficient să schimbăm două vorbe şi să mă pun la curent cu evenimentele ultimilor ani din viaţa fostei mele colege de grupă din facultate. Apoi am petrecut până seara în apartamentul lor primitor, încercând să-i cucerim puştiul de doar un an, destul de refractar la nostalgiile a două mame a căror copii nu mai gânguresc demult. Ne-am cazat la un alt hostel din lanţul Stayokay, aproape de centru, dar nu vă pot da detalii legate de preţuri, acesta fiind doar unul din răsfăţurile prietenei mele.
Dimineaţa am luat micul dejun la hotel, la o masă lângă geam, chiar pe malul unui canal în care raţele îşi făceau gimnastica acvatică de înviorare. Apoi am cerut de la recepţie o hartă, încercând să las falsa impresie că aş şti s-o citesc şi am pornit orbeşte spre partea dinspre care venisem cu maşina cu o seară înainte. Soţul meu îmi dotase încă de acasă telefonul cu hărţi, diferite aplicaţii, asigurându-mă că până şi mie îmi va fi imposibil să mă rătăcesc. Am dat telefonului să caute o stradă din centru, iar restul a căzut în seama tehnologiei. Noi ne-am ocupat de hrănitul lebedelor, admiratul clădirilor impozante, de fotografii…
Haga este al treilea oraş olandez ca mărime, după Amsterdam şi Rotterdam. Deşi Amsterdamul e capitala tării, Haga (The Hague, Den Haag, ‘s-Gravenhage) este capitala administrativă, datorită instituţiilor pe care le putem găsi aici: Curtea Internaţională de Justiţie, Sediul Guvernului Tărilor de Jos, Curtea Penală Internaţională, Palatul Regal, Parlamentul, ambasadele, Europolul, Curtea Permanentă de Arbitraj…
Ne-am nimerit în oraş luni, programul de deschidere al magazinelor fiind doar de la ora 12, aşa că am rătăcit pe străduţele din centru câteva ore bune. Întreg oraşul era decorat de sărbătoare, la fiecare colţ de stradă un Moş Crăciun îţi amintea că trebuie să fii cuminte, zeci de brazi împodobiţi îţi promiteau cadouri în noaptea de Ajun. Ne-am întâlnit chiar cu un camion de Coca Cola similar celui din reclamă, iar în urechi mi-a răsunat: vin sarbătorile, vin sărbătorile, vin sărbătorile…
Paşii ne-au dus pe lângă Palatul Păcii (Vredesplais), sediul Curţii Internaţionale de Justiţie, Curţii de Arbitraj Permanent, Academiei Internaţionale de Drept si a unei biblioteci impresionante. Soţul meu, absolvent de drept, s-ar fi simţit aici ca şi cum m-aş fi simţit eu la Stradfort-upon-Avon, acasă la Shakespeare. Am admirat clădirea construită în secolul XX în stil neo gotic, gândindu-mă doar la cîte judecăţi strâmbe or fi fost îndreptate aici.
Pe străduţele oraşului am văzut din nou zeci de biciclete. În faţa unui magazin una era construită în totalitate din lemn, iar eu n-am rezistat tentaţiei de a face o poză pe ea. Olandezii chiar iubesc acest mijloc de transport. În ţară sunt peste 19 milioane de biciclete, de două ori mai multe decât numărul maşinilor. În cazul în care maşinile şi bicicletele sunt nevoite să împartă acelaşi spaţiu, cele cu două roţi au întotdeauna prioritate. Peste 30% dintre olandezi le folosesc ca mijloc principal de transport, iar infrastructura foarte bine pusă la punct face deplasările sigure şi rapide. În medie, un olandez pedalează 2,5 km/zi şi cam 900 de kilometri/ an.
În unul din parcurile care înverzesc tot oraşul am văzut 2 bunici, trei copii şi o doamnă, probabil antrenor personal, care le ordona să stea când în poziţie de drepţi, când culcat, când să treacă în patru labe pe sub podul format din trupurile celorlalţi. Iar asta la 10 dimineaţa, pe gazonul proaspăt brumat, echipaţi cu nişte iegăraşi şi bluze de training. Şi iar m-am întrebat căţi dintre bunicii noştri ar face aşa ceva, când pentru unii şi tablele par sport extrem.
Am trecut pe lângă impunătoarea biserică Grote Kerk, una dintre cele mai vechi clădiri din oraş, datând din secolul al XV lea, cu o turlă sub formă hexagonală, înaltă de 93 metri. În aproiere e sediul vechi al primăriei, o construcţie în stil renascentist, cu o faţadă uimitoare. Aici se oficiază şi astăzi căsătoriile civile, iar membrii familiei regale îşi înregistrează nou născuţii.
La câteva străzi distanţă, o poartă impunătoare de 3 metri ne anunţă ca am ajuns în cartierul chinezesc. De fapt, aici fusese în trecut cartierul evreiesc, dar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost părăsit, rămânând astfel până în anii 70, când a fost repopulat de o comunitate chineză.
