În fiecare an îmi vine de cel puţin două ori, cu o regularitate constantă, un dor imens de ducă. Poate fi oriunde, oricând, oricum şi cu oricine. Din motive raţionale şi financiare nu pot da frâu liber acestor porniri, aşa că, de ceva vreme, o parte din vacanţă e alocată familiei, iar o parte dorului meu nebun de a călători. Încerc să beneficiez de diferite facilităţi, particip la schimburi de tineri, mă implic în diferite proiecte, astfel încât nevoile mele personale să nu dezechilibreze major bugetul familiei.
Un astfel de prilej mi-a fost oferit de asociaţia în care sunt voluntar de vreo 14 ani. E vorba de un youth exchange la care au participat 25 de tineri din Letonia, Italia, România, Iordania şi Egipt. Proiectul a fost implementat în Iordania şi a avut o temă atractivă: Şomajul în rândul tinerilor şi cetăţenia activă. Reacţiile celor dragi în momentul în care le-am comunicat intenţia mea de a pleca în Regatul Haşemit al Iordaniei au fost diferite: mami era disperată că merg între terorişti, soţul meu mă încuraja spunând că e o ţară sigură care merită văzută, tati a încercat să-mi cumpere renunţarea cu o sumă care ne-ar fi fost aproape suficientă pentru un sejur pe litoralul românesc, cei doi copii ai mei vroiau să-mi intre în bagaje.
Încăpăţânată din fire, în 4 august eram deja într-o maşină care ne ducea spre Budapesta. Costul biletului de avion era mai redus pe această rută: Budapesta, escală Istanbul, Amman. Trebuie să mărturisesc că m-am silit să dorm cât mai mult din drum după ce mi-am văzut moartea de vreo două ori la manevrele şoferului nostru grăbit. Sărmana de mine, nici nu bănuiam că acesta era disciplinat în trafic, pe lângă ce urma să găsesc în Iordania. Ne-am trezit astfel că eram în Budapesta lângă aeroport, iar până la ora 18, momentul zborului mai aveam vreo 6 ore de pierdut. L-am rugat să ne lase la un complex comercial aflat în apropiere şi până să vină ora plecării pot spune că am învăţat pe de rost marfa si preţurile acelor magazine. Nici eu şi nici colegii mei, Dede şi Marian nu am făcut mari cumpărături, că, deh, de abia acum porneam în aventură, nu se făcea să ne îngreunăm bagajele de la bun început. Din parcarea acestui complex am avut cel puţin 10 maşini cu număr de România care aveau treabă la aeroport, aşa că am ajuns uşor şi fără niciun cost suplimentar.
Am zburat cu Turkish Airlines în condiţii decente şi fără evenimente. Escala de două ore din aeroportul Ataturk din Istanbul ne-a dat prilejul să ne simţim ca într-un furnicar: oameni de afaceri, femei musulmane care purtau hijab (voalul pentru cap) sau burka (acoperământul întregului trup), familii cu mulți copii mici, studenţi, turişti asiatici…lume extrem de pestriţă. După alte trei ore de zbor, la 3 dimineaţa ne aflam în modernul aeroport Queen Alia din Amman. Citisem pe net cât să plăteşti unui taxi fără să te păcăleşti prea mult, dar tot am fost puţin şocaţi când un tânăr pe care nu l-a rugat nimeni şi care ne-a ajutat la bagaje, în sensul că a tras trolerul vreo 7 m până la maşină, vroia bacşiş. La fel a încercat să se tocmească şi taximetristul, deşi bătusem palma pentru suma de 20 dinari Iordanieni, aproximativ 25 de Euro.
Obosiţi şi năuci după o călătorie atât de lungă, ne-am lăsat bagajele la hotel şi am pornit spre Petra. Era o decizie uşor iraţională, în condiţiile în care ne mai aştepta un drum de 300 de km, iar acolo 4 ore de umblat pe jos în soare, dar era singura noastră zi în care ne puteam permite acest lucru, deoarece din următoarea intram într-un program destul de intens. Taximetristul hotelului a fost foarte amabil, ne-a făcut chiar şi rezervare la autobus. Pentru doar 5 dinari ne-a dus până la autogară. În următoarele zile am constatat că pentru o astfel de distanţă se plătea maxim 1 dinar. 7:30 era ora la care trebuia să ne începem călătoria. Cu o decalare iordaniană de vreo 20 de minute, iată-ne pe încă un drum pentru încă 5 ore. Călătoria a fost pe Desert Highway, autostrada deşertului si a fost monotonă, întinderi nesfârşite de iarbă uscată, piatră, soare dogoritor, căsuţe răzleţe şi sărăcăcioase, rareori turme de oi, capre sau cămile.
Oraşul construit în jurul cetăţii Petra se numeşte Wadi Musa. Atât cât ne-a fost accesibil vederii din autobus, seamănă oarecum cu Ammanul: clădiri din piatră albă, străzi înguste, rezervoare de apă pe acoperişuri, magazine dezordonate şi prost organizate, mizerie stradală. Referitor la curăţenie, am constatat că iordanienii nu au niciun simţ al apartenenţei la spaţiul public: chiar dacă lângă ei se află un tomberon, nu au nici o jenă în a-şi arunca pe trotuar ambalajul de la pachetul de ţigări. La fel şi cei care deţin un magazin, nu se sinchisesc să măture sau să cureţe mizeria aflată la un metru de vitrina lor. Casele lor am înţeles că sunt impecabile, însă nu se poate afirma acelaşi lucru despre spaţiile publice sau unităţile de alimentaţie.
