Turist în ţara mea: cu cortul prin Apuseni

La începutul primăverii îmi propusesem ca anul acesta să mergem cu cortul. Aveam deja unul cumpărat, dar încă neinaugurat. Invitaţia unui prieten de a-l sărbători în natură, s-a pupat de minune cu intenţiile mele. Locul ales pentru petrecere a fost inima Parcului Natural Apuseni.

Desi era la peste 300 de kilometri de Baia Mare, nu am fost singura pentru care distanţa nu a fost o piedică, deoarece am fost nu mai puţin de 16 corturi, fiecare adăpostind minim 2 locatari. De la mic la mare, de la 2 ani până la +50, să ne fi tot adunat vreo 40 de suflete. Cu o zi înaintea plecării, s-a constatat o defecţiune la maşina noastră, aşa că fie eram redistribuiţi în alte maşini, fie spuneam pas deplasării.

Cam toţi mergeau încărcaţi, iar eu nu sunt tocmai cea mai organizată persoană, bagajele noastre reuşesc întotdeauna să umple orice portbagaj.  Sergiu, un prieten salvator m-a convins să-i împrumut maşina, dând astfel dovadă de nespusă mărinime şi profund dezinteres pentru autoturismul personal.

Din principiu nu iau împrumut lucruri, dar de astă dată am făcut o excepţie, tentaţia de a da o raită prin Apuseni a fost mai mare decât teama de a nu i-o strica. Şi am avut noroc, nu am avut incidente nedorite.

Dis de dimineaţă am pornit spre Oradea, iar de aici, pe DN 76 către comuna Pietroasa. Apoi am parcurs aproape 20 de km către Padiş, dar ultimii 2,5 kilometri au fost pe un drum de macadam.

Aici, prietenul nostru care ne-a împrumutat maşina a avut o sclipire de luciditate şi a venit înaintea noastră, gest salvator, care probabil a contribuit ca baia de ulei să rămână intactă. După multele serpentine, curbe periculoase şi denivelări pe drumul pietruit, în faţa se deschide o poiană largă, plină de corturi şi maşini, campingul Glăvoi (La Grajduri).

Situat la 1083 m altitudine, în Apuseni-Munţii Bihor-Vlădeasa, de aici pornesc trasee spre obiective turistice care n-ar trebui ratate: Cetăţile Ponorului, Piatra Galbenei, Gheţarul Focul Viu, Cheile Galbenei, Poiana Ponor, Lumea Pierdută, Poiana Florilor, Cetatea Rădesei, Groapa Bârsa, Avenul Borţig…

În camping e amenajat un punct Salvamont, există patru terase unde vă puteţi potoli foamea la preţuri absolut decente, un izvor… Aş sugera neapărat instalarea unor toalete ecologice, e strigător la cer că nu există aşa ceva. Iar dacă aş aminti şi de nişte duşuri, probabil câţiva ar spune că mă răsfăţ.

Ne-am montat cortul, am urat “La mulţi ani!” celor doi sărbătoriţi, încă unul din gaşcă rotunjundu-şi vârsta în aceeaşi zi. M-am relaxat un pic după stresul condusului unei maşini străine şi am propus să pornim spre unul dintre obiectivele turistice mai apropiate.

Copiii m-au refuzat din start, ei împrieteninu-se deja cu alţii, de la alte corturi, o parte dintre petrecăreţi dăduseră prematur startul distracţiei, alţii erau pe drum sau deja  în expediţii, aşa că paiul scurt a fost tras de Ovi. Luat oarecum prin surprindere de avântul meu de explorator, soţul meu n-a putut formula în timp util o scuză plauzibilă, astfel încît, ca două panseluţe, am pornit de mână spre Focul Viu.

Din documentarea mea reieşea că acesta e unul dintre cele mai scurte şi accesibile trasee, deşi mie nu mi s-a părut nici scurt, nici uşor, dar foarte frumos. Poteca urcă printr-o pădure de fag, din loc în loc deschizându-se mici poieniţe. Era după ora 12, salteluţa de muşchi era jucăuş luminată  de razele blânde de sfârşit de iulie.

Trunchiuri uriaşe de arbori erau doborâte de foste furtuni, rădăcinile impresionante formau rame naturale pentru fotografii de profil. Aşa arăta în albumul meu botanic din copilărie ilustrarea pădurii de foioase. Ne-am întâlnit din loc în loc cu turişti care deja se întorceau de la Focul Viu.