Aici ajunsesem când prietena mea ne-a sunat şi ne-am dat întâlnire în faţa bibliotecii, ca nişte adevărate intelectuale. Sau era vorba doar de o clădire gigantică pe lângă care trecusem deja şi n-aveam cum s-o ratez… cine ştie? Ne-a dus la Primărie, locul ei de muncă. Iniţial n-am fost foarte încântată să merg la ea la servici, dar când am văzut despre ce e vorba, am rămas cu gura căscată. E vorba de un ansamblu de clădiri localizat în noul centru al oraşului, proiectat de arhitectul american Richard Meier şi construit între 1986-1995. Cunoscut sub numele de Palatul de gheaţă, vorbim despre clădiri ridicate în stil minimalist, de culoare albă, pe structuri moderne de oţel şi sticlă. E ca un gigantic OZN, cu siguranţă cea mai impresionantă clădire în care am păşit eu vreodată, după Bundestagul din Berlin.
Cu cei 150.000 de metri pătraţi, mastodontul se decupează din peisajul Hagăi, fiind cea mai mare clădire din oraş. Aici sunt găzduite camera de consiliu, biblioteca publică, spaţii expoziţionale, cafenele, casa căsătoriilor, un cinema, un centru internaţional… De cum păşeşti în holul imens, eşti copleşit de furnicarul în care te afli. Din holul uriaş cu multe ghişee, dar mai ales cu multe info pointuri, pornesc pe verticală două corpuri de sticlă de 10 şi 12 etaje. Acoperişul e de sticlă, astfel că imensul atrium nu sufocă, doar impresionează prin liniile simple, dar extrem de spectaculoase. Birourile se bazează pe structuri modulare, având o formă dinamică, îndeplinind astfel roluri multifuncţionale. Românul din mine a remarcat că între sutele de angajaţi, te poţi face oricând pierdut, însă prietena mea mi-a spus că fiecare angajat are cartele şi telefoane, iar reperarea se face uşor. La ora prânzului, au la dispoziţie o oră pentru masă. Majoritatea angajaţilor optează pentru restaurantele de la ultimul etaj, deoarece oferta culinară e mare, iar preţurile bune. Accesul la restaurante se face cu lifturi de sticlă, iar hăul ce se deschide în jurul tău îţi provoacă senzaţii tari. Noi am optat pentru mâncare chinezească, nefiind dezamăgite de alegerea făcută. Oricum, cu priveliştea care se întinde în faţa ochilor tăi, ai putea avea orice în farfurie, că tot ai fi pe deplin mulţumit.
Am lăsat clădirea primăriei şi am plecat cu maşina prin oraş, încercând să bifăm diverse obiective turistice. Am trecut pe lângă Ambasada României aflată în cel mai vechi şi cochet cartier din Haga. E vorba de o clădire foarte frumoasă, din cărămidă, în perfectă armonie cu atmosfera elegantă şi sobră a cartierului.
Apoi am ajuns la MARE!!! Marea Nordului, desigur. Olanda are dschidere la mare pe lungimea a 451 de kilometri. Scheveningen este o staţiune dezvoltată pe un vechi sat pescăresc, care oferă în timpul verii toate facilităţile turistice: hoteluri, restaurante, muzee, faleză betonată pentru plimbări, o plajă largă cu nisip fin, un doc care pătrunde adânc în mare, observatoare, muzee… Eu m-am lăsat cucerită de frumuseţea ei. Îmi era tare dor să ajung la orice mare, ultimii doi ani ratând această ocazie.
Întâlnirea neprevăzută cu Marea Nordului mi-a mai potolit dorul. Plaja e curată şi bine întreţinută, totul e foarte ordonat, cum de altfel e întreaga Olandă. În apă am văzut, spre marea mea uimire, zeci de temerari care practicau surfingul. Erau protejaţi de costume de neopren, dar la 8 grade câte erau afară, tot părea ciudat. M-am plimbat prin nisip, chiar dacă aveam în picioare nişte bocanci verzi de piele întoarsă şi m-am bucurat ca un copil. Greu mi-am luat la revedere, dar trebuia să vedem reşedinţa regală, nu mai puteam zăbovi.
Olanda este ca formă de guvernământ monarhie constituţională, având o populaţie de 16,8 milioane de locuitori. Din anul 2013 este reprezentată de nonconformistul rege Willem-Alexander, succesorul reginei Beatrix. La cei 49 de ani ai săi, este încă cel mai tânăr monarh din Europa. Palatul Regal (unul din cele patru) e situat într-un parc practic, o pădure în sine. O alee betonată permite accesul oricui până la poarta de fier. Dacă regina se află acasă, deasupra acoperişului flutură drapelul olandez, dacă e plecată, nu. Când am vizitat-o noi, nu se afla la reşedinţă. Palatul e sobru şi impunător, dar nu imens. Vă garantez că în ţară avem altele, mult mai mari ca dimensiuni, cu turnuleţe aurite, populate de alte feluri de regi şi prinţişori.
Oraşul Haga este mai puţin turistic decât Amsterdam, e mai serios şi mai sobru. În discrepanţă totală cu aceste însuşiri, sunt zecile de statui care împânzesc centrul. Sunt colorate, confecţionate din materiale clasice sau total neconvenţionale. Reprezintă aproape orice: animale, oameni, sirene, ansambluri abstracte.
Timpul nostru în Olanda s-a scurs repede, au rămas multe locuri, muzee şi obiective neexplorate, însă până mi se iveşte altă ocazie de a călători, eu mi-am umplut sufletul cu amintiri, sunt gata să mă întorc la viaţa şi la familia mea.
[fb_button]
