În fiecare an, măcar o dată, mi se activează o parte independentă a sufletului, care se cere purtată în lumea largă. Nici nu contează prea mult UNDE, CU CINE, DE CE sau CUM? O săptămână pe an îmi acord ostoirii acestui dor nebun de a porni la drum.
A doua decadă a lunii iunie 2016 a fost alocată acestei experienţe, destinaţia fiind Slovacia. Nu a fost o simplă vizită turistică, am participat la un seminar alături de alţi 30 de oameni din 9 ţări.
Am luat un microbuz până la Gara Teleki din Budapesta, iar planul meu şi a colegei mele de călătorie era să urcăm în primul tren spre Bratislava. Trebuie precizat că de la mine din Baia Mare, aceasta era cea mai convenabilă conexiune…
Gara centrala din Budapesta (Kelety) se află într-o clădire istorică impunătoare, cu vitralii impresionante. Când ne-am încropit planul de călătorie, am văzut că din Keleti aveam trenuri spre Bratislava din două în două ore. Am purces la procurarea biletelor, de la departamentul internaţional. Un cerber nepoliticos împărţea numere de ordine eliberate de un automat. Ştiam că avem 35 de minute până ne pleca trenul de la linia 6, aşa că am intrat un pic în fibrilaţii când am citit pe bilet numărul 646, iar panoul de afişaj indica cifra 572. Din nouă ghişee, funţionau doar trei şi într-o clipită ne-am dat seama că nu-l vom prinde la timp. Ne-am încercat totuşi norocul, întrebând o funcţionară dacă nu există excepţii pentru cei presaţi de timp. A făcut o mutră de parcă îi cerusem să-mi doneze un rinichi, iar apoi a ridicat nepăsătoare din umeri, indicându-mi panoul de afişaj. Nici măcar ”I’m sorry” nu ne-a spus. O doamnă englezoaică ne-a mărturisit că de o oră de când aşteaptă, doar 30 de persoane trecuseră rândul. În ritmul acesta şi pentru al doilea tren spre Bratislava exista riscul să nu ajungem la timp. Ne-am aşezat neconsolate pe o bancă la adăpostul aerului condiţionat, până când cerberul nepoliticos ne-a ridicat, explicându-ne că nu e sală de aşteptare şi că nu putem sta acolo cu numerele pe care le aveam. Prin urmare, am fost trimise în vasta gară, la 33 de grade. Români găseşti pretutindeni, iar uneori chiar sunt binevoitori unii cu alţii. Un domn din Craiova ne-a oferit numărul său de ordine (el şi-a achiziţionat biletul utilizându-l pe cel al soţiei) şi astfel am sărit mai bine de 30 de numere. Cu numărul craioveanului nostru, aveam şanse reale să prindem trenul de 15:25. Colega mea de călătorie ne-a răzbunat în faţa nepoliticosului ungur, cedând numerele noastre unei doamne căreia nu-i venea să creadă ce noroc a dat peste ea. Faţa ei s-a luminat, a lui s-a înnegrit şi o venă ce i se zbătea pe tâmplă nu prevestea nimic bun. Cred că şi gestul nostru era împotriva regulilor sale.
Am avut timp să luăm o gustare nesănătoasă la Burger Kingul situat peste drum de gară. Călătoria cu trenul de la Budapesta la Bratislava durează aproximativ trei ore şi costă 17,5 Euro tur/retur de persoană. În tren sunt condiţii bune, există un vagon restaurant şi aer condiţionat. Odată ajunse în Bratislava, am căutat soluţii pentru transportul la Marianka. Am luat un autobuz până la Most, iar de aici urma să schimbăm cu altul până la destinaţie. Slovacii au un sistem interesant de achiziţionat bilete de călătorie: nu cumperi bilet pentru un anumit traseu sau mijloc de transport, ci pentru un anumit timp. Atfel, dacă îţi sunt suficiente 15 minute pentru a ajunge la destinaţie, plăteşti 50 de cenţi. Pentru 30 de minute ai nevoie de 90 de cenţi, iar preţul creşte exponenţial în funcţie de numărul de kilometri de parcurs şi de durata călătoriei. Noi am optat în cele din urmă pentru un taxi, că ne ajunsese oboseala din urmă şi timpul de aşteptare ar fi fost prea lung. Dacă vreţi să optaţi la slovaci pentru un astfel de mijloc de transport, vă sfătuiesc să apelaţi la cineva care să vă comande un taxi, preţul în acest context fiind mai mic decât dacă luaţi un taxi de pe stradă. Nu-mi dau seama exact de ce. Organizatorii seminarului ne-au făcut comanda, iar noi am plătit pentru 18 kilometri cam 12 Euro. Taximetristul fusese în România, la Satu Mare şi a fost încântat să afle că suntem românce. Între noi fie vorba, cred că a fost încântat şi de blonda şi frumişica mea colegă. A fost extrem de amabil şi politicos şi a tot povestit cu un GPS slovac despre configurări de trasee.
