Dimineată, fulgi de zapada care se astern pe pervaz. Ora 8. Mic dejun rapid. La 9 este intalnirea cu instructorul de ski la baza partiei din St. Anton. Ajung în timp şi mă bucur ca instructorul este tânăr. “Benny” se prezintă cu zâmbetul până la urechi.
Purtăm o scurtă discutie despre aptitudinile mele de snowboarder. Discutia se încheie repede. Nu prea am ce să îi spun. Îl rog doar să aibă grijă de mine. El zâmbeste în continuare. Urcăm în cabină, schimbăm şi mai schimbăm o dată. Aici e clar: dacă vrei, ai posibilitatea să te plimbi toată ziua cu telecabina fără să stai mai mult de 1 minut la rând. Şi la noi e la fel nu-i aşa? Acum râd eu…
Benny e calm, îmi explică totul cu zâmbetul pe buze şi atunci cand imi iese o mişcare strigă din toti rărunchii BRAVO! Inevitabil, la finalul exclamatiei sale cad de fiecare data. Aşa că il rog sa nu mai folosească cuvântul. Nu îl mai foloseşte dar eu tot cad. Asta este, aşa se învată 😛 Oricum, are o rabdare enervantă şi, indiferent ce am făcut, nu am reusit să îi sterg nici măcar pentru o clipă acel zambet de pe faţă. La cei 25 de ani ai săi se putea lăuda cu experienţe fantastice şi mai târziu am aflat, din alte surse că fusese la o lungime de ski de a intra in echipa olimpică de ski a Austriei.
Ne mutăm de pe o pârtie pe alta, alunecăm, plutim, cadem, timpul trece şi Benny imi spune că se apropie prânzul. Colegii mei skiori erau cu un alt instructor urmând să ne întâlnim intr-un loc numit Hospiz Alm, un fel de cârciumă de pârtie in St. Cristoph.
De la distanţă locul nu spunea mare lucru. Terasa se umplea incet si primul şoc ca să zic aşa a fost dat de faptul ca venea un alt fel de lume. Erau desigur şi skiori dar incet incet ăşi faceau apariţia domni cu trabuc, doamne cu haine de blană… Se degusta vin si se consuma sampanie… Au apărut şi colegii şi ne+am luat în primire masa rezervată. Din curiozitate am intrat inăuntru şi am avut o a doua surpriză. Locul era mai mult decât o simplă cabană de munte cu vin fiert şi supă de pui.
Atmosferă tiroleză, personalul în costume tradiţionale, şemineul desigur pornit, curaţenie impecabilă şi un miros de mâncare care te facea să te lingi pe buze. Nu ştiu de ce dar de fiecare dată când “inspectez” un local, verific toaleta. O fi relevant sau nu, nu ştiu, ştiu însă că aşa fac de fiecare dată. Consider că dacă baia e curată, e un semn bun. Ghiciţi ce…baia era perfectă 😉 În drumul spre baie am zărit un topogan şi am aflat destul de repede că era folosit pentru butoaiele de vin care erau duse in cramă. Am zărit uşa cramei şi m-am intrebat din nou de ce era nevoie de o incuietoare imensă şi de o uşa atat de groasă. Am aflat putin mai târziu de ce şi am sa vă povestesc şi vouă.
Am comandat destul de repede mâncarea şi – dacă mai era cazul – am fost din nou surprins de cât de repede ne-a fost adusă. Supă traditionala cu galuşte de ficat, gulaş, costiţe cu cartof, cartof cu şunca şi smântâna, salată, desert… Nu are sens să vă mai spun că totul a fost la super superlativ. Se poate observa şi din imagini.
Am pozat şi lista de preţuri tocmai pentru a vă putea face o imagine completă asupra locaţiei. Pentru 10 persoane, fiecare cu două feluri de mâncare, multi şi cu desert, bere, suc, apă, s-a achitat in final 312 euro. 30 de euro de persoană credeti-ma nu este mult. Şi oricum, porţiile nu sunt doar gustoase şi spectaculoase ci sunt şi imense. Restaurantul este condus de Chef Daniel Rauter, posesor al multor medalii şi premii de specialitate. Aici gasiti detalii despre locatie.
Când consideram că am incheiat şi eram gata să plecăm, un om de-al casei, costumat intr-un “mic tirolez” ne-a invitat să vizităm crama. Cum să refuzi o asemenea ofertă? La coborâre am folosit şi eu topoganul dar de data asta nu am fost impresionat cu nimic 😛
Crama… nu e una ca oricare. Este … atentie: cea mai mare crama cu vinuri de Bordeaux din lumeeeee!!!!! Visul lui Adi Werner a început acum 40 de ani, ambiţia şi pasiunea acestuia au facut din Hospiz Alm unul dintre locurile super apreciate în întreaga lume. Am auzit multe poveşti, istorii cu şi despre musafiri de seamă care au trecut pragul cramei: Putin, Boris Beker, Tina Turner, etc… De altfel pe peretele exterior există o întreagă galerie de imagini cu vedetele care au trecut pragul acestui loc. Revenind la vinuri. Chateaux – urile, ca să mă exprim empiric imbuteliază sticle imense (între 12 şi 20 litri) special pentru această cramă. La început a fost greu să fie convinse să faca aşa ceva, somalierul de acolo explicând că o scuză a caselor de vin din Bordeaux era …lipsa de dopuri de plută de dimensiuni mari care să sigileze sticlele. Dl. Werner a decis să cumpere o maşină de produs dopuri cu 30000 de dolari si sa o faca cadou unui Chateaux cerând în schimb…6 dopuri pentru sticle mari. De la cele 6 dopuri s-a ajuns la contracte cu majoritatea caselor de vin din Bordeaux.
Valoarea estimata a cramei sare de 7 milioane de euro, cea mai scumpa sticlă fiind un Chateaux Cheval Blanc in valoare de 80.000 euro. Cea mai strictă regulă a cramei este aceea că nu se poate cumpara vin decât pentru consum in incinta restaurantului.
Pasiunea imbinată cu inteligenţa duce de cele mai multe ori la rezultatele scontate. Este şi cazul acestui loc. Am urcat la terasă şi i-m vazut pe cei doi instructori aşteptându-ne la masa. Mi-au spus ca deşi sunt din zonă, nu au avut niciodată şansa de a vizita crama. Desi ambii zâmbeau mi-am dat seama că pentru ei, munteni din Arlberg, cea mai mare valoare o are muntele si zăpada. Multi spun că acolo e cea mai bună zăpadă din lume. Sticlele acelea erau doar butelii pline cu o bautură oarecare. Ei erau nerăbdători să işi pună iar skiurile şi să alunece pe zăpada. Cu zâmbetul pe buze…
Urmărţi un material marca “Reporter TVR”, prin intermediul căruia veti călători – macar virtual – spre acest spaţiu mitic: Arlberg (Austria), locul unde a început schiul alpin. Un reportaj de Vasile Hotea-Fernezan şi Radu Simu.
Citeste si despre St. Anton am Arlberg.
Citeste despre Zanzibar.
