In indepartata insula Sumatra de Nord din Indonezia, am gasit un loc nascut din maruntaiele unui vulcan nebun, ce a erupt acum 70000 de ani. A fost atunci aproape un cataclism, care a pus in pericol insasi existenta speciei umane pe Pamant.
Doar 10000 de umanoizi au supravietuit catastrofei, iar vulcanul a aruncat atata lava din vintrele sale incat la un moment dat conul vulcanului s-a prabusit si a format o caldera uriasa, care de-a lungul timpului s-a umplut cu apa.
Asa s-a nascut lacul Toba, cu o suprafata de peste 1100 de kilometri patrati si o adancime maxima de 500 de metri, al doilea lac al planetei ca marime si primul in topul celor mai adanci.
Urgia vulcanului a dat nastere unui loc de poveste: ape calde nesfarsite, inconjurate de munti cu vegetatie neasemuita si comori ascunse.
Mijlocul lacului este ocupat de insula Samoisir, cu o suprafata de 630 de kilometri patrati, insula care la randu-i are inca doua lacuri. Destinatia noastra era micul orasel Tuk Tuk, care s-ar traduce prin ”orasul din insula de pe lacul din insula mare”.
Va veti intreba, de buna seama, ce cautam noi la dracu in praznic la acest lac.
Ei bine, se pare ca lacul acesta si oamenii ce locuiesc pe malurile sale au ceva aparte. Si atunci, in periplul nostru indonezian, ne-am zis ca nu ar strica sa incepem explorarea chiar de aici.
Dupa ce am stat doar 3 zile la lac, ne-am dat seama ca locul este magic, iar relatia care se stabileste intre apa nesfarsita, natura vrajita si poporul batak locatar in perimetru, relatia aceasta zic este una nemaintalnita de mine si absolut speciala.
Aici oamenii vorbesc cu Lacul, se imbratiseaza cu Lacul si se raporteaza la Lac. Totul intr-o armonie fireasca, invaluita in cantecele ce se pornesc mult dupa lasarea intunericului, la un pahar de rachiu de palmier
E greu de ajuns la lac. Dupa multe ore de zbor din Europa, ajungi in Jakarta. De aici, daca te mai tin balamalele, iei imediat un avion spre Medan, capitala Sumatrei iar daca nu, iti tragi putin sufletul la un hotel de pe langa aeroport sau stai o zi in jakarta si vezi care e treaba pe acolo.
Eu nu am pierdut timpul in Jakarta, ca nu ma prea omor dupa orasele pe care nu am prea mult timp sa le cercetez, dar am dat putin tarcoale prin imprejurimile aeroportului. Mancare buna, lume linistita, hotel curat si transfer rapid. Ce as fi putut sa mai doresc mai mult dupa o zi de umblat prin Milano si una prin Dubai si vreo cateva zboruri ce m-au ametit de tot, alaturi de un fus orar care a luat-o razna cu vreo 6 ore! Un somn adanc de cateva ceasuri si o trezire brusca la mijitul soarelui data de unul dintre bunii nostri prieteni, muezinul din apropiere, ne-au pregatit pentru o noua zi. Hello, Asia, nice to meet you again!!
Odata ajunsi in Medan, dupa 3 ore de zbor din Jakarta, a trebuit sa ne ingrijim de transferul pana in oraselul Parapat, aflat cam la 180 de km de capitala.
Optiunile de calatorie sunt simple: fie scoti din buzunar vreo 40 de dolari si iei un taxi privat fie imparti o masina cu alte persoane si astepti ca masina sa se umple si soferului sa ii vina cheful de drum, si atunci vei plati doar 6 dolari. Exista si un autobuz local, dar e prea complicat pentru noi sa deslusim tainele transportului public in Asia.
Drumul dureaza vreo 4 sau 5 ore, in functie de trafic, dispozitia soferului, de calatori sau de nimic. Dar cine se grabeste in Asia? Noi am optat pentru share taxi si am fost foarte multumiti cu asta. Mai ales ca aveam sa aflam prima poveste despre Indonezia.
