Am reuşit să mă sustrag încă o dată îndatoririlor materne şi să-mi trimit copiii la ştrand doar cu tatăl lor, bunicul, mătuşa şi doi unchi. Eu mi-am aruncat pe mine o rochie verde fâlfâietoare şi am pornit să explorez ce rămăsese necunoscut din staţiune. Mă simţeam ca o uriaşă bomboană fondantă mobilă. Nu mi-a păsat că croiala rochiei nu era flatantă nici pentru o siluetă filiformă, darămite pentru o bubulină ca mine. Croiul era de aşa natură, încât nu se întâlnea nimic nu nimic, iar la +35° orice adiere devine nepreţuită. Fâl-fâl cum vă ziceam, am dat o tură de lac. La un moment dat, mi-a dat prin minte că era deja duminică, iar a doua zi Muzeul Satului, pe care aveam de gând să-l vizitez, va fi închis. Marţi era ziua de întoarcere în ţară, aşa că nu era o idee rea să-l vizitez chiar atunci.
Am intrat în incinta ştrandului în apropierea căruia mă aflam şi am întrebat politicos, în engleză, unde l-aş putea găsi. N-am avut cu cine mă înţelege. “The Village Museum” le suna doamnelor la fel de străin cum îmi sună mie fizica cuantică. De altfel am remarcat pe tot sejurul că se vorbeşte engleza puţin şi prost. Destul de ciudat, având în vedere că mă aflam într-o zonă turistică. Nici amabilitatea excesivă nu-i caracterizează. Îşi fac treaba, dar ca şi cum i-ar durea burta, nici vorbă de zâmbet, fie el şi comercial. Dar poate sunt încă sub influenţa ultimei ţări vizitate, Olanda, unde toţi sunt deschişi asemeni privirii lor albastre. Dar să revenim la tentativa de a ajunge la muzeu. Cum doamnele nu m-au putut ajuta, am luat-o orbeşte fix în direcţia opusă. La un moment dat, am ajuns în faţa unui mare panou informativ, pe care erau trecute toate obiectivele. Am reparat muzeul la poziţia 8, iar în legendă era trecută chiar şi adresa. M-am gândit la Ovi, care m-a învăţat înainte de vizita în Olanda cum să introduc adresa, să dau search şi să mă ţin de indicaţiile doamnei din GPS. Da, dar acum aveam un alt telefon şi nici nu-mi mai aminteam nimic din ce mă învăţase, nici iconiţa cu hărţi nu era în locul ştiut pe ecran. Aşadar, trebuia să mă bazez pe abilităţile mele de a citi o hartă, asta nefiind cine ştie ce, e lucru dovedit. Cumva am reuşit, dar staţiunea e foarte mică, cred că şi fiul meu de 7 ani ar fi izbutit. Am ajuns la Muzeul Satului, tocmai când doamna de la intrare se pregătea să închidă. Mi-a făcut, totuşi o concesie: m-a lăsat să-mi iau bilet şi să intru, arătându-mi o poartă de lemn pe care să ies la plecare. Cred că ceva din privirea mea i-a inspirat încredere, sau poate aici am dat de una dintre puţinele persoane amabile cu care am avut de-a face.
Un bilet a costat 1000 HUF, însă pentru studenţi şi pensionari se poate achiziţiona la jumătate de preţ. Construit în anul 1971, muzeul în aer liber din Sóstó este unic în partea estică a Ungariei. Se întinde pe o suprafaţă de aproape 8 hectare şi reconstituie atmosfera unui sat din secolele XIX-XX. Inaugurarea a avut loc în 1979 şi e vizitat anual de 100 000 de vizitatori. Construcţiile au fost mutate în forma lor originară sau reconstruite după planurile celor originale şi provin din cinci zone etnografice: Szatmar, Rétkőz, Nzirség, Mezőség şi Bereg.
Un adevărat sat e încremenit aici cu toate elementele: şcoală, crâşmă, ateliere meşteşugăreşti, prăvălie, biserică, locuinţe, ferme, casă parohială, post de pompieri şi chiar şi un cimitir. Cum tocmai se închidea, abia am mai întâlnit, ici-colo, câte un turist rătăcit. Te încearcă o senzaţie de întoarcere în timp, de încremenire într-o eră apusă. Totul e bine întreţinut şi pus în valoare. Trecând pe lângă frizerie, de exemplu, aveai impresia că, din clipă în clipă, un frizer bondoc se va apuca de o demonstraţie practică. Până şi briciul părea tocmai sterilizat, iar prosoapele albe de pe mânerul scaunelor de tuns promiteau servicii de calitate.
Băcănia, de exemplu, avea rafturile ticsite cu mărfuri, avea în dotare balanţă de cântărit, până şi cheia băcanului era în uşă.
În studioul foto al satului am găsit un aparat cu burduf vechi de când lumea. Cel mai tare m-a impresionat, cred, un atelier plin de cărucioare rustice. Landourile şi leagănele din lemn, erau mărturii ale unor generaţii întregi cu tânguiri de bebeluş alinate de lina huţuţare. Poate aici era creşa.
Încăperea care funcţiona ca tipografie avea literele de plumb gata aliniate pentru a da viaţă ziarelor vremii. Şcoala provine din satul Barabás şi a aparţinut Bisericii Calvine, datând din secolul XX. În cele două încăperi îşi ţineau orele şase clase, de băieţi şi fete. Între cele două încăperi se afla sala profesorală, o mică încăpere în care trona o mare socotitoare cu bile. Apoi am trecut pe lângă biserica în care încă se slujeşte cu diferite ocazii şi evenimente.
În plimbarea mea, am ajuns lângă un cimitir, cu nişte pietre funerare ciudate, din lemn şi metal, ale căror inscripţii fuseseră şterse demult de trecerea vremurilor. Am citit ulterior că aparţin unor protestanţi, evrei şi romano-catolici. Bântuiam printre ele şi mă miram de ce nu mă încearcă niciun sentiment de teamă. Încă din copilărie mă trec fiori de câte ori păşesc pe lângă un cimitir. Apoi mi-am amintit de ceva ce mi-a spus tati cel bun şi înţelept, primul şi cel mai mare protector al meu: “Nu de morţi trebuie să ne temem, ci de cei vii.” Or fi fost vorbele lui sau raţiunea care îmi spunea că mă aflu într-un spaţiu convenţional, care doar recreează o lume trecută, sub ele e doar pământ, deţinătorii de drept îşi dorm netulburat somnul în cimitire adevărate.
Aspectul exterior al locuinţelor, acoperişurile de paie, porţile de lemn, modul de organizare al gospodăriei, fântâna cu cumpănă, uneltele, chiar şi decorul se aseamănă uimitor cu muzeele noastre etnografice, dovadă a iţelor istorice atât de încâlcite.
Am plecat după aproape două ore şi mărturisesc că după grădina zoologică, acesta a fost obiectivul meu turistic preferat.
Daca doriti mai multe informatii despre Muzeu, va sugerez sa vizitati pagina web (da, are sectiune si in limba engleza) aici.
Citeste si celelalte episoade ale calatoriei noastre in Sosto!
