El Camino de Santiago e unul dintre cele mai cunoscute rute de pelerinaj din întreaga lume. Cei care l-au străbătut s-ar reîntoarce, negreşit. Cu toţii mărturisesc că undeva, pe traseu, tot ce ai gândit până în acel moment se defragmentează ca hardul unui computer şi ajungi să fii un alt TU, o versiune îmbunătăţită.
Mihai Daniel Roşca e un moroşan din Vişeu de Sus, stabilit din 2001 în Bergamo. După ani în care a muncit într-un domeniu mai puţin creativ, cum e programarea utilajelor şi desenul tehnic, a decis să-şi transforme pasiunea în mod de viaţă: fotografia.
A străbătut varianta franceză al El Camino, ilustrând această experienţă într-un album foto în italiană numit ”La vita di un pellegrino, in immagini”. În faţa noastră şi-a deschis sufletul şi ne-a acordat un interviu cald, sincer, uman. Dacă doriţi sa aflaţi mai multe despre portofoliul său, aruncaţi o privire la profilul de Facebook si Instagram.
De-a lungul secolelor, Camino de Santiago a beneficiat de grade diferite de populartitate. În Evul Mediu îndeplinea rol religios, de a învrednici pelerinii pentru a ajunge la mormântul apostolului Iacob cel Mare, din Santiago de Compostela. În secolul al XIX lea a devenit neinteresant, ba chiar periculos din pricina tâlharilor ce-i bântuiau potecile.
O resuscitare neaşteptată a venit odată cu interesul manifestat de personalităţi cum ar fi Paulo Coelho, care a publicat în urma acestei experienţe ,,Călătoria unui mag“. Spectrul religios se extinde, devine unul spiritual, de reclădire a valorilor, de dezvoltare personală sau de drumeţit, în funcţie de percepţia pelerinilor.
Din 1987, ,,Drumul lui Iacob”, vechiul drum spre capătul lumii e declarat parte componentă a Patrimoniului Mondial UNESCO. În zilele noastre, înainte de pandemie, era parcurs anual de 200.000 de pelerini, iar Santiago de Compostela înregistra 3 milioane de turişti în fiecare an.
Destul de ciudat că în secolul GPS-ului şi al vitezei oamenii se simt tot mai rătăciţi şi dezrădăcinaţi. Crezi că după această perioadă care a încremenit întreaga lume, ne-am putea da un ,,reset la vieţi”, întocmai pelerinilor de pe Camino? O fi pandemia asta un factor declanşator pentru alt ritm şi sens de curgere a timpului?
Camino de Santiago e ca o cură de dezintoxicare. Te “înţarcă” din mrejele obişnuitului, te izolează aproape ermetic de restul lumii. E ca o imersiune în Paradis. Nu prea mai duci stresul cotidian cu tine. Îl pierzi pe drum. Nici nu-l mai vrei. Îţi permiţi să iei în călătoria asta doar ce crezi că-ţi este de folos. Nu te opui lui şi schimbării, ci doar le trăieşti. E grozav să simţi că faci parte din el.
Condiţiile din prezent sunt diferite de cele din trecut, s-a adaptat şi el vremurilor şi e însoţit de mai mult confort, dar asta îl face accesibil tuturor. Totodată e ceva extraordinar: cineva îl menţine viu, iar beneficiile sunt de ambele părţi: localnici şi pelerini.
Când pleci la drum, iei încrederea cu tine. Pui rămăşag cu tine însuţi că ajungi la destinaţie, la Santiago de Compostela, în calitate de pelerin, păşind pe drumurile colbuite ce îi aparţin. Asta te face să nu renunţi. Ideea eşecului nu-şi are loc în minte. Totuşi, pentru unii, Camino poate dura câteva ore sau câteva zile. Disconforturi de tot felul ţi-l pot întrerupe. O durere de genunchi, o durere de gleznă, dorul de copiii de acasă, de persoanele iubite sau lipsa sensului de a ajunge la destinaţie.
Dedicând multă atenţie umblatului pe jos, ai vreme destulă să-ţi auzi gândurile, să vrei să le înţelegi sau să te eliberezi de ele. Din vacarmul de idei ce-ţi străbat mintea în viaţa de dinainte de plecarea pe Camino, ajungi să alegi doar câteva. Înţelegi că restul e doar zgomot ce-ţi distrage atenţia de la a trăi un sens de libertate plin de pace.
