Indonezia nu se fălește doar cu una dintre cele 7 minuni vechi ale lumii, cum este cazul leagănului suprem al lui Buddha, Borobudur, ci și cu una dintre cele 7 minuni noi, Parcul Național KOMODO! Considerat în unanimitate drept atracția numărul unu a magicului tărâm indonezian, Komodo își datorează faima în primul rând unor creaturi unice pe fața pământului: înspăimântătorii varani! Supranumiți și ”Dragonii-de-Komodo”, aceste animale reprezintă ultimii urmași ai temuților dinozauri din vremuri imemoriale. Așa că, dacă intenționezi să vizitezi Indonezia în 2015, ar fi interesant înainte de plecare să revezi ”Jurassic Park”. Odată ajuns în Komodo, vei constata că imaginația lui Spielberg pălește în fața creației incredibil de înfricoșătoare pe care natura a perpetuat-o în această insulă! Din fericire, imaginea terifiantă a șopârlelor supra-dimensionate este anihilată de peisajele paradisiace, ale căror splendoare își găsește cu greu egal pe planeta albastră! Iar aici albastrul se contopește cu turcoazul într-un mod atât de armonios încât ai crede că, dintre toate locurile lumii, Însuși Creatorul l-a ales tocmai pe acesta pentru a se juca, într-o dimineață de acum o infinitate de ani, cu Photoshop-ul său divin…
Și totuși, cum de există acest paradox? Cum pot sălășlui probabil cel mai idilic loc de pe planetă și probabil cea mai sumbră vietate din lume? Răspunsul ar fi sublim, dacă n-ar lipsi cu desăvârșire, întrucât generații de cercetători geografi și zoologi n-au putut desluși misterul existenței și persistenței uriașelor șopârle periculoase exclusiv pe această splendidă insulă!
Iar splendoarea acestui tărâm binecuvântat de Dumnezeu nu este dată doar de peisajele, ci și de farmecul oamenilor care locuiesc în jurul acestei insule periculos de frumoase. Dacă la Borobudur, Bromo și Merapi l-am avut drept călăuză pe Buddhi, ”Micul-nostru-Buddha-cel-veșnic-râzăreț”, în Komodo, omul care are grijă de noi ca de niște elevi aflați în vacanță la un cumplit de exotic Năvodari se numește Donbosco! Hmmm, ciudat nume pentru un indonezian, ești tentat, pe bună dreptate, să spui, dar, după ce îl vezi, te cam răzgândești: Donbosco are culoarea unui cântăreț de reggae din Kingston sau de jazz din New Orleans!
La fel ca Buddhi este un personaj în toată regula, doar că umorul său și carisma sa sunt dintr-un cu totul alt film! Dacă la Buddhi, ”filmul” te ducea într-un mod inconștient cu gândul la un soi de misticism ludic a la Fellini, alura sportivă și cool a lui Donbosco ne-a făcut instantaneu să ne simțim ca într-un film nebun de Tarantino! Astfel că la primul Bintang băut împreună (berea-fetiș a Indoneziei de proveniență olandeză, cum altfel!) l-am și rebranduit pe călăuzitorul nostru în misteriosul univers al varanilor: Django! Supranume pe care și l-a însușit cu bucurie și mândrie din prima secundă! Așadar să purcedem într-una dintre cele mai palpitante expediții din viețile noastre de călători, o adevărată odisee epică la bordul ”corabiei” căpitanului Django, un om care avea să ne împărtășească o fascinantă poveste: cea a dragonului din Komodo!
