9 Septembrie – zi insorită, zi minunată, ieșise un pic de soare… ce bine… Am luat micul dejun în cortul de bază si apoi am strâns corturile ude, bagaje, tabăra, rapid și la 9.05 în loc de 9.00 eram deja îmbarcați în Kamaz. De data asta am aranjat singur bagajele să nu îmi vină în cap și ne-am urnit cu direcția Ozernoy river în sus, spre intrarea în Parcul Național Kuril. Am ajuns la râu la ora fixată, simultan cu coborârea rangerilor pe râu într-o barcă de metal suficient de mare să ne ducă toate bagajele.
Ce m-a șocat nițel este că i-am văzut inarmați până în dinți cu tot felul de pușcoace, puști de vănatoare, carabine, kalasnikoave de parcă ne-am fi întâlnit cu partizanii dintr-o zonă de conflict militar… iii , cam friky… le țineau pe umeri, nu se despărțeau de ele. Am dedus că cel ce are pușca mai bengoasă este cel mai șef, probabil că și urșii făceau diferența cu ce s-ar putea trage în ei…
Am descărcat bagajele în barcă, iar noi urmând să o luam agale (am crezut eu) pe o potecă preț de 12 km pănă la țarcul electric în interiorul căruia urma să ne stabilim tabăra de corturi. Am trecut râul pe o punte ce se legăna îngrozitor, „greu ii puntea de trecut/ numa-o leacă de-ai băut„ zice un cântec popular de pe la noi…
Drumul relativ drept, prin albia majoră a răului Ozernoy, ne ducea prin lunca sălbatică dintre doua creste muntoase nu prea înalte, acoperite de aceleași păduri și lăsând uneori la vedere râpe verticale pe care se vedeau strate de sedimente și am dedus de la distanță de aceleași cenuși vulcanice consolidate, azvărlite de vulcanul Ilinskaya Skopa (1577 m) și care mărginelște lacul. Rangerul nostru, de fapt spus prețios în limba rusă inspector, a cam scos untul din noi, era iute la pas, nițel mai iute decât am vrut noi… forțaj în toată regula.
Pe măsură ce ne apropiam de Lacul Kuril, prezența urșilor era din ce în ce mai evidentă: urme peste tot, tăvălituri prin iarba înaltă de pe malul râului, excremente peste tot în care am și călcat din greșeală spre surpriza mea, resturi de bucăti de somoni, putoare de pești în descompunere, puzderie de pescăruși, pasări de mare delocalizate la sezonul de somoni… Numai bine ne-am adus aminte de emisiunile cu ursi și somoni de pe Discovery care spuneau cat de complex este acest ecosistem și că moartea somonilor după imperechere contribuie la circuitul materiei și al vieții, afectînd până și viața plantelor și a pădurii din zonă.
Deodată, într-o porțiune de drum de pe malul râului, il zăriram it pe el, primul urs pe o limbă de nisip, la 100 m de noi, miscându-se agale, inconjurat de pescăruși gălăgioși, cu botul amușinănd apa cea limpede în care se vedeau puzderie de somoni de un roșu aprins, orbiți de ritualul imperecherii. L-am privit fascinati, aparatele de fotografiat au intrat în funcțiune, inspectorul Ivan Turbincă cu pușca lui s-a dus, noi ne-am răsfirat, eram vrajiți de imaginea inedită, nu ne-am închipuit ca la picioarele noastre peste iarba tăvălită pe mal ar mai putea fi ceva urși scăpați vederii noastre… Un foc de armă în aer ne-a trezit subit din surpriza, aducându-ne aminte unde suntem, în impărătia urșilor sălbatici și care se comportă imprevizibil deși sunt blânzi de mai mare dragul…
Ne-am regrupat și bombanind inspectorului ne-am supus, aliniat și cuminței am reluat drumul spre tabără. Am ajuns nu peste mult timp într-o incintă îngrădită cu gard electric, nițel mai inalt decât cel utilizat la turmele de vite pe la noi prin Europa. Loc de corturi, o baie comuna de camping, doua trei cabane și evident- trei helioporturi cu aceleași foarte utilitare elicoptere MI8 (Vârtalioate, în limba lui Dostoevski) aterizate… Ridicat corturi, instalare și hai la vizionat urși și somoni…
Pe podețul ce traversa răul, era un inspector de servici, care ne lăsase să aruncăm o privire… Am văzut o namilă de ursălău indolent și care cu mișcări leneșe se uita după somonii din apă, noi pe pod el în apa de a ajus la 3 m de noi. În jurul lui somonii cei rosii se luptau de zor pentru un loc mai bun de imperechere, unii dintre ei erau damblagiti rău, unii pe moarte abia mai mișcau. Ațlii și alții se lăsau priniși în dansul imperecherii și al morții.