A treia seară de pe Camino de Santiago a fost una inedită. Prelungind etapa cu câţiva kilometri, reuşisem să aflăm un loc pentru înnoptat în hostelul unei biserici. Înainte de masă, într-o reuniune colectivă organizată de câteva dintre doamnele comunităţii religioase din localitate, am aflat din gura unor pelerini motivul prezenţei lor pe Camino. Unul ar fi sănătatea, altul ar fi un fel de exerciţiu înainte de a deveni preot, altul e lipsa de încredere în umanitate. Ultima motivaţie a fost repetată de câteva ori.
După întâlnirea asta, la ceas de seară, am înţeles că lumea are nevoie de idei noi, de o transformare colectivă. Şi cum zici, “a încremenit lumea”, dar nu a încremenit fiinţa umană. Transformarea ei e continuă. “Înţărcarea” asta prin statul în casă, orientează lumea spre noi valori. Nu-i rea sau bună, ci doar este.
Din vremurile de acum, fiecare preia ce-i este de folos. Înainte erau unele dorinţe, acum sunt altele. Cu siguranţă va fi umanitatea de dinainte şi după acest “camino”. Să duci furia şi resentimentele în viaţa de după acest “camino”, e ca o blasfemie. Schimbări au fost mereu şi vor fi altele, dar datorită lor am devenit ceea ce suntem azi.
Te-au impresionat oamenii care ţi-au ieşit în cale, ,,omenia“ lor, spuneai odată. Crezi că transformarea simţită în această călătorie se ia acasă? Oare noi, ceilalţi, care n-am avut ocazia să străbatem un astfel de drum iniţiatic, avem o şansă de a privi viaţa cu seninul şi tihna pelerinului de Camino de Santiago?
Omenia pe care o pricep eu, nu din dicţionare sau din cine ştie ce ghiduri de comportament, se exprimă prin fiecare gest pe care-l faci şi vine din seninătatea minţii, nu din obligaţiile lumeşti a tot felul de reguli scrise. Se fac cu bucurie şi nu cer logica lui ,,oare ce primesc în schimb”.
Când eşti pelerin, faci ce vezi că fac ceilalţi pelerini. Copiezi salutul, copiezi surâsul şi voia bună. Asta te transformă, vrei nu vrei. Începutul de pelerin e plin de neştiinţă. Nu ştii că la ora 22 se închide hostelul şi că ceilalţi deja-şi pregătesc ziua de mâine prin odihnă. Nu ştii să umbli, nu ştii cine sunt ceilalţi pelerini, nu ştii obiceiurile casei, în general. Când spun că nu ştii să umbli, după atâţia ani de umblat, pare hazliu, un banc bun. Eu n-am ştiut să umblu. Pe distanţe lungi, îmi oboseau picioarele şi mă dureau muşchii datorită încordării. Prin exerciţiu, am învăţat un nou sens de a umbla, cel relaxat. Toate astea le duci cu tine pretutindeni. Noua obişnuinţă te însoţeşte şi vrei să o ţii la îndemână pentru totdeauna. O faci de bunăvoie, cu modestie. Nu-ţi doreşti să schimbi lumea; ea deja e alta, tu fiind transformat. Ca să-ţi răspund la întrebare: da, se ia acasă!
Pare prea mistic a vorbi de iniţiere. Pelerinii întâlniţi sunt din toate felurile de clase sociale, din toate culturile şi din toate naţiile. Am întâlnit buni creştini, dar şi buni sportivi. Pentru unii era o regăsire interioară, pentru alţii, un concurs cu ei înşişi. Cum sună să faci cei 800 de kilometri ai Camino de Santiago, pe jos, în maxim 10 zile? Clar ciudat! Dar am întâlnit un om ce-şi propusese să o facă. Parcusese în prima zi 75 km şi îşi programase să ajungă la 100 km pe zi.