Frumusetea shareuitului consta in faptul ca platesti putin, nu te grabesti si intalnesti oameni ce nu iti vor da pace pana nu iti vei dezvalui identitatea de turist:cum te cheama, de unde esti, cati ani si cati copii, unde te duci prin tara lor si altele. Cand sunt lamuriti ce e cu tine, incep ei sa iti povesteasca….despre orice.
Si asa, se incinge o conversatie in toata masina, fie ca vorbesti sau nu engleza. Moldoinglishul meu se potrivea perfect cu indoinglishul lor si ne-am inteles foarte bine. Fiecare traduce si explica celui de langa el, transmite alte intrebari si daca esti istet afli tot ce vrei sa stii despre destinatia finala, mult mai simplu si mult mai exact decat din orice ghid de calatorie.
Va spun eu, indonezienii din shared taxi au inventat Lonely Planet si Wikipedia de Indonezia!
Asa l-am cunoscut pe Bonur, un tanar din Papua, care tocmai ce terminase seminarul si se pregatea sa devina pastor. Mergea si el in vizita la Lacul Toba, la niste prieteni. Mai fusese pe acolo, asa incat ne-am trezit cu informatiile servite pe tava, basca o tratatie cu o bautura locala, Martabe, un suc din fructul pasiunii si tamarillo fruit, care se gaseste numai in zona aceea si care are un gust delicios.
Din Parapat trebuie sa iei ferryboatul pentru a ajunge in Samoisir, pe insula din mijlocul lacului.
Astepti, te mai targuiesti putin, mai dai o tura prin piata micuta din jurul portului, unde, nerusinate, ranjesc spre tine niste papaya uriase carora nu le poti rezista, iti fac cu ochiul niste banane micute, micute dar dulci si parfumate, te intampina niste dragoni teposi sub forma de fructe roz cu miez rosu sangeriu si seminte negre, iar la urma iti dau cu tifla si iti sar direct in punga niste alte fructe pe care nici macar nu stii cum le cheama, dar e sigur ca trebuie sa le cumperi.
Cu ferryboatul mergi doar 30 de minute pana in Tuk Tuk, indeajuns insa sa ai senzatia ca parasesti o lume si intri in alta in care vei incepe o alta viata, ce va dura doar pana la plecarea de acolo.Totul se schimba…locurile, casele, vegetatia si mai ales oamenii.
Odata ajunsi la Liberta Homeystay, locul unde ne propusesem sa stam in urma recomandarilor altor calatori, ne trezim in mijlocul unei gradini tropicale crescuta de capul ei, chiar pe malul lacului. Ici si colo, aruncate prin gradina, case si casute traditionale in care stau turistii.
Internet e doar intr-un spatiu comun, un fel de terasa, unde se aduna toata lumea.
Aici l-am cunoscut din prima seara pe Pierre, un expat francez ce se saturase de Europa si locuia de 2 ani in Bangkok si care venise in vacanta la Lacul Toba pentru o saptamana dar deja trecusera 2 luni si nu mai pleca.
Pierre era fun Janis Joplin, statea cu o tigara neaprinsa in coltul gurii mereu, legat cu o basma la cap si cu niste pantaloni rosii cu elefanti, cumparati probabil dintr-un bazar thailandez si recita poezii din memorie.
Nevasta lui, o frantuzoaica trecuta de 60 de ani, slaba bat, cu mainile incarcate de bratari si margele, il mai aducea la linia de plutire intre doua drumuri pe care le facea prin sat, fie dupa fructe si alte chestii, fie pentru voluntariatul la scoala din vecinatate, unde ii invata pe copii limba engleza. Nu pridideau cu sfaturile despre trasee si locuri ce trebuie vizitate. Dupa parerea lor, nici nu ar fi trebuit sa ne mai obosim plecand de acolo in alta parte a Indoneziei.