Marianka
Marianka este o mică localitate situată la 18 kilometri de Bratislava, la o altitudine de 220 m, la poalele Carpaţilor Mici. Este cel mai vechi loc de pelerinaj din Solvacia, fiind închinat Fecioarei Maria, prima atestare documentară datând din secolul al XIII lea. De-a lungul vremii a oferit alinare si mângâiere atât oamenilor simpli, cât şi capetelor împărăteşti, fiind vizitată de Regele Sigismund, Leopold I, Joseph I, Charles III sau Maria Teresa.
Manăstirea Marianka a avut soarta multor lăcaşe de cult de la noi, între anii 1948-1989 fiind închisă de comunişti. Astăzi, ea e complet renovată, iar tarifele de cazare sunt foarte accesibile. Este o destinaţie ideală pentru un seminar cum a fost al nostru: suficient de mare pentru cazare şi săli de activităţi, tentaţii mici pentru participanţi, atmosferă relaxantă, preţuri mai mici decât în capitală, proximitatea Bratislavei şi cadrul natural îmbietor. Aşadar, aveam să stăm în sat câteva zile. Nu vă imaginaţi un sat de-al nostru. Aici era plin de vile cochete, curţi aranjate, multe flori, canalizare, străzi asfaltate, trasee şi piste pentru biciclişti, şcoală, dispensar, parc, loc de joacă…. ce mai, visul oricărui sat de la noi.
Am explorat împrejurimile şi m-am simţit ca într-o staţiune turistică funcţională, nu în paragină, cum au ajuns prea multe în România. La mănăstire, n-am văzut pe toată durata şederii mele acolo Merzane albe aduse la sfinţit sau cozi imense la pupat moaşte. Am văzut, în schimb, oameni rugându-se sau reculegându-se la locul principal de închinăciune şi am văzut oameni ţinând în braţe prunci bolnavi, purtând în ochi licări de speranţă. Altarul principal închinat Fecioarei Maria e împodobit în permanenţă cu flori proaspete, are în faţă câteva rânduri de băncuţe de lemn rareori goale, iar movila pe care e ridicat, e placată cu bucăţi de gresie, marmură sau fontă cu mesaje de mulţumire aduse Fecioarei scrise în diferite limbi. Doar numele familiei recunoscătoare şi un simplu MULŢUMESC.
Pentru mine a fost perceput ca un loc de împăcare cu mine, cu restul lumii şi loc aducător de tihnă şi mulţumire, ori asta ţine de dumnezeire. Sunt într-o etapă a vieţii în care nu caut dovezi, n-am frământări, n-am nevoie de confirmări, relaţia mea cu Doamne Doamne e de nezdruncinat. Am mai trăit această pace sufletească şi în ţară, la mănăstiri sau bisericuţe modeste şi cred că credinţa e pe dinăuntru, nu pe dinafară sau pe parbrizul maşinii încărcat de cruciuliţe sfinţite sau lănţişoare aurii. Însă şi la Marianka există (e drept, în proporţie mai mică), factorul kitsch: găseşti tarabe cu chinezării, magneţi scumpi de frigider, statuete, ba chiar bomboane de ciocolată cu Fecioara Maria inscripţionată pe capac.