După ce am aterizat în aeroportul desprins parcă din alte vremuri al pitorescului orășel Labuanbajo cu micul nostru avion cu elice care ne-a purtat ușor turbulent din Bali, am început să avem fluturi în stomac. Într-adevăr, ne îndrăgostisem! Drogul insulelor Komodo, Flores și Rinca își face efectul încă după ”touch-down”, iar în momentul în care ieșeam cu bagajele în praful magic al lui Labuan Bajo am simțit o fericire dincolo de cuvinte… După Jakarta, Yogyakarta Borobudur, Bromo, Merapi și Bali, aceasta era cam a șaptea Indonezie pe care o trăiam. Pe care o prizam, simțeam și pe care chiar ajunsesem să o iubim. Într-atât de cameleonică este această țară lungă cât o viață de om, încât aici treci prin aproape toate climele, reliefurile și stările. Iar Komodo avea să reprezinte pentru noi starea de grație, punctul culminant al unei călătorii de vis. Iar la bordul vaporașului bunului nostru căpitan ”Django”, visele se vor dovedi a fi fără seamăn. Într-adevăr, urma să înnoptăm la bordul ambarcațiunii ghidului nostru Donbosco Manziebert, iar a doua zi de dimineață aveam să pășim pe tainica insula indoneziană despre care știam din copilărie că îl adăpostește pe fiorosul dragon de Komodo! Multiplicat cu 2401 de exemplare, ca să fim preciși! Ultimele și cele din urmă rămase pe fața pământului…
Așadar, avem timp să ne închipuim cum vor fi cele 4 – maxim 5 – ore de somn sub cerul liber indonezian, în vaporașul căpitanului Django, ancorați în micul doc solitar care parcă păzește intrarea în ”Parcul Național Komodo”, una dintre cele 7 minuni noi ale lumii! După ce ne face introducerea despre istoria acestei rezervații naturale și ale întregului amalgam insular Komodo-Rinca-Flores, limba lui Django începe să se dezlege după al treilea Bintang! Și atunci își dă seama cu cine are de-a face. Informații de tip Larousse, Britannica sau Wikipedia sunt doar mizilic, doar preludiul unei frumoase aventuri deopotrivă culturale și emoționale, presărate cu mult umor și cu multă adrenalină, după cum se va vedea a doua zi! După cina cu mult orez și puțin echilibru, lăsăm garda comunicării jos și începem să ne dăm la vorbă asemeni unor buni prieteni care, în sfârșit, s-au cunoscut pentru că destinul a vrut neapărat ca ei să se întâlnească și care acum recuperează tot ”timpul pierdut”. Aflăm astfel că, deși Indonezia este epicentrul musulmanilor asezonat cu influențe hinduse (în special în Bali), Komodo este, paradoxal, un fel de enclavă creștină! Da, nu e o glumă sau o blasfemie, pentru că observasem că însuși Donbosco poartă la gât un crucifix! ”I’m a believer just like yourself, brother”, ne spune el cu ochii scăpărători. ”Jesus Christ is my Lord”! Cum este posibil așa ceva, într-un ocean deopotrivă concret și abstract de musulmanism?
Acum sute și sute de ani, cuceritori olandezi, colonoliaști britanici sau conquistadori portughezi au venit aici și au cam uitat să plece! Și pe lângă faptul că s-au îndrăgostit de localnice și au perpetuat o specie foarte exotică au propovăduit și Cuvântul Mântuitorului! Așa se face că Donbosco Manziebert este un atipic creștin cu strămoși portughezi! Nu întâmplător, visul lui e să călătorească o dată până-n Portugalia pentru a-și cunoaște rădăcinile! L-am asigurat să viseze atât cu ochii închiși cât și cu ei deschiși până când visul lui se va împlini. Mi-a mulțumit pentru optimism, am ciocnit un pahar de Arak (o mastică de vreo 30-40 de grade, inevitabil tot de proveniență olandeză, dar – fatalmente – sirop de trandafiri pe lângă horinca noastră din bagaje!) și apoi mi-a reamintit că până să visăm la Portugalia sau Jamaica, trebuie să visăm concret la ziua ce va urma! Iar pe noi ne așteptau înfricoșătorii dragoni, astfel că Django, după ce a aflat cu amuzată stupefacție că avem și noi un varan umanoid în România – ”tot așa de periculos și certat cu legea, dar din cu totul alte puncte de vedere” – s-a pus pe povestit. Și astfel, aveam să ne primim instructajul psihologic despre această creatură unică pe glob, care, la urma urmei, nu e chiar atât de monstruoasă pe cât ai putea crede!
Cunoscut sub denumirea locală de ”ora”, varanul poate atinge 3 metri în lungime și până la 100 de kg. Este un vânător solitar și se hrănește cu animale foarte mari precum cerbi și zimbri. Când este foarte înfometat sau se simte încolțit, atacă omul! Totuși, incidența atacurilor dragonilor asupra oamenilor este una extrem de rară. Iar Django este mai credibil decât orice statistică și de la el am aflat că în ultimii 20 de ani varanii au făcut doar două victime, și anume doi localnici și au rănit grav un îngrijitor, în timp ce acesta se afla în biroul său. De aceea, este absolut interzis pentru turiști să se aventureze în parcul național din Komodo altfel decât în prezența a cel puțin unui îngrijitor și la mai puțin de zece metri distanță de bestia aparent lentă! De ce aparent, ne explică același empatic ”varanolog” Django!