Apoi l-am cunoscut pe mister Moon. Cand l-am intalnit prima data, Mister Moon, negricios la fata si stralucitor, asa cum ii sade bine unui adevarat batak, statea de vorba cu Lacul. I-am dat binete si l-am intrebat ce face. El, serios, mi-a raspuns ca ar fi avut ceva de facut de dimineata dar cum nu a reusit sa faca si acum e deja ora pranzului, nu mai are sens sa se apuce de lucrul acela. Asa ca acum intreba Lacul ce sa faca dupa amiaza.
Am ridicat usor din sprancene, cam cu ingrijorare dar nu era treaba mea sa judec pe nimeni. Asa ca l-am lasat sa converseze si cu cele doua randuri de varza pe care le avea pe acolo si am plecat spre lacul cel vestit, pentru care strabatusem o jumatate din lume.
Cam 20 de secunde dura drumul de la casuta noastra la lac. Fiecare secunda si fiecare metru pe care il parcurgeam spre intindirea nesfarsita de apa ne prilejuia o uimire si o satisfactie ireala. Pana la urma am realizat ca de fapt magia acestui loc nu statea doar in frumusetea peisajului si maretia naturii, ci in energia pe care o emana si modul in care te influenta pe tine, biet muritor de rand.
Lacul te lua in primire incetisor, cu cativa lotusi timid desfacuti aproape de mal.
Apoi pe imbia usurel sa treci puntea de bambus care te aducea pana la marginea apei si care iti dezvaluia nemarginirea.
Fara sa iti dai seama, te trezeai cu picioarele in apa si nu iti mai ramanea decat sa iti smulgi hainele de pe tine si sa te arunci in apele cristaline si calde, fara teama, doar cu o bucurie nemarginita. Fricile, grijile, angoasele, frustrarile, stresul si nervii , toate se vor fi topit intr-o clipita in apele magice. Existi doar pentru ca apa minunata te tine in viata, nimic nu mai conteaza, totul e doar o energie vie care curge prin tine, aducandu-ti o fericire atat de simpla, atat de pretioasa, atat de rara.
Nu ai mai vrea sa iesi din apa, dar nu ai incotro, muritorul tau trup pierzand incet incet puterea. Cand am revenit pe mal, am realizat ca toata lumea din pensiune era acolo, sa asiste la pima noastra intalnire cu Lacul. Vazandu-ne fetele si pierderea din priviri, au dat din cap multumiti si au plecat spre sopron….Vraja se implinise si de aceasta data: eram irecuperabil cuceriti!
Spre seara , i-am cunoscut pe colocatarii din camera noastra: soparlele gecko. Le-am botezat Gicutza. Micute si delicate, scotand un sunet de te scoteau din minti si nu te lasau sa uiti de prezenta lor. Stiai exact unde sunt, si te asteptai sa circule prin pat.
Toata noaptea m-au terorizat, alaturi de diferenta de fus orar si de visele cu apa. Vise alimentate si de ploaia tropicala ce s-a pornit din senin. Nu am vazut niciodata o cantitate atat de mare de apa cazand pe pamant. Mi se parea ca se va scufunda lumea, ca dupa ploaie casutele vor fi luate de suvoaie si duse sa pluteasca pe lac.
Am renuntat la somn si am cedat patul Gicutzelor galagioase, m-am invelit intr-o paturica si am iesit pe terasa sa privesc ploaia. Cumva, milioanele de picaturi de ploaie au tesut si ele o vraja, ca un cantec , ca un cocon protector si m-au adormit.
Habar nu am cat era ceasul, dar m-am trezit intr-o galagie infernala facuta de pasarile din copacii din gradina, mangaiata de un soare stralucitor, ce stersese cu buretele toate urmele de ploaie. Doar frunzele grele, de un verde stralucitor si aprig, aminteau de potopul nocturn, nefiind insa nemultumite de acesta.
La un moment dat, lumea din pensiune a inceput sa defileze prin fata casutei noastre cu directia Lacul. Usor prostita, il intreb pe mister Moon unde se duce iar el imi raspunde simplu: sa imbratiseze Lacul!