Bratislava
Organizatorii seminarului nostru au prevăzut în program o zi petrecută în capitala slovacă. Este un oraş de mărimea Clujului situat pe malul Dunării. Nu pot să am pretenţia că l-am vizitat cu adevărat. Bratislava se cere descoperită alene, ori noi am văzut-o pe repede înainte. De la Marianka, locul nostru de cazare am ajuns toropiţi de căldură şi dornici să bifăm cât mai multe din obiectivele turistice. Primul impact în încercarea noastră de a ajunge în centrul istoric are gust de pesto şi gorgonzola. O imensă piaţă cu produse italieneşti ne îmbia cu orice îţi poftea inima. Am văzut prima dată în viaţă munţi de roşii uscate, paste de mărimi şi culori felurite, roţi gigantice de caşcaval şi, nu exagerez, zeci de sortimente de măsline. Curtenitorii italieni ştiu să-şi vândă marfa şi nu puţini din grupul meu s-au trezit după zece minute cu rucsacii burduşiţi de paste, borcane cu mirodenii mediteraneene, consumând Prosecco la 11 dimineaţa. Uşori euforici, am continuat aventura.
Centrul istoric e împânzit de grupuri de turişti din toată lumea. Atmosfera generală îmbie la visare, terasele cochete îţi oferă variante de potolire a setei, magazinele cu suveniruri te ajută să-ţi uşurezi portofelul. Piaţa Principală se numeşte Hlavné Námestie, iar fiecare pas făcut nu e pe dale, ci pe istorie. Clădirile sunt bine conservate şi puse în valoare. Am intrat în cea mai veche Biserică franciscană care datează din secolul 13, am văzut la fiecare colţ muzee, palate înalte, am trecut pe lângă vechea Primărie, acum complex muzeal şi am regretat puţin că timpul nu ne permite să urcăm în turnul ce promitea o panoramă de neuitat. Am aruncat o geană în Biserica Sfântul Martin, am făcut cu mâna din mers clădirii Filarmonicii, Teatrului Naţional şi am ales o terasă la care am savurat micile plăceri rezervate turiştilor. M-am bucurat de tot ce îmi oferea oraşul şi mi-am lăsat gândurile purtate spre poveşti cu prinţese şi cavaleri. Odată setea potolită, tinând oarecum sub control efectele caniculei, am urmat drumul spre Castelul Bratislavei numit Hrad.
Imensa clădire construită în stil gotic renascentist în secolul al treisprezecelea se înalţă mândră pe un deal stâncos, deasupra Dunării. Intrarea în palat se poate face pe una dintre cele trei porţi: Poarta Viena, Sigismund si Poarta Nicolae. Imensele curţi regale găzduiesc concerte sau alte manifestări artistice contemporane, acceptând înţelepte trecerea ireversibilă a vremii şi a vremurilor. Interiorul palatului poate fi vizitat pentru 3 euro între orele 9-18 şi găzduieşte Muzeul Naţional Slovac.
Cele patru laturi ale castelului asigură vizitatorilor panorama întregului oraş. Am văzut Noul Pod, pe adevăratul său nume Podul Revoltei Naţionale Slovace, construit pe vremea comuniştilor peste Dunăre între Dealul castelului şi Biserica Sfantul Martin. În mijlocul său e un fel de farfurie zburătoare la care turiştii au acces printr-un lift interior contra sumei de 6,5 Euro. De acolo cu siguranţă instantaneele foto pot fi comparate cu cele oferite de împrejurimile castelului. Nouă nu ne-a permis timpul să ajungem nici acolo, şi nici la Castelul Devin situat la doar 10 km de Bratislava. Poate altădată.
Bratislava e un oraş frumos, aduce puţin cu Praga sau Ohrid. Am întâlnit accente comuniste, ochiul nostru românesc poate identifica destinul asemănător ale celor două ţări. Totuşi, percepţia mea e că ei au reuşit să scoată mai bine capul la suprafaţă şi plutesc sigur, pe când noi încă ne luptăm cu centrifuga unei maşini de spălat. Măcar de-am ieşi odată cu rufele curate!
