Prognoza minunată, trezirea, papa obisnuit… Ne lăsasem valizele la hotel, îmbarcarea cu rucsacii și echipamentul de tură, si glont spre heliport la Yelizovo. Aerobaza arăta tipic rusesc: hangare, clădire administrativă, ateliere, loc de grătare și chefuit în raristea de brazi, mai încolo platformele heliportului, mai multe MI8 și incă un model ce nu l-am recunoscut.
14 Septembrie
Mi-8 nostru părea în stare bună, ne-am imbarcat cu emoție, 21 de persoane plus bagajele în mijloc. Deși avea tapiteria interioară cam flendurită, aveam totuși încredere în aparat, avea doua propulsoare cu turbină, și unul ar fi fost de ajuns în caz de avarie și în general nu sunt prea complicat construite.
Aveam încredere în talentul rușilor în construcția de aeronave. Modelul Mi8 are 60 de ani, este în întregime metalic deci celula este fără moarte iar turbinele sun cu doar o piesă în mișcare, mai simplu construite decât un motor cu piston. Deci, nu ar trebui să pățim nimic, piloții meseriași, corabia mândră și vremea faina constituiau premisele unui zbor antologic…
Decolarăm cu antifoane pe urechi, motoarele făceau un zgomot infernal cu șficiul palelor în cor… Peisajul magnific ni se derula prin hublourile pe care le-am deschis până la urma lovindu-ne frigul înălțimii. Toată lumea poza și filma cu ce avea la indemână… pe sub noi era natura neatinsă, nici urmă de drum, nici urmă de așezare, pentru asta venisem… Bucăți de tundră alternau cu taiga, covoare tomnatice se impleteau cu vai săpate în versanți de vulcani unii activi.
Desene de râuri ca niște vinișoare ici și colo, pe măsură ce relieful se înălța peisajul era tăiat de creste înzăpezite, vulcani, vulcani, vulcanul activ Karimskaya ce afuma liniștit și arunca pietre fierbinți pe povârnișurile sale, cu scurgeri de lave negre și strălucitoare încremenite ce îl înconjurau… vulcanul cu zăpada pe creștet și lacul de acid Semyachik și în final Caldera Uzon, un crater uriaș de 10 km în diametru. Am aterizat la un grup de căbănuțe de patru locuri fiecare, căbănuțe antiurs unde puteai inopta fără gard electric cu limitarea că trebuia să mergi noaptea la budă numai după ce inspectai zona și mai ales nu singur… căbănuțe ce aveau și o sală de mese mai încolo unde să încăpem cu toții. Ne lăsarăm în grabă bagajele și înapoi la elicopter pentru un zbor de încă 5 minute până în fundul Calderei de unde urma să ne întoarcem pe jos… 5 minute pe sus și trei ore înapoi pe jos… oare ce viteză avusese elicopterul?
Am ajuns la destinație: amenajare turistică maximă, traseul era clar stabilit numai pe podețe de lemn, largi de un metru, nici un pas pe lângă, cu inspectorul cu pușcă înainte. Cabana cu suveniruri, budă amenajată cu hârtie și spălător, circuit de vizitare stabilit completau dotările. În afara podețelor numai urșii circulau. Mă gândeam la cei ce la noi în țară au infierat ONG-urile ce încercaseră să facă ordine într-o zonă turistică cum ar fi Creasta Cocoșului lângă Baia Mare. Câte șuturi și-au luat pentru amenajarea potecii și mai ales a balustrăzii care de altfel e foarte utilă, dar și pentru podețul de belvedere din vârf, invective și acuzații de spălare de bani….
Vreau sa vă spun ca în Kamtchatka protejarea naturii este dictatorială: dictatură absolută, nu este loc de abatere. Deși turismul e abia la început, abia după 1992 Kamtchatka deveni accesibilă turiștilor iar cea ce au făcut, au făcut în ideea protejării totale a mediului. Nu există pardon și nici pas în afara podețului. Deși la prima vedere podețele par o agresiune asupra mediului, ele sunt cea mai mică agresiune. O potecă nu mai vindecă pajiștea zeci, sute de ani. Am văzut în Patagonia la Fitzroy ce inseamnă să ai o potecă pe care circulă 60 mii de turiști pe an. Poteca s-a transformat într-o tranșee adâncă… Rana în sol este înfiorătoare și nu se poate vindeca, dimpotrivă continuă să se erodeze până se transformă în vai adanci, torente ce vor spăla fravul strat de sol vegetal crescut în ere geologice… Întrevăd ca podețele să fie soluția finală a turismului montan, cel puțin pe traseele cele mai circulate indiferent că ne place sau nu. Exemplul rușilor este dovada. În natura aceea mirifică, neatinsă, impecabilă, nu exista niciun marcaj turistic, zona circulată de oameni era minimalistă, neinvazivă, nesemnificativă. Natura era lăsată să meargă în legea ei înainte și în același timp și lasată șansa să se bucure și măria sa turistul.
Fundul calderei văzut de pe podețe era cu izvoare și vulcani noroioși, o ursoaică cu pui trecuse mai devreme pe podeț și iși marcase teritoriu cu ceva în care tocmai călcasem fără să observ, pe lângă urmele și urmulițele ursuleților lăsate pe lemnul podețelor după ce călcaseră în noroaie… lacuri fierbinți, peisaj de basm de tundră colorată, toată lumea facea poza vieții inclusiv Scami cel nemulțumit.