Citisem pe undeva că pentru a face o schimbare în viaţă ar fi bine să-ţi iei o pauză; fără telefon, altă ţară, alt mod de a trăi. Statul între aceleaşi obiceiuri face să te înfrupţi din ele aproape permanent. Dacă ai concediu şi-l petreci acasă, la sfârşitul lui eşti mai obosit decât în prima zi.
Camino de Santiago are doar câteva lucruri la care te gândeşti: kilometri de peste zi, ce mănânci şi unde dormi. Imaginea destinaţiei, Santiago de Compostela, te trage ca un magnet. E un stimul puternic. Cu siguranţă poţi obţine seninătatea pelerinului în lipsa lui Camino de Santiago, de reuşeşti să renunţi la a gândi mulţimea gândurilor de toate zilele, aşa cum le gândeai până acum.
Mai ţii legătura cu alţi pelerini, dintre cei alături de care ai închinat un pahar de vin sau alături de care ai servit meniul pelerinului? Ori aceste întâlniri sunt episoade intense, care se consumă pe loc şi se transformă în imagini calde, pitite în unghere de suflet? Poate tot ce trăieşti acolo, rămâne de nemărturisit, poate cuvintele sunt goale şi nu pot cuprinde tumultul trăirilor. N-aş vrea ca încercarea mea timidă de a duce povestea ta mai departe şă îi fure din strălucire. Suntem norocoşi că ai surprins în fotografiile tale crâmpeie dintr-un vis.
Chiar din aeroport, am început să adun numerele de telefon al celor ce călătoriseră cu acelaşi avion şi care, după bagaj, se înţelegea că vor face Camino de Santiago. După prima zi de Camino, am priceput destul de uşor că nu mi-ar ajunge agenda telefonului continuând în felul ăsta.
Te “lipeşti” de un grup, apoi în scurt timp îl laşi şi-ţi continui drumul. În primele câteva zile au fost multe “lipiri” şi “dezlipiri”. În curând ne-am creat ritmul nostru. Cu Mişa, prietenul meu, plecasem din Bergamo. În gara din Franţa, unde urma să schimbăm trenul, l-am cunoscut pe Adrian din Arad. Am recunoscut ţara de unde vine, după tricolorul cusut pe tricou. Am făcut cunoştinţă rapid şi ne-am văzut de drum fiecare. Atunci n-am ştiut că urma să devină un prieten de Camino, permanent. Fire veselă, plină de bunătate şi umor, ne-a acaparat iute. Noi, fiind mai alergători, iuţi de picior, l-am lăsat pe Adrian cu o zi în urmă. Dar se întâmplă minuni, Adrian ne-a ajuns şi aşa devenisem precum cei trei muşchetari.
Cum cei trei muşchetari, de fapt erau patru, la grupul ăsta al nostru s-a adăugat Magda din Republica Cehă. Pe parcurs, ajunsesem să-i cunoaştem pe mulţi din cei 200-300 de pelerini ce porneau dimineaţa de la hosteluri. Uneori, valul de lume era de comparat cu ieşirea de la stadion, dar pe parcursul zilei, grupul se dispersa foarte mult. Am reţinut doar puţine nume, dar îmi amintesc fiecare episod cu detalii de imagini şi emoţii.
Mi-l amintesc pe pelerinul ce mi-a explicat cum să-mi masez picioarele umflate, mi-l amintesc pe cel ce s-a rătăcit pe drum, mi-l amintesc pe cel ce căzuse din patul etajat, mi-l amintesc pe cel ce şchiopăta, mi-o amintesc pe cea şi pe cel ce ne-au încantat cu cântece de chitară … Sunt toate trăiri intense, precum spui, pitite în unghere de suflet.
Întors la viaţa de zi cu zi, nu simţi nevoia să povesteşti prea multe. E ca şi cum nu vrei să dai din emoţiile trăite. Le vrei doar pentru tine. De fapt, cred că puţină lume ştia că sunt pe Camino de Santiago, iar la fel de puţină ştia, până acum, amănunte din experienţa mea de acolo. Unele ciocniri de pahare cu bere sau vin, au ramas neuitate, altele rătăcesc încă printre amintiri. Asta nu le face mai puţin importante, ci doar pentru moment sunt în aşteptarea de a fi reînviate.