Imperecherea era ultima lor acțiune și cuprinși de frenezie se luptau din răsputeri pentru onoare de a-si depune lapții și icrele în gropile din fundul răului/lacului săpate de femele. Am aflat ulterior ca sunt 6 specii diferite care urcă la lacul Kuril incepând cu luna februarie și pana la sfârsitul lui septembrie. Orbiți să-și îndeplinească destinul lor biologic este clar ca nu mai conta ce urmează, după imperechere lipsiți de putere și scop, se lăsau în voia sortii, murea unul căte unul, râul ii purta la vale pe sub nasurile urșilor nemaiinteresați de atăta pradă, cazând pe fund de râu sau măncați de păsările a căror găinaț hrănea pădurea într-un nou ciclu de viață și de moarte fără de sfârșit…. Moartea somonilor însemna viața ecosistemului…prin sacrficiu de sine dădeau viață an după an, secol după secol, eră după eră. Întocmai ca și regina Cleopatra cea care își ucidea iubiții după o noapte de amor, imperecherea acestor pești minunați marca sfărșitul vieții lor, iubeau și mureau pentru asta, ca o dovadă supremă de iubire pentru cei ce vor veni. Întocmai ca și în filozofia metafizică a lui Nae Ionescu care spunea înainte de-al doilea război și citez aproximativ din memorie : „Cel ce iubește se dă pe sine, cel ce iubește nu-și mai aparține sieși„.( Tratat de metafizica, ed.Inedit 2004) … Și acești pești se dădeau pe sine pentru cei ce urmează, pentru noile generații de somoni, se dădeau urșilor, păsărilor, pădurii și inclusiv nouă celor din vârful lanțului trofic ( echilibru posibil a fi ușor deranjat dacă ne mânca pe careva ursul… 🙂 )
Pentru acestea a meritat să venim să-i vedem și să-i iubim și noi pe ei după cum și ei prin programul lor genetic și de la măria sa natura au fost sortiți să o facă cu urmașii lor și a lumii din jurul lor. Gândindu-mă la asta ,dansul lor a căpătat dimensiuni cosmice, universale și ii priveam fascinat , mut de admirație. Nu le păsa că ii privim, că ii privește și ursul, iși vedeau de dansul lor ce se va sfărși inevitabil în moarte….Cred că mama natură le administrase o doza mare de adrenalină, ultima, după care urma dopamina cea linistitoare și care-i impăca cu destinul, ca o apoteoză, incununare finală a vieții lor de somoni. Mai pe după amiază am ieșit pe malul lacului, afară din țarcul nelelectric, cu inspectorul inarmat înainte, ne-am apropiat agale de o ursoaică cu pui care nu prea ne-a băgat în seamă. Intre noi și ei au fost la un moment dat vreo 30 de m.
Namila de ursoaică era de cel puțin 5-600 kg cu o blana brună cu irizații bej și cafeniu închis, stralucea de bine și de umezeală. Deh, la așa regim alimentar fără restricții nu putea arăta decât bine…
Făcurăm poze cât am putut de bine, numai Scami veșnic nemulțumit de distanță / lumină / subiect / altitudine / ghinon / presiune / densitate aer / oră / digestie / temperatură, bombănea mereu sperând că odată și odată dumnezeul fotografilor o să i le servească pe toate pe tavă simultan și atunci va rezulta poza vieții sale.
Pe seară în cabana cu sală de mese lângă care ne-am pus corturile, feriți baremi mental de urși de gardul electric ce am constatat cu mare suprindere că nu curenta de loc, abia dacă simțisem ceva furnicături, am vizionat un film realizat în 1905, deci înainte de revoluția bolsevică despre indigenii din Kmatchatka, despre Koriaky și Eveni, film vechi, dar bine făcut. Văzuram cu uimire cum prindeau pește, cum îl pregateau pentru iarna la uscat afumat în niște constructii inalte să-l bată fumul și vântul, aspecte din viața lor în ierni grele, îmbrăcați în blănuri, cu copii jucăuși și derdelușe, cu fete oacheșe imbrăcate în blănuri decorate bine, din câte puteam intui dintr-un film sepia, la fel de frumoase ca și koriaka ce am văzut-o în vizita la koriaky cei cu 105 câini în bătătură. Aș fi fost curios dacă li s-ar fi măsurat indicele de fericire pe o scară de la 1 la 10, cum se face în lumea psihologiei , cam cât ar fi fost? După părerea mea cu siguranță ar fi fost printre cele mai ridicate din lume, fără binefacerile omului modern chiar și la acel început de secol 20. Mai târziu fuseseră dedați alcoolului contra somoni și bolilor pentru care nu aveau imunitate, mutați brusc din natura lor milenară direct în civiilizație. Prețul plătit a fost devastator, au mai râmas puțini și aceeia asimilați. Abia în Nord de Kamtchatka au mai rămas Evenii să mai trăiască în ce mai tradițional mod.