„Afernoon Escape” în Viena
În condiţiile în care zăbovesc mai mult într-un loc, sunt un turist disciplinat: îmi fac temele de acasă, ştiu ce am de vizitat, nu privesc muzeele doar din exterior, îmi printez hărţi şi pagini informative de pe net. Ştiu că sunt desuetă, că tehnica actuală îmi face toate acestea din două click-uri, dar ce să fac, profesorul din mine vrea miros de hârtie tipărită şi nici vreo mare hackeriţă nu sunt; nici după vreo cinci ani de facebook nu sunt sigură niciodată pe pereţii cui scriu. Un „afternoon escape” n-am mai practicat până acum. Ne-a frapat apropierea Bratislavei de Viena: pentru 65 de kilometri, nu se făcea s-o ratăm. Iniţial, ne-am propus o plimbare cu vaporaşul, despre care citisem tot pe acest blog. 25 de Euro dus/întors nu erau o problemă, ni-i puteam permite, însă am avut ghinionul să prindem weekend cu preţuri mai mari şi nici la vaporaş n-am mai găsit nimic liber. Aşa că am luat autocarul. Companiile Slovak Bus, Eurolines, Flikbus si alte cateva, fac pentru doar 8 euro acest traseu dus/întors, in condiţii excelente. Biletele se pot cumpăra de la şofer sau online pe siturile companiilor. De obicei nu este aglomeraţie, dar este recomandabil să verificaţi pe site orarele de călătorie şi locurile de îmbarcare. Am primit din partea casei o băutură caldă, iar pentru orice comandă suplimentară erau preţuri sub cele din supermarket. Astfel, dacă un Kofola (varianta autohtonă de Cola) costa la o terasă în Bratislava 3 Euro, în alimentară o luai cu 1,60, iar în autocarul nostru era doar 1,40. Poate trebuia să iau termenul de referinţă al berii, dar nu sunt consumatoare de alcool şi presupun că cititorii acestui blog sunt preponderent persoane de genul feminin.
Mai fusesem în Viena de câteva ori în urmă cu ceva ani, dar doar în preajma Crăciunului. Viena amintirilor mele avea miros de vin fiert cu scorţişoară, carusele, târg şi decoraţiuni de Crăciun. Acum aveam la dispoziţie câteva ore. Am luat un metrou până în centru şi de acolo am pornit la pas. Am trecut pe lângă operă, despre care recent citisem că o bună parte din corpul de balet e formată din români. L-am salutat respectuos pe marele Mozart (micul nostru Mozart autohton avea concert pe la Tecuci) şi ne-am făcut poze în faţa unei imense cheia sol formată din flori. Pe centrul pietonal ne-am lăsat furaţi de arhitectura inconfundabilă şi de marile branduri reprezentate: firme de îmbrăcăminte şi încălţăminte, de bijuterii, lanţuri de alimentaţie publică, ciocolaterii, bănci. Am găsit-o chiar si pe mama Raiffeisenului meu din Baia Mare şi mi-am făcut o poză cu spatele, pentru a-mi exprima şi pe această cale dragostea neţărmurită ce le-o port lunar de ceva ani, la fiecare scadenţă a unui credit extrem de neavantajos doar pentru mine, umilul client. Gata, dă-i naibii, in 22 de ani 5 luni si 14 zile am scăpat de ei! Mi-am spălat energia negativă şi gândurile injurioase la celebrul Stephansdom. Fremăta de lume pestriţă, naţii şi religii diferite adăpostite de cea mai înaltă biserică din Austria, construită în stil gotic în secolul 12. Între anticele candelabre stăteau acum atârnaţi cuminţi trei norişori cu mesaje pozitive: Gesundheit, Liebe, Leben. Germana mea neexersată îmi spune că e vorba de sănătate, viaţă şi iubire. Eu aş mai fi adăugat înţelepciune şi toleranţă, că butoiul ăsta de pulbere pe care facem toţi echilibristică poate oricând face BUM!