E precum ai spune cuvintelor: “nu sunteţi utile”, doar pentru ca nu apar într-o propoziţie. Camino de Santiago e o trăire intensă cam de la început până la sfârşit. Pe o scara de la 1 la 10, e la 10 +. Amiciţiile sunt frumoase, locurile sunt frunoase, ospitalitatea grozavă. Pentru mine cerul a fost mai mult albastru, iar ploaia a fost o muzică frumoasă. Cu Magda şi Mişa ne-am văzut mai des. Pe Adrian l-am vizitat la Arad. Urma să mă ajute la creatul cărţii despre Camino.
Din păcate, amicul meu de pelerinaj a plecat pe drumul lung al veşniciei, la începutul acestui an. “Buen Camino”, prieten drag! Cu o parte dintre amicii răsfiraţi prin lume, ţinem legătura prin mesaje sau telefoane. Unii dintre cei cunoscuţi s-au întors la cele lăsate acasă, dar alţii au renunţat la job-uri şi au pornit, datorită Camino de Santiago, pe alte drumuri lumeşti.
„Camino întâi ia de la tine, apoi îți dăruiește”, aşa se spune. Tu ai avut o viaţă ,,înainte” şi alta ,,după”. Cum stai cu balanţa? Cum e viaţa ta acum?
Camino-ţi ia pentru că vrei să dai. Cine nu ar da o viaţă netihnită pe una plină de bucurii?! Ajungi pe Camino, pentru că-ţi doreşti schimbare; vrei să fii acolo, nu te obligă să fii acolo. Te cheamă el. Într-una din zile întâlnisem doi adolescenţi, undeva pe la 19 ani, ce-mi mărturiseau că auziseră de transformările celor ce au parcurs Camino de Santiago şi îşi doreau şi ei schimbare. I-am reîntâlnit într-o dimineaţă. Căutau un loc de dormit. Erau obosiţi după o noapte albă, petrecută cine ştie pe unde. M-am revăzut la ai mei 19 ani, cu acelaşi GPS fără semnal, precum al lor.
Sfârşitul Camino îţi arată că ai putut! Te întăreşte în ochii tăi. Nu mai ai nevoie de premergător, deja mergi şi mergi bine. Acel ,,după Camino” e ca şi cum ai tăia cordonul ombilical al preconcepţiilor de tot felul. Ţi-ai şters colbul de pe ochelari, iar acum vezi mai clar. Sincer, încă nu am revenit de pe Camino. Îl percep în ce şi cum fac. Călătoresc cu un mic rucsac şi-mi pare lumea mult mai accesibilă. Se simte mai multă încredere în ceea ce poţi face.
Pentru oamenii care într-un viitor apropiat sau îndepărtat îşi propun să facă această călătorie, ai putea estima o sumă minimă necesară? Cât de costisitoare sunt serviciile, echipamentul, cazările de pe traseu?
Camino de Santiago, versiunea franceză, e bine organizat. Cu documentul de pelerin, “compostela”, ai acces la hosteluri cu preţuri între 5 şi 10€ pe noapte. Spălatul de haine îl poţi face la mână sau cu maşina de spălat. De vrei să foloseşti maşina şi uscătorul de rufe, costul este de circa 7€. 4-5 pelerini spălam şi uscam totul într-o singură tură, plătind maxim 2€. Costul unui meniu e de 8-10€; trei feluri de mâncare şi băutură. “Menu de peregrino” e cam acelaşi peste tot. Nu prea e o vastă alegere, dar e suficient.
În multe hosteluri se poate şi găti. Pentru situaţia în care bagajul e incomod, curierii îţi oferă serviciile lor, la 3-5€ de bagaj/etapă. Sunt nişte plicuri pe care scrii adresa de destinaţie, pui banii în el şi-ţi iei grija rucsacului. Având un picior umflat, am expediat bagajul de mai multe ori. Mi-a fost de mare ajutor. Liber de bagaj, m-am descurcat mai bine şi cu fotografiatul.
Echipamentul pentru perioada de vară, e bine să fie cât mai uşor. După câtăva vreme, îi simţi chiar şi gramele în plus. Un rucsac comod, cu acces uşor la sticla de apă, ghete uşoare şi comode, sac de dormit uşor şi pelerina care să acopere rucsacul. A fi chic pe Camino de Santiago e frumos, dar nu necesar. Prietenii mei, cât şi alţi pelerini, au abandonat încălţămintea sportivă în favoarea sandalelor. Au parcurs mai mult de jumătate din drum în felul ăsta.
