Cand esti doar o copila, mama iti spune: “Ai grija de cine te indragostesti, ca este rau daca iti pica-n suflet cine nu trebuie!”. Dar dragostea este de multe feluri si asa cum te “indragostesti” de un om, poti s-o faci si de o idee, de un stil de muzica sau…de o tara.
Fiecare iubire ascunde un mic abis al carui vid ameninta sa devina vertiginos daca nu este umplut cu ceea ce trebuie. Doar ca deseori gresim si doar acoperim prapastia, uitand locul in care a fost. Apoi, orbeste, pasim peste val si picam fix inauntru.
Acum ca am (ne)lamurit problema versatilitatii naturii dragostei, putem discuta si aspectele sentimentelor nutrite pentru un loc. Mai ales unul in care nu te-ai nascut.
Finlanda este o tara care e usor sa-ti pice cu tronc. In primul rand este un fel de paradis intors al muzicii rock cu o cultura alternativa infloritoare. Apoi este o desfasurare fascinanta de peisaje unice: marea rece si linistita, care vara arata ca o oglinda cu ape tulburi iar toamna ca fantoma acesteia, padurile vaste si strivitoare, dar si lacurile, reflexii ale cerului parca vesnic crepuscular.
Orasele la randul lor sunt niste universuri urbane deosebite. Helsinki este o bijuterie care seamana cu un orasel magic captiv sub un glob de sticla. Iarna, cel putin, impresia de jucarie melancolica inchipuita de un copil singuratic este si mai pronuntata datorita ninsorii cand marunte, cand zapacite.
Cand il “intalnesti” prima data, iti face impresia ca e prea ciudat ca sa fie adevarat. Este frumos, dar rece si stangaci in “gesturi”. Este putin prea sobru, dar ascunde o latura foarte intunecata. Iti creeaza reflexul de a da dezaprobator din cap, in timp ce nu poti inabusi zambetul de placere care ti se naste pe buze.
Seamana cu ceva din trecutul tau…cu Sibiul, sau poate chiar cu Targu-Muresul. Este departe, dar totusi foarte aproape. Si n-ai ce-i face. Te lupti, dar ti se face “drag” de el si incepi sa simti nevoia sa fii acolo tot timpul.
In barurile lui canta metal mereu, iar in magazine gasesti haine si brizbrizuri numai bune pentru inima ta de rebel. Daca nu ti-e bine, ai marea in fata blocului si te poti duce sa plangi pe mal, consolat doar de norii plumburii. Daca esti fericit, sarbatoresti in centru, printre luminile vesnic aprinse, betivanii simpatici de weekend si cerul niciodata complet negru.
Daca vrei sa ratacesti fara tinta, ascultand muzica ta bizara, o poti face in siguranta. Iar oamenii sunt frumosi si singuri. Mereu saritori, chiar daca rezervati. Chiar daca uneori nepasatori. Chiar daca uneori impasibili. Dar parca niciodata rai…
Iei tramvaiul 4 pana la capat de linie la 10 noaptea si te trezesti intr-un cartier aflat in apropiere de o plaja salbatica. Copacii intortocheati suspina sub atingerea vantului de nord, iar luminile caselor de un lux desuet arata ca, dincolo de ochii ferestrelor, salasluiesc oameni care se afla “acasa”. Ei nu sunt straini, ca tine. Si atunci iti amintesti ca tu nu apartii acolo si ca va trebui sa te intorci de unde ai venit. Suferi, pentru ca ai impresia ca l-ai prins de coada fracului pe “the one”… cu insulele sale fortareata si bisericile bizare, sculptate in stanca. Iar acum trebuie sa-i dai drumul.
Socul cultural la intoarcere este zguduitor. In Bucuresti, imaginile ruinei, atat umane cat si urbane, sunt la tot pasul si iti scurma in suflet fara sa vrea, cautand de fapt sa te imbratiseze, sa-ti spuna un “bun-venit” cu buze arse de sarac. Astfel, ajungi sa petreci mult timp gandindu-te la “celalalt”, la Helsinki. Visand sa fii acolo, in noaptea nordica, inconjurat de stelele aflate ametitor de aproape. Fara sa-ti dai seama, te instrainezi de realitate si traiesti tot mai mult intr-un univers compensatoriu, in care Baltica iti canta in urechi, impreuna cu acordurile muzicii celor de la The 69 Eyes.
Este usor sa te indragostesti de ceva care iti promite sa te salveze, mai ales cand simti ca ochilor tai – ai mintii, ai inimii – le-ar prinde bine sa fie acoperiti de niste palme reci, al caror intuneric sa te protejeze de stridenta urateniei vietii. Dar uneori acestea strang prea tare si orbesti. De orice fel ar fi, iubirea, daca este reala, doare, mai ales daca este neimpartasita. Dorinta de a fi in alt loc decat acela in care esti iti poate face mult rau.
Ca si cum ai indragi un om, si pentru un oras trebuie sa lupti, sau, daca nu, sa ai puterea sa vezi minciuna din spatele sentimentului. Pentru ca fiecare iubire ascunde un mic abis al carui vid ameninta sa devina vertiginos daca nu este umplut cu ceea ce trebuie. Doar ca deseori gresim si doar acoperim prapastia, uitand locul in care a fost. Apoi, orbeste, pasim peste val si picam fix inauntru.
De multe ori se intampla sa fugim de noi insine prin iubire – fie ea pentru un om, sau pentru un loc, uitand ca, de fapt, dragostea ar trebui sa fie o regasire, nu o pierdere constanta a sinelui in incercarea disperata de a da nas in nas – providential – cu “raspunsul”. Iubind un loc indepartat este ca si cum ai tine la cineva inaccesibil si are consecinte la fel de dureroase. In esenta, intrebarea este aceeasi: mergi pana la capat, sau te opresti si ramai in bratele “imperfecte” ale unui “aici” cunoscut?
Uneori, sub lumina limpede a lunii de iulie, haosul Bucurestiului are toata caldura necesara pentru a te incapea si a te lasa sa fii tu, fara sa-ti ceara sa-ti schimbi lumea intreaga pentru a te simti acasa.
Articol scris de Alexandra Ioana.
Fotografii: Andreea Nita