Ne-am dus la culcare cu o ușoară emoție în glas, gândindu-mă cam ce șanse ar fi să ne ia ursul, destul de reduse, urșii erau în plin sezon de somoni, erau ghiftuiți, ar fi fost lihniți dacă am fi apărut pe acolo primăvara prin februarie – martie pe când ar fi ieșit din hibernare iar somonii s-ar fi lăsat așteptați. Ultimul ce a fost halit de urși ar fi fost un celebru fotograf japonez de wildlife în 2008, a fost tras afară noaptea din cort și consumat… Brrrr
10 septembrie
Trezirea dimineața la o oră rezonabilă, am dormit binișor în cort, chiar nu am crezut că ne-ar putea vizita urșii, mizam pe gardul electric și pe gașca de inspectori din cabană de la confort sporit, inspectorii cei înarmați până în dinți, deși glasul rațiunii mi-ar fi spus că șansa de a fi vizitați nu este zero. Dimineața arăta fain, lumina bunicică, am văzut un pic de soare poate este ziua cu poza vieții, Scami ar putea fi fericit… Ne prezentaram la micul dejun în sala de mese de lângă corturi, Tanya ghida bucatareasă ne făcuse clătite mititele – două trei bucăți de căciulă plus ceai, biscuiți, turtă dulce, dulceață din plic, încheiat cu celebra cașă din cereale fierte care pune capac la orice masă rusească…
Plecaram pe la zece ceas toată lumea până într-un loc pe malul lacului, peste un pod folosit de niște cercetători/cercetași a estima numărul de somoni ce-și indeplineau destinul și dăduseră colțul de-i ducea apa în jos și-i lipeau de niște grătare rezemate de pod unde puteau fi numărați și inventariați obținânduse statistica nr.somoni morți/zi, inseamnă că s-au împerecheat statistic rezultând atâtea mil de puieți deci putem mări cotele de pescuit .. divaghez evident… (statistic, un somon din 1000 se mai întoarce peste 4 ani unde s-a născut) Tocmai trecea altă namilă de urs, l-am filmat fotografiat până se dusese în treaba lui …
Am luat-o mai apoi către Nord prin pădurea virgină, pe malul râului ce se scurge din lac, printre copacii mari, mestecenii de piatră, prin ierburi înalte de abia ne vedeam, intretăind cărări de urși bine bătătorite, deasupra malurilor răului povârnite marcate de tobogane de urs, probabil de duceau de-a dura până în apa plină de somonii cei roșii orbiți de dragoste, pradă ușoară.. Mai încolo spre lac pădurea se transformase în tufăriș, un fel de arini pitici și deși luaseră locul mestecenilor, era ciudată era diferită de ce văzusem în lumea asta. Până la urmă coborâsem pe malul lacului cu o plajă de pietriș și nisipuri vulcanice ornată cu un guler de pietre ponce rotunjite de ape și care pluteau dacă le dădeai un picior azvârlindu-le în apă. Ursii erau prezenți, mai încolo o namilă la vre o sută de metri, ne-am apropiat, s-a depărtat….
Mai spre Sud, o ursoaică cu pui, pe malurile ce se pierdeau până spre vulcanul llinskaia Sopka se vedea departe niște mogâldețe brune mișcându-se agale în treaba lor. Ghida Irina, de data asta în bocanci, ne-a zis în ruseste (Iuri traducea) câte ceva despre originea lacului și a vulcanului, aspecte din viața somonilor și căte ceva despre păsăretul de pe lac, care – curios – deși eram pe un lac de apă dulce erau in marea lor majoritate păsări marine.
Ne-am întors cu barca, cel puțin o parte din noi, pe lac, până la debarcaderul de unde seara rangerii extrăgeau bărcile, unde am aflat că dacă le lăsau amarate la tărm, urșii s-ar fi căcat în ele cu mare entuziasm. Am observat și eu că urșii preferă cărările să-și lase producția consistentă de fecale cred ca din motive de marcat teritoriu, prin urmare considerau bărcile la fel unui loc ce miroase a altă specie deci trebuie un marcaj colea. De altfel, după ce am călcat de mai multe ori în căcat de urs incepusem să mă obișnuiesc și să sper că îmi va aduce noroc. Fecalele astea, mai în gluma mai în serios, ne arătau că urșii mănâncă cu precădere fructe din tundră, pădure, afine, afine lunguiețe botezate rapid de noi afine-Țâța caprii, ceva măceșe, ceva fructe necunoscute asemănătoare coarnelor și încă câteva ce nu ne propusesem a le identifica pentru că ar fi fost prea mult pentru mintea noastră aflată în vacanță la relaxare… Prin urmare majoritatea baligilor conțineau puzderie de semințe și fructe nedigerate, chiar și pe malul râului de unde deducem, lucru confirmat ulterior de Iuri care avea ceva pliante, că dieta lor este majoritar compusă din acestea iar somonul este doar o completare, chiar dacă la ieșirea din hibernare sunt în stare să-l halească până intrau pur și simplu în comă digestivă preț de ore bune. Răspandirea acestor fructe, tundra și taigaua era plină , făcea ca urșii să nu depindă esențial de somoni deși dieta lor combinată ii face sa aibă o talie net mai mare decăt a ursului siberian cu care sunt veri primari….și a celui brun european cu care sunt veri de-al doilea… Așa de multe afine erau incât cea mai tânără membră a expediției Anett( 10 ani) fata lui Attila din Cluj ne făcea mereu bucuria să ne doneze câte un pumn de fructe aromate, culese de ea pur și simplu din mers, cu cea mai mare dezinvoltură și drăgălășenie. De altfel Anett copila oacheșe a fost mereu pata de culoare și raza de soare în gașca noastră eterogenă și mereu veselă.