Echipamentul meu a costat circa 300€ (rucsac, ghete, sac de dormit, pelerină, lanternă şi alte mici detalii). Biletele de avion, trei la număr, plus cel de tren au ajuns tot pe la 300€. Masa, apa, berea, vinul, sucurile, fructele, distracţia, transportul bagajului, alte lucruri necesare, hostelurile, multe la număr pe parcursul celor aproape 1000 de kilometri până la ocean şi a celor 5 săptămâni de călătorie, au acumulat o investiţie de circa 1500€.
Camino de Santiago nu-i doar efort zilnic, ci e şi baie în râuri, odihnă la umbră, degustare de bucate şi băuturi, vizitat de muzee, concerte în aer liber, suveniruri pentru prietenii de acasă. Fiind un itinerar cultural european, e de luat în calcul şi posibilitatea de a vizita locurile prin care se trece.
Călătoria ta a durat din 19 iunie-18 iulie 2019. Ai întâlnit oameni de vârste, naţionalităţi, forme fizice diferite. Are şanse o bubulină ca mine să facă faţă unei asemenea provocări? Fără scurtături, trişări, dar cu timp mai scurt alocat mersului şi mai lung alocat contemplării. Până la urmă, acolo nu ai o normă, fiecare îşi adaptează traseul la propriile ţeluri şi resurse…
Cum se zice, am văzut de toate culorile! O uniune de lume din multe ţări ale planetei, cu vârste de la sub 3 ani, la peste 80 de ani, cu condiţii fizice de la neputinţa de a umbla, la alergătorul de maraton, de la puţine kilograme, la multe kilograme. Asta dă de înţeles că diferitele condiţii nu sunt un impediment pentru cei ce doresc experienţa Camino de Santiago.
Hai să calculăm. Ce distanţă parcurgi într-o zi, între bucătărie, serviciu, cumpărături, curăţenie? Probabil minim 10km. Pe Camino de Santiago, etapele zilnice sunt accesibile. Între 18 şi 35km. Ziua e destinată aproape în întregime umblatului. Iniţial, terminam etapa destul de repede, pe la ora 13-14. Prea repede pentru a mai fi atenţi la detaliile zilei. Ne-am frânat graba. Ultimii la plecare, ultimii la sosire, însă voioşi şi cu alte experienţe trăite la maxim.
La Santiago de Compostela au ajuns majoritatea. Varianta franceză nu-i o cursă în Munţii Stâncoşi, iar asta se vede şi din fotografiile făcute în zilele petrecute ca pelerin.
Ai documentat întreaga călătorie printr-un număr impresionant de fotografii. Un bilanţ sec sună aşa: 1000 de kilometri, 35 de zile, 4350 de fotografii, 91 dintre ele cuprinse în albumul ”La vita di un pellegrino, in immagini” (“Viața unui pelerin, în imagini”). Ce stă în spatele acestor cifre ?
În era de acum, unde spaţiul de arhivare a imaginilor e imens, cele 4350 de fotografii sunt o cifră rezonabilă. Sunt mulţi kilometri şi multe zile, însă există părţi ale Camino de Santiago ce te inspiră mai puţin în a le fotografia. La fel şi inspiraţia mea fotografică, avea diferite grade de chef. De la ,,azi n-am chef”, până la ,,uau, câte fotografii am făcut în etapa asta!”.
Cele 91 de fotografii pe care le-am ales pentru acest album, după părerea mea, exprimă cel mai bine ideea de pelerin pe Camino de Santiago. Cred că am reuşit să adaug cantitatea de emoţie suficientă unui doritor de cunoaştere a vieţii de pe Camino. Cu siguranţă nu toată lumea percepe la fel acestă călătorie, dar cu siguranţă se regăseşte în plecatul de dimineaţa, în drumurile din mezetas, în atmosfera de hostel, în pădurile străbătute, în farul de la capătul lumii de la Finisterra.