Pentru că, deși par a fi foarte greoi, dacă sunt înfometați sau se simt hăituiți, acești varani se pot transforma instantaneu în adevărații dragoni din poveștile întunecate. Astfel, dragonul-de-Komodo se poate ridica pe picioarele din spate – fiecare echipat cu câte 5 degete dotate cu gheare crâncene – iar, ca printr-un puseu, lunga sa coadă ca de crocodil îi devine flexibilă ca o vâslă cu care își doboară năucitor prada. Și totuși, alta este arma sa letală: limba! Aceasta secretă nu mai puțin de 2000 de bacterii mortale și în combinație cu niște colți ca de hienă nu lasă nici o speranță victimei. Iar când e vorba de o captură precum falnicul zimbru, maleficul varan dă dovadă de o răbdare incredibilă, astfel că după ce îl prinde într-o ambuscadă și-l mușcă, așteaptă și două săptămâni până ce bacteriile ucigașe din gura sa l-au răpus … Și abia atunci se apucă de sumbrul său festin! Firește că a venit întrebarea dacă, la rândul lor, varanii devin victime? Foarte rar, a sosit prompt răspunsul lui Django, pentru că în ziua de azi, dragonul-de-Komodo este o specie protejată, fie și pentru simplul fapt că este unicat pe Terra! Dar se mai întâmplă ca de câteva ori pe an, câte doi varani să se lupte între ei, unul să termine lupta foarte rănit și să devină lider pe un anumit teritoriu iar celălalt să devină istorie. Dar au existat dragoni uciși de către oameni? ”Doi, numai doi! Și asta s-a întâmplat acum mai bine de un secol”, răspunde deopotrivă amuzat și înverșunat Django de parcă s-ar fi aflat de față, în acel loc și moment, în 1910, când un faimos căpitan al primei expediții olandeze pe insulă a vrut să spulbere vraja diabolică a creaturilor. Cele două exemplare ucise de mâna lui au fost expuse la un muzeu din Java, dar mitul lor de abia atunci a început să se amplifice! Nu întâmplător, extrem de mulți locuitori ai continentului asiatic cred și astăzi că iconicul ”Dragon Chinezesc” se trage din însuși ”Dragonul-de-Komodo”…
Cu această imagine am adormit mult după miezul nopții, cea mai frumoasă și misterioasă noapte pe care am dormit-o vreodată, acolo, sub cerul liber indonezian, noi cei zece călători, căpitanul Django și cei doi ahiotanți ai săi! Îmi place să cred că dintre toți treisprezece, măcar unul a visat conquistadori portughezi iubindu-se cu senzuale localnice acum jumătate de mileniu! Peste câteva ore, împreună cu un strănepot foarte-foarte îndepărtat al lor, urma să ”îmblânzim” măcar un dragon-de-Komodo! Inutil de spus că la ultimul Bintang și la ultimul Arak, noi toți băieții teribiliști de ora 2 și ceva noaptea, cu sângele încins de licorile indoneziene, puneam rămășag peste rămășag că fiecare dintre noi se va apropia măcar la șapte metri de fiorosul varan pentru cea mai tare poză de a doua zi pe pe Facebook! Noroc că după 4-5 ore de somn, am revenit la cei 10 metri regulamentari… sau nu neapărat, după cum aveam să vedem alte câteva ore mai târziu, ascunși la umbra mangrovelor, de soarele incandescent care luminează misterioasa insulă Komodo!
În sfârșit, sosise clipa mult așteptată! Care avea să se multiplice cu zeci, dacă nu sute, de momente de neuitat pe întinderea a cel puțin 5 ore, atât cât a durat explorarea insulelor Komodo și Rinca, ”leagănele” unice ale ultimului dragon adevărat de pe fața pământului. Împărțiți în două grupuri de câte cinci, fiecare însoțit de un îngrijitor înarmat cu un mare iadeș de lemn pe post de armă de intimidare a creaturilor prea îndrăznețe, am început să luăm la puricat savana insulară! Django ”făcea naveta” între cele două pâlcuri ale noastre, aflate cam la 30 de metri distanță, asigurându-ne că am prins ”a good day for dragon-spotting”! Iar promisiunea simpaticului nostru prieten nu s-a dovedit a fi doar marketing de vânzări în stil de ghid turistic! Aveam să vedem 11 varani diferiți: mici, mari, fioroși, aparent prietenoși, toropiți, agitați sau, pur și simplu nepăsători că zece voyeuriști ciudați, turiști-antropologi de ocazie, vin să-și facă ”selfie” cu ei. Căci, într-adevăr, cam toți aveam să ne câștigăm pariurile: pozele au fost făcute mai aproape de zece metri, cu toată dojana prietenoasă a lui Django cu tot. Dar adrenalina rezultată a fost una dintre cele mai intense emoții trăite vreodată!