Până să vină cu pejosul cei rămași pe malul lacului, ne-am dus la ponton prin padure, unde am văzut o ursoaică cu doi pui jucăuși. Inspectorul ne plasase într-o cușcă și ne lăsase acolo cu ușa inchisă să vedem urșii pe săturate el urmând să vină înapoi de-și mai aducea aminte. Cușca era confortabilă, cu etaj, puteam de sus viziona urșii perfect, eram în siguranță, aveam vedere asupra unu banc de nisip cu apă mică, ursuleții se hârjoneau, erau și niște păsări, evdent somonii roșii își vedeau de împerecherea lor…limagine idilică ce cu siguranță era la fel și acum 5000 mii de ani ca și astăzi. Doar noi eram trecătorii cei noi, sosiți la vremuri noi, cu speranța noastră să rămână locul intact pe veci…
La prânz Tanya ne pregătise o supă cremă de cartofi foarte consistentă pe lângă ceva mizilicuri. După amiază am tras un pui de somn pentru refacere, după care ieșirăm la o plimbare în țarc. O ursoaică cu pui în afară, dincolo de gardul ce nu mai curenta de loc se deplasau lent, în dorul lelii, nu aveau altă treabă…Toată lumea poze, selfie de după gard închipuindu-și că sunt protejați… Aveam să testez gardul la sugestia lui Attila ce-l verificase mai devreme. Am avut oarecari indoieli, văzusem sursa de energie subdimensionată, cineva se joacă cu focul, gardul era alimentat de la un panou solar de maxim 20-30 W și o baterie de 12 V, ditai gardul triplu de vreun kilometru. Dacă fusese înorat în ultimele zile, bateria sigur se descărcase incât nu mai curenta de loc… Gasca de fotografi în frunte cu Scami se duseseră la pod după pozele vieții…la întoarcere supriză , dăduseră nas în nas cu puii de urși dincoace de gardul electric… Mai să vina ursoaica după ei. Rangerii s-au jurat că noaptea gardul funcționeză… oare de ce nu ar funcționa și ziua? Nu prea m-au liniștit mai ales că din ce știu eu din profesia mea, că mă pricep un pic, nu avea cum să funționeze cu bateria descărcată și generatoarele oprite… M-am consolat mai degrabă din nou statistic, urșii nu sunt flămânzi, suntem mulți și șansa să fiu eu victima așijderea ghinionistului de fotograf japonez, este destul de redusă…1-2%
Pe seară povești la gura sobei, Cornel ne-a povestit câte ceva despre cele 140 de țări pe unde a umblat până la vârsta lui de 72 de ani… Și io care crezusem că fusesem în multe cu cele 45 ale mele… Am văzut un film pe notebookul Irinei despre erupția unui vulcan din Kamtchatka în 2013… Cină cu turte de ciuperci din zuchini și piftele de pui, program de seara, spălat și uscat haine, încărcat baterii aparate, nani.
Citeste si
Kamchatka – natura în stare pură. Prolog
Kamchatka – natura în stare pură. Partea I: Budapesta – Moscova – Novosibirsk – Paratunka
Kamchatka – natura în stare pură. Partea a II a: Vulcanul Mutnovski
Kamchatka – natura în stare pură. Partea a III a: cu Kamazul spre Apachi
Kamchatka – natura în stare pură. Partea a IV a: Marea Okhotsk
[fb_button]
Am rămas impresionată de poveste. Tare aş vrea să trăies şi eu aşa o experienţă, cred că abia atunci îţi dai sema că trăieşti cu adevărat. Natura este minunată cu bune şi rele şi aşa cum ai spus şi tu, doar noi suntem trecători. Mulţumesc.
Noi multumim! Povestea merge mai departe 🙂