E şi un ghid în imagini ce-ţi tălmaceşte “compostela”, ştampilele de pe ea, precum şi ceea ce un pelerin poate vedea în drumul spre Santiago de Compostela, iar de acolo către Finisterra şi Muxia.
Asociaţia Tăşuleasa Social din România are în desfăşurare un proiect ,,Via Transilvanica”. Inspiraţi de El Camino, membrii asociaţiei propun românilor un traseu de 950 de km de la Putna, până la Drobeta Turnu Severin, dintre care peste 350 sunt deja amenajaţi. Eşti tentat să încerci şi varianta autohtonă? Nu-i aşa că albumul tău de fotografii ”La vita di un pellegrino, in immagini” s-ar înţelege bine cu unul despre Via Transilvanica? Nici n-ar mai trebui să traducem cartea…
Am auzit de această iniţiativă şi mă bucură, o zic sincer. România are locuri superbe. Pe unele le-am văzut, altele sunt de descoperit. Cândva aveam gândul unui tur al ţării pe bicicletă. A rămas însă doar în minte. O fi ocazia bună să îl pun în aplicare. Îl aştept cu drag. O ducere în lume a frumuseţilor din ţară, prin poveşti scrise şi albume de fotografii, ar bucura cititorii şi privitorii cu ineditul spiritului românesc. Ar revigora acest spirit şi de asta chiar e nevoie. Un traseu nu-i doar călătorie, ci şi oportunităţi pentru localnici. Da, chiar ar sta bine unui album de pe Via Transilvanica alături de cel de pe Camino de Santiago.
Suntem amândoi din Maramureş. Îmi place să cred că noi vorbim puţin şi facem multe. Posibilităţile mele financiare sunt reduse, dar îmi ofer serviciile de traducător pentru versiunea albumului în limba engleză. Aşa, de drag de proiect şi, bineînţeles, dacă ele sunt binevenite.
Apoi, aş vrea să ne vorbeşti despre posibilitatea ca cititorii noştri, sau gaşca noastră de bolunzi petrecăreţi de acasă, să devină sponsori sau contributori pentru realizarea acestui album într-un tiraj mare. Ai avea astfel şansa de a-ţi face povestea cunoscută şi de a-ţi finanţa proiecte viitoare. Ai o platformă de crowdfunding? Ce strategie crezi că ar trebui abordată?
Mă încearcă un sentiment frumos văzând dorinţa ta de a găsi o soluţie pentru publicarea albumului de fotografii. Asta mă încurajează mult. Văd interesul şi însufleţirea de moroşancă. Primele gânduri ce mi-au venit sunt de a da o şansa albumului “Viaţa unui pelerin, în imagini”, de a ajunge în multele mâini doritoare de a-l avea, prin găsirea unei entităţi, o editură, ori altceva ce are întreaga logistică pentru a finanţa tipărirea şi distribuirea lui.
Ideea de a avea textul în limba engleză, e binevenită. Chiar de e un album de fotografie, cheia înţelegerii lui stă în înşiruirea de cuvinte ce-l însoţeşte. Deţinerea acestei chei facilitează descifrarea mai uşoară a Camino de Santiago pe care l-am parcurs.
De ce Camino?
Filmele de călătorie mi-au fost de mare inspiraţie. Au tretrezit în mintea mea dorinţa de aventură. Cel care mi-a determinat alegerea, a fost “The Way”. E un film despre Camino de Santiago. Avea în el o întrebare şi un răspuns ce te pun pe gânduri. Ceva de genul “Ai făcut Camino?” “Nu! Când eram tânără, eram prea ocupată. Acum, la vârsta mea, e prea târziu.”
Mi-a plăcut ideea de a merge pe jos atâţia kiometri. Nu m-am mai pus la încercare într-o “aventură” prin lumea asta mare şi mi-a părut că ar fi locul şi timpul potrivite.
Nu aveam idee când şi cum va fi, dar vorbeam mult cu Mişa, prietenul meu, despre varianta franceză a Camino. În iunie 2019, întruneam condiţiile financiare şi de timp necesare pelerinajului. Era mare dorinţa de a străbate drumul Sfântului Iacob şi nu i-am opus rezistenţă. Mi-am “dat” voie să plec şi a fost un drum plin de voie bună.
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