Apoi am intrat într-un magazin de suveniruri construit pe două nivele: preţuri piperate, lucruri haioase, drăguţe sau inutile, menite să te facă să scoţi banii din buzunar. Dintre sutele de variante de tricouri, cele mai repetitive au fost cele cu mesajul NO KANGAROOS IN AUSTRIA. S-ar zice că nimeni n-ar mai trebui să confunde Australia cu Austria la avalanşa de informaţii care ne bombardează la fiecare apăsare de mouse, dar se pare că mama proştilor e în permanenţă gravidă. Muzica e nelipsită în capitala Austriei. Urmându-i chemarea asemeni lui Pluto din desene amuşinându-şi osul, am dat după un colţ, de un picnic urban: zeci de oameni tineri, copii sau vârstnici tolăniţi pe gazonul artificial, lăsăndu-se fermecaţi de virtuozitatea unui violonist. Am savurat acest moment relaxându-mă total şi încărcându-mi bateriile pentru zilele stresante pe care ştiu că mi le vor aduce lunile ce vor urma. Ne-am abătut pe străduţe pline de farmec spre Palatul Imperial Hofburg. Am rămas încă o dată impresionată de migala cu care au fost realizate zecile de sculpturi în piatră şi, cu riscul să-mi sară în cap iubitorii artei contemporane, mie mi se întăreşte convingerea că aia e artă, nu un cub bine şlefuit înfipt într-o varză creaţă pusă pe un piedestal de cârpe reciclate şi reinterpretate. Dar nu mă erijez într-un comentator de artă, nici măcar un bun consumator nu mă consider. Cele 37 de grade şi umblătura ne-au stors de toate puterile şi am încercat să ne recăpătam vlaga prăbuşindu-ne într-un local cochet, cum găseşti oriunde îţi întorci capul.
Aventura mea vieneză m-a îmbogăţit şi datorită colegei mele de călătorie. A ţinut cu tot dinadinsul să mergem la celebra cofetărie Sacher. Mai trecusem pe lângă ea, dar în afară că mi-a stârnit pofta ca oricare altă cofetărie care are expuse bunătăţuri, nu m-au încercat sentimente deosebite. Abia după ce mi-a spus povestea, m-am simţit o ignorantă, eu până în acel moment asociind Viena cu turta dulce, ştrudelul sau bomboanele de ciocolată. Tortul Sacher este adevăratul dulce emblematic pentru vienezi.
Celebra cofetărie vieneză furnizează de mai bine de 175 de ani, un tort delicios cu blat pufos, ciocolată şi dulceaţă de caise. În fiecare an produc cam 360.000 de torturi care în 4 zile pot fi livrate pentru o sumă frumuşică în orice colţ de lume. M-a fascinat informaţia că nu se ţine în frigider şi mi s-a părut exorbitant preţul. Nu i-am mărturisit colegei că în copilărie bunica mea pregătea des pentru mine şi sora mea tort pufos cu gem de caise şi glazură pe deasupra şi că nici măcar nu îmi plăcea, eu preferându-l pe cel cu cremă de zahăr ars, că o şi vedeam în stare să-şi părăsească ignoranta companioană în mijlocul capitalei Austriei, ori eu pe simţul meu de orientare, nu mă pot baza. Cu acest dulce, a venit timpul să facem cale întoarsă spre Slovacia, dar în gândul meu le-am făcut promisiuni fierbinţi Shőnbrunului, Praterului, Dunării, muzeelor şi fiecărei cărămizi că mă voi întoarce, dacă îmi va sta în putinţă.
Alte sfaturi
Bratislava este la mai putin de oră de Viena şi majoritatea turiştilor aterizează în capitala Austriei, deoarece există mult mai multe variante de zbor. De aici puteţi lua din fata aeroportului unul dintre busurile mai sus menţionate. Cursele sunt cam din oră în oră şi costă 4-8 euro pentru un sens, în funcţie de cum achiziţionezi biletul (online sau de la şofer). În Bratislava poţi coborî în gară, autogară sau alte câteva puncte din oraş.
Preţurile în capitala Slovaciei sunt civilizate (moneda este euro, dar cred că asta se ştie deja). Ele cresc în măsura în care te apropii de centru, desigur. Aici poţi plăti şi 3 euro pentru o cafea, în timp ce în zonele periferice, nu dai mai mult de 1. Există şi meniuri de prânz începand cu 8 euro şi terminând cu… cât iţi permiţi.
După părerea mea, cea mai bună combinaţie “turistică” este aceea de a petrece un weekend prelungit, îmbinând vizitarea Bratislavei cu cea a Vienei. Recomand, desigur, cazarea în Bratislava, mult mai ieftină, iar apoi, busul sau vaporaşul pentru a ajunge în Viena.
[fb_button]
Foarte plin de informatii articolul, chiar util, desi la nivel de cazari nu mi se pare mare diferenta cel putin in perioada asta intre Bratislava si Viena, cel putin pe booking
Bratislava e tot mai plina de turisti. De aici si preturile in crestere…