Fără doar și poate înspăimântători, cu siguranță hidoși și aparent plictisiți, acești varani au totuși ceva din grandoarea malefică a unor dragoni. După multe triluri feminine de stupefacție și onomatopee masculine de ”Braveheart”, însoțite de multe flash-uri fotografice și gadget-erești, ne-am potolit, iar după 15 minute, Django și cei doi îngrijtori cu nume suprarealiste (care scapă acum memoriei) ne expun ”cv”-ul fiecărui exemplar, reiterând faptul că am prins o zi norocoasă! Într-adevăr, dincolo de ritualul de PR al parcului național din Komodo, în care turiștii sunt aduși fix în intervalul orar de ”maximă audiență” pentru a se sincroniza cu varanii teleghidați de foame și de puterea obișnuinței către locul special amenajat pentru ora mesei, avem baftă! Ne-au ieșit în cale și alte exemplare, care nu erau în ”playlist”! Îi spunem ”terima kasih” lui Django și ne continuăm expediția! După ce îi bifăm pe toți 11 (sau să fi fost chiar 13 sau poate numai 9) se aude – ca prin miraj – anunțul euforic al lui Django, unul care ne-a urmărit asemeni unui leitmotiv pe durata celor două săptămâni ale micii noastre epopei indoneziene: BINTANG-TIME! Uraaa, sosise timpul pentru delicioasa bere locală, dar nu înainte de a ne târgui la preț pentru souveniruri cu papuașii noștri komodieni.
Cum după atâta hălăduit sub soarele arzător, setea era prea puternică, am comprimat la maxim ritualul târguielii și m-am lăsat amăgit că am primit un medalion dintr-un colț de varan! ”Hope it’s not deer, my deeeear friend! I want a dragon. I want to be a dragon, hahaha!”
Oricum, pentru 5 dolari e greu să crezi ai primit o pilitură de varan, astfel că te mulțumești și cu efectul de placebo! Așa că, simțindu-mă ca un Rahan valaho-indonezian, mi-am continuat împreună cu gașca drumul către ultimul nostru popas înainte de întoarcerea în Labuan Bajo, punctul terminus al călătoriei noastre în Komodo! Și aici am avut senzația că pășim pe praf de stele indoneziene pentru că pehlivanul nostru căpitan Django a ancorat fix în ”Pink Beach”! Exact, nu e o iluzie, această plajă este cu adevărat roz. Una dintre cele 7 care există pe cuprinsul întregii planete!
Reciful de corali să trăiască, a cărui textură rozalie se împinge cu tupeu până înspre țărmul acestor insule de vis. Inutil de spus că aici am văzut cel mai fin nisip, cele mai frumoase scoici și cea mai limpede apă! Iar peștișorii multicolori pluteau în ea ca într-un curcubeu de marțipan! Întunericul începea să se lase peste plaja roz și peste ultima noastră zi în Komodo! Cu greu ne desprindem din acest paradis terestru. Emoția crepusculară ne prinde la bordul ”corabiei căpitanului Django” pe drumul de întoarcere către Labuan Bajo! Trecuseră doar 36 de ore și ceva care păruseră ca 36 de eternități… După o binemeritată noapte de odihnă, peste alte 36 de ore sau eternități, vom fi în Lombok, punctul terminus al sejurului nostru!
Ne luăm rămas bun de la căpitanul Django alias Donbosco Manziebert ca într-o reverie! ”Bhinneka Tunggal Ika, să fie! Ne revedem în 5-10 ani în Komodo! Sau, mai degrabă, în Madeira în vreo trei! Că până atunci ne-om tot vedea pe facebook, my Captain! Selamat tinggal, Captain Django! La revedere, Komodo!”
Episodul I – Indonezia, o minune fara sfarsit!
Episodul III -Chillaxing in Lombok – paradisul regăsit – supranumit și noul Bali.