Grupul nostru, impreuna cu Inspectorul cel nou cu un dinte de aur și pușca cu două țevi, am luat-o către o calderă mai micuță lăngă un lac ce umpluse craterul și o plajă la care am coborât de pe con, preț de vreo doi kilometri. În drum spre calderă vazurăm ursul locului mare cât China și ocupat cu păscutul de afine.
Ni s-a atras atenția că ar fi bine să nu ne dăm și noi la afine din același repect față de natură, am confirmat de OK dar pe urmă nu ne mai abținurăm și ne apucarăm de păscut, nu de alta dar erau absolut minunate și ne era nițel foame. Judecând după ce baligi lăsau urșii cu precădere pe cărare, sigur nu aveau probleme de constipație, deci am putea avea și noi beneficii similare… Așa că am putea în scop terapeutic a încălca porunca baremi când Ivan gură-aurită era cu spatele… Pe malul lacului gasirăm tufuri vulcanice negre ca smoală și foarte ușoare. Ne-am bucurat de un prânz tihnit cu supă de linte și carne, ceva mizilicuri și chiar am zăcut un pic la soare în pesiajul acela de la capătul lumii. Am cutezat a culege ceva mostre de lavă și tufuri, cât să incapă într-un buzunăraș la rucsac. Cand am fost zărit de Irina, aceasta mi-a soptit complice că ar fi bine să nu mă vază musiu inspector că o să-mi facă scandal… Deci nici măcar o piatră nu e voie… (contrastul este infinit, la noi e voie până și toată pădurea…)
La urmă am luat-o agale spre tabăra noastră de la 5 minute de zbor… uuuf… trei ore deși nu prea îmi venea să cred că e așa de departe, printr-o mlastină cu podeț o vreme, o mlaștină cu ierburi de culoare galbenă… printr-un peisaj dumnezeiesc, maginfic, cu fund de calderă colorat și cu firișoare de aburi inălțându-se agale la cer, într-o mare galbenă de ieburi, mărginită de versanții calderei ninși pe crește proiectați pe cer albastru… „Ah de ce n-am 10 vieți, să te cânt natură….” ( St. O. Iosif să nu mă acuzați de plagiat…) după care se terminară podețele și o luarăm pe poteca de pe malul unui râu unde hălăduiau somonii…. deci și urșii.
Pesajul absolut spectculos, urme de eroziune, râpe în cenuși vulcanice albe, tufuri și pietre ponce plutitoare, meandre de rău limpede în lumina apusului, culori de toamna, Anett cea neobosită ne servea cu afine de tundră strănse cu mânuța ei..eram pe altă lume, altă lume era în noi, partea frumoasă a lumii pură prin ea insăși, pură prin noi care eram acolo să o observăm, să o intipărim în suflete, să o inregistrăm să vă spunem și vouă în ce minunată lume trăim și că trebuie să avem grijă de ea oriunde ar fi și am fi. Sorbeam cu nesaț prin ochii cât cepele, prin toți porii minunea din jurul nostru minunea de la capătul lumii.
Care vrei, mă, hotel de 5 stele all incusive?
„Ca un vânt rău ori ca o insultă,
Întrebarea prin rânduri trecu…
Ascultă ascultă ascultă,
Noi nu , niciodată, niciodată noi nu nu! ” ( Anda Călugăreanu, 1976)
La tabără ajuserăm pe inserat, Tanya și Irina ne pregătiră o cina fabuloasă: paste cu somon evident, o salată minunată și compot de afine de tundra pe care nici nu observarăm când le culesese absorbiți fiind să contemplam bucățica aceea de paradis terestru la care am avut norocul să fim parte. Tanya draga de ea, cu spirit practic strânsese boabele cele negre și parfumate, făcându-ne bucuria ultimă a celei mai frumoase zile ever, servindu-ne compotul final și absolut al tuturor compoturilor, la ora, locul și veacul potrivit. Deși noaptea era cu lună plină, aceasta avea un halou ce spunea contrariul presiunii în urcare.
Pe seară, Dan cu Andrei și cu Mircea făcură un foc de tabără la un loc amenajat, din ceva rămășițe de scânduri și seara se încheie apoteotic. Am făcut un pic de foc și în cabane, cât să ne băgăm în sacii de dormit pe priciuri.
Noaptea ce urmă fu un pic zgomotoasă, ne-am pus pe sforăit pe rând: eu, Scami, Horațiu și retur. Lala draga de ea ne-a ascultat neputincioasă, pe mine trăgându-mă de picioare la un moment dat, eu plasâdu-i lanterna în ochi lui Scami poate se va opri din recital iar Horațiu comandându-i lui Scami de două ori cu voce tare mucles!!!…. Temperatura scăzu la minus doua grade afară, înăuntru doar 4 grade… Temperatura negativă avea să inmoaie afinele ce le vom mânca în zilele următoare.
Așa se încheie una dintre puținele zile maxime din viața mea, maxime la 100%, maxime la superlativ, prag ce nu mai poate fi depășit niciodată ci doar egalat.
[fb_button]