Aha, am priceput, se duc sa faca baie! Si probabil sa faca o lista de treburi pentru ziua respectiva, sfatuiti de Lac. Am considerat asta o buna idee si am luat-o si eu din loc spre mal. Aici fiecare facea ce avea de facut: unii faceau yoga, unii isi improvizasera o mica sala de forta intr-un foisor, unii inotau, altii stateau pe punte si priveau. Bun sfatuitor Lacul asta, zau!
Dupa un timp, plictisiti de meditatie, de baie si de nefacut nimic, am plecat hai hui prin insula, nu inainte de a ne opri sa mancam ceva, la o locanta de pe marginea drumului. Nasi goreng, adicatelea un orez prajit cu legume si ou, cu slabe urme de pui si babi de porc, un fel de tocana cu mult sos rosu, provenit din gatirea sangelui animalului, amanunt pe care l-am aflat dupa ce am mancat si imi linsesem degetele. Cum nu mai era loc de vaiete si pareri de rau, am plecat la drum spre Ambarita village, sa gasim locul de judecata a regelui Siallagan.
Scaunele de piatra, dupa cum sunt ele denumite, Huta Siallagan, spun povesti despre cum faceau regii bataci dreptate in timpurile de dinaintea crestinizarii lor, cand tendintele erau usor canibale, dupa cum zice gura lumii.
Cum era prins un raufacator, cum se intrunea consiliul de judecata. Mai marele etniei, cativa dregatori de-ai lui si invitati din alte sate se asezau frumusel pe scaunele de piatra si il judecau pe inculpat. Acesta era tinut sub una dintre casele batace de langa locul de judecata, acolo unde se tin animalele, acesta fiind decazut din rangul de om la cel de animal.
Daca condamnatul era gasit vinovat, era insfacat fara prea multa vorba si pus pe o piatra unde era torturat cu un cutit, uneori punandu-se chiar zeama de lime peste rani, pentru a fi mai dureroase. Dupa ce se implinea supliciul, vinovatul era decapitat, sangele scurs intr-un bol, iar ficatul scos si gatit cu carne de bizon pentru rege si invitatii lui. Asezonat cu un pahar de sange proaspat colectat. Trupul era apoi expus la gardul satului si oricine poftea , putea lua o halca de carne sa o gateasca la cina. Sau de o gustarica la munca campului.
Casele sunt construite pe piloni, care limiteaza spatiul unde sunt tinute animalele. Ca sa ajungi la intrarea casei, trebuie sa urci cateva trepte din lemn iar ca sa intri in casa prin usa mica si ingusta trebuie sa apleci bine capul si sa dai dovada astfel de respect fata de proprietar.
Casa este facuta din lemn, iar in ea locuiau doua sau trei generatii din familie. In mijloc era zona unde se facea focul si se gatea, lateral erau locurile de depozitare si de mestesugareala, iar pe lateralele inalte vedeai tot felul de paturi improvizate.
Frumusetea si originalitatea caselor batace este data de acoperisurile semete, in forma de corabie, a caror anvergura poate depasi si 15 metri, ornate frumos cu desene si motive populare mesterite din lemn.
Spre seara, in sopronul de socializare, l-am cunoscut pe Benoit, zis Ben pentru prieteni.
Ei bine, Ben asta era un francez ce traise in Barcelona si pana acum 5 ani fusese designer de bijuterii si diamante la o mare casa de bijuterii. Povestea ca ajunsese sa lucreze si cate 20 de ore pe zi, avand la dispozitie bugete de milioane de dolari si pretentii pe masura, devenind chiar asociat la firma. Nu se mai ducea pe acasa, dormea pe o canapea la biroul din Turnul Agbar, ajunsese as bea cate o sticla de whiski pe seara si incepuse si sa prizeze cate ceva, dar castiga bani cat sa ii ajunga pentru doua vieti.
Pana la un moment dat cand nu a mai putut , a incuiat biroul si a plecat in Asia.