Dar să revenim la Petra. Încă de acasă mi-am zis că dacă ajung in Iordania şi nu fac tot posibilul s-o vizitez, ratez cel mai spectaculos obiectiv al călătoriei mele. Biletul de intrare pentru o zi a costat 50 JDS, pe când un bilet pentru două zile era doar cu cinci dinari mai scump. Turiştii sirieni, egipteni, irakieni sau libanezi trebuie să plătească doar 1 dinar pentru a vizita situl arheologic. Am refuzat politicos serviciile ghizilor, păstrând în buzunar contravaloarea serviciilor lor şi ne-am bazat pe documentaţia de acasă şi pe nişte pliante disponibile turiştilor şi în limba engleză.
Petra este considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne şi din anul 1985 face parte din patrimoniul UNESCO. Nici nu intri bine, că eşti acostat cu diverse oferte: căluţi de închiriat, măgăruşi, trăsură, cămile…diverse patrupede dispuse să-ţi faciliteze vizita contra unei simbolice sume între 3-30 de dinari, în funcţie de abilităţile de negociere ale fiecăruia. Am cedat insistenţelor şi vreo 15 minute, eu şi colegul meu Marian am călărit doi cai, fapt ce ne-a uşurat de încă zece dinari. Stăpânul cabalinei a făcut şi pe ghidul după cum s-a priceput, iar la intrarea în defileul As Siq ne-a urat toate cele bune. Acest defileu natural se întinde pe un kilometru. Turistul face febră musculară la gât încercând să cuprindă cu privirea stâncile semeţe ce se ridică vertical la peste 16 m.
Culoarea roşiatică a stâncilor prinde nuanţe aurii, galbene sau maronii. După nici 500 de metri, aparatele noastre foto înregistrau deja câteva zeci de fotografii. Oraşul Petra a fost întemeiat de nabateeni, un trib nomad de arabi acum peste 3200 de ani. Printr-un sistem performant şi ingenios, neelucidat nici până azi, au reuşit să capteze apa de la peste 50 m adâncime şi să o dirijeze în toată cetatea prin nişte canale săpate în piatră. Apărată natural de un defileu îngust, săpată în stancă, Petra a rezistat atacurilor până în anul 106 când a fost cucerită de către romani. Aceştia au profitat de singura vulnerabilitate a Petrei, respectiv sursa de apă şi le-au otrăvit-o.
Am fost mereu impresionată de măreţia Imperiului Roman, dar parcă niciodată nu am avut o dovadă mai concretă a forţei acestuia: exact în 106 Împăratul Traian cucerea şi Dacia, deci purtau războaie de cucerire pe cel puţin două continente. Am citit în pliant că la capătul defileului vom găsi Trezoreria, însă nimic nu te poate pregăti îndeajuns pentru priveliştea ce te aşteaptă. Cu o deschidere de peste 40 de m, Al Khayneh-Trezoreria e emblema oraşului Petra pe care o regăsim reprodusă pe majoritatea obiectelor de artizanat. Faţada e sculptată în stâncă şi nu a adăpostit niciun tezaur, după cum credeau mulţi. E un mausoleu ridicat regelui Aretas al IVlea şi a fost utilizat ca scenă de filmare pentru Indiana Jones. În faţă erau cel puţin zece cămile care aşteptau leneşe la soare, îmbiind turiştii la drum.
Următorul obiectiv gata să te impresioneze e măreţul amfiteatru roman care găzduia peste 8000 de spectatori. Apoi paşii îţi sunt purtaţi spre un altar de sacrificiu, spre oraşul roman străjuit de coloane impresionante şi spre Mănăstire, al doilea factor wow al cetăţii. Uiţi că ai urcat peste 900 de trepte în momentul în care în faţa ochilor priveliştea se deschide către Wadi Musa până spre marea Roşie.
The Monastery a fost un templu al unui rege nabateean, Obodas I. Întotdeauna când ajung în astfel de locuri sunt profund impresionată şi recunoscătoare şi îmi propun ca în anul care vine să economisesc mai mult, astfel încât să pot accesa şi alte astfel de minunăţii. N-am niciun regret că deţin un hârb de Matiz, că sunt printre “norocoşii” posesori ai unui credit în franci elveţieni, sau că nu cunosc gustul trufelor, în astfel de momente sunt cel mai bogat om de pe pământ şi mai bogată de atât voi fi atunci când toate acestea le vor fi accesibile şi pruncilor mei.
Anul 1812 a fost anul în care Petra s-a lăsat descoperită de un explorator elveţian numit Ludwig Burckhardt şi ceea ce putem vizita noi azi nu e tot, încă o bună parte e acoperită şi va fi desluşită de alte generaţii peste ani şi ani. Localnicii sunt insistenţi şi însoţesc turiştii pe toată durata vizitei, încercând să le vândă orice, de la apă minerală rece, până la magneţi de frigider sau diverse obiecte de îmbrăcăminte. Pe drumul de întoarcere am hotărât să ne mai facem o dambla şi să călărim şi o cămilă. Am negociat la sânge pentru trei cămile şi am purces la drum. Pe a mea o chema November şi avea 9 ani.
Ele trăiesc după spusele localnicului aproximativ 35 de ani, dar după ce ating 12 devin leneşe şi trebuie înlocuite. Mi-a fost frică să întreb ce se întâmplă cu cele de peste 12 ani, că deja mă ataşasem de November. Am părăsit Petra după vreo 3 ore de umblat prin soare cu sentimentul că această experienţă trebuie trecută în orice listă cu lucruri de făcut o dată în viaţă. Epuizaţi şi însetaţi, am fost din nou jecmăniţi de 2 dinari pentru o sticlă de apă plată rece, disponibilă în orice magazin pentru 0,35 JD.