Dupa un an de colindari, s-a resetat complet: a devenit spicy resercher, adica unul care alearga prin lume in cautarea condimentelor. Avea un site unde vindea celor mai mari chefi din lume tot felul de comdimente neobisnuite.
Acum tocmai ce venise din jungla cu un kilogram dintr-un condiment care este fructul unui copac ce creste doar in jungla din nordul Sumatrei si are nume de cantec: Andaliman…Cu gustul sau usor acrisor, aducand cu lemon grass si iute ca piperul salbatic, Andalimanul asta cules din jungla avea sa ii aduca lui Ben un profit frumusel si tocmai ce stabilise o intalnire cu celebrul Gordon Ramsey pentru a-i prezenta versurile cantecului din copac sub forma de boabe uscate!
Cu Andalimanul in cap si prosopul in spate, am plecat sa ne imbratisam cu lacul la ceas de seara. Norii de ploaie se adunasera, pregatiti de atac. Lacul ne-a linistit si ne-a promis ca nimic rau nu se va intampla. Asa ca m-am invelit iara in paturica si am dormit in hamac, lasand patul Gicutzelor susurande.
A doua zi de dimineata, data fiind febra musculara dobandita in ziua anterioara dupa cei 20 de km facuti pe jos, am tocmit un taxi local sa ne plimbe. Adicatelea o becha, un fel de motoreta cu atas acoperit, care chiar daca nu zboara ca vantul, face o galagie cat trei masini de formula 1.
Ne-am oprit in oraselul Tomok, la vreo 8 kilometri departare, sa vedem mormintele regilor Sidabutar, dragi istoriei batace, regi ce au introdus crestinismul in triburile batace si care au stabilit un cod de principii dupa care traiesc si acum acestia. Sunt doua morminte regale, alaturi de unul al unui misionar crestin, inconjurate de cateva case traditionale si pazite cu strasnicie de niste creaturi mitice cu trei capete
Am mers apoi prin port, ne-am plimbat pe niste stradute inguste si aglomerate si am asistat la un spectacol unde o papusa de vreo 2 metri isi dadea in stamba si dansa un dans traditional. Frumusetea consta in faptul ce cei ce priveau nu rezistau tentatieie si sareau de pe scaune dansand cu papusa, imbracati in straie traditionale.
Desi dansul nu ne-a obosit nici pe departe ca o sarba moldoveneasca, ne-am asezat la masa, ca Lacul asa zice…cand vine ora, ti-e foame sau nu, trebuie sa iei pranzul. Am constatat din nou intelepciunea Lacului si am devorat vreo doi pesti si niste orez, taman bine cat sa fim in forma pentru bazar. Prostioare aprig negociate cu vanzatorii si iara fructe fara nume si papayele cele grasute si delicioase.
Au urmat iarasi consultari universale in sopronul cu internet, dormit in hamac afara si ploaie tropicala. Ultima zi am petrecut-o pur si simplu lenevind, mai cu imbratisari hidrologice, mai cu sfaturi existentiale, mai cu prietenii hipioti.
Mister Moon ni s-a alaturat la un moment dat, la o scurta consultare a Lacului, care i-a dat incuviintarea pentru a taia 4 verze din gradina si a culege vreo doua cosuri de zarzavat.
Am fost invitati si la o nunta din vecini, ca deh, trebuia sa ne mai si distram, nu? Daca va intereseaza cum merge darea prin Sumatra, aflati ca 30 de dolari ne-au ridicat la rang de VIP-uri si ne-au conferit mai mult respect decat am avut parte de la toti finii nostri de acasa!
Am plecat dimineata, la prima ora, inapoi spre Medan. Ne-am luat adio de la Lac, constienti fiind ca aceasta unica si fabuloasa intalnire a noastra cu el ne-a adus in viata o clipa de fericire simpla si mare.
Aventura indoneziana continua. Locuri, oameni, lucruri minunate asteptau sa le descoperim si sa intre pentru totdeauna in vietile noastre!