Când întrebam cât mai avem, răspunsul invariabil era “un sfert de oră”. O fi un cod nescris al celor ce cutreieră munţii să mintă frumos, să nu descurajeze leneşii. Îmi amintesc că în urmă cu douăzeci si ceva de ani, am urcat din Câmpulung  Moldovenesc  până pe Rarău, pe jos. Deliram deja de oboseală, dar pe oricine întrebam cât mai avem, ni se răspundea “o jumătate de oră”.

Peştera  Focul Viu

Peştera  Focul Viu se află la o altitudine de 1165 m, în Munţii Bihorului, pe Valea Galbenă, la 500 de metri de Vârful Piatra Galbenii şi Vârful Cuculeul de Fier. Se spune că aici îşi ascunsese Decebal aurul, iar ca străjeri a pus la intrare o familie de uriaşi. Mezinul a căzut pradă vicleşugului răufăcătorilor şi a fost otrăvit.

De crunta mânie, tatăl său a cutremurat pământul şi a prins ucigaşii sub stânci. Legenda spune că atunci s-au format în Apuseni toate peşterile, văile şi dealurile.

Accesul la peşteră e posibil coborând nişte scări de lemn. Temperatura de jos e mult mai scăzută decăt în pădure, astfel că recomandarea de a purta un polar, n-ar trebui trecută cu vederea.

Intrarea e blocată de un grilaj de lemn, vizitarea propriu-zisă fiind interzisă. Însă acest impediment nu ştirbeşte bucuria celor ce se încumetă să străbată atâta drum. În special în preajma prânzului, razele soarelui care pătrund prin spărtura din tavan formează un joc de lumini pâlpâietoare, de unde şi denumirea de foc viu.

Dintre toate gheţarele subterane din ţară, cel de aici ocupă locul al treilea ca mărime cu ai săi 25.000 de mc, după cel de la Peştera Scărişoara şi Borţig. Ca vechime, deţine locul al doilea, după cel de la Scărişoara.

Peştera nu are dimensiuni impresionante, e formată din două săli. Prima are 46 de m înălţime, 68 lungime şi adăposteşte milenarul gheţar. Prin hornul din tavan s-au prăvălit în interior trunchiuri de copaci, mormane de frunze şi alte resturi vegetale. Pare o uriaşă coroană la căpătăiul răposatului de gheaţă.

Lumina ce se joacă pe albul coloanelor poate fi o replică naturală a lumânărilor, astfel natura îndeplinind singură ritualurile străvechi de trecere. O explicaţie plauzibilă pentru conservarea gheţii e cea conform căreia, aerul rece care intră iarna prin gigantica fereastră din tavan e păstrat în interior, din lipsa unei ventilaţii, aici mentinandu-se un microclimat specific.

În spatele albei coloane, a stalactitelor şi stalagmitelor, există o galerie care ajunge în Sala Mică, posesoarea altor formaţini calcaroase. Însă acestea se arată doar speologilor şi cercetătorilor aflaţi în expediţii speciale. La începutul secolului XX s-a pomenit prima dată de acest obiectiv turistic de către Czárán Gyula, apoi, în 1934, a fost descris de către Valeriu Puşcariu.

Din anul 1948, a devenit obiect de studiu pentru cercetătorii Institutului de Speologie “Emil Racoviţă” din Cluj. Prima cartografiere a fost realizată de Prof. Dr. Iosif Viehmann şi Mihai Şerban. Nici măcar după atâtea demersuri ştiinţifice, peştera nu şi-a dezvăluit în întregime misterele, chiar în zilele noastre, cercetările continuă.

O carotă de cinci metri a fost extrasă din gheţar pentru a fi trimisă în laboratoare din Suceava, New Castle, Milano şi Gliwice. Conform comunicatului dat de către preşedintele A.S. Sfinx Gârda, Christian Ciubotărescu, acest studiu va revela schimbările climatice din ultimii 2000 de ani din Europa Centrală si cea Estică.

Am plecat mulţumită că am fost şi eu spectator vremelnic al veşniciei naturii, convinsă încă o dată că ea nu trebuie neapărat înţeleasă sau desluşită, ci doar admirată şi protejată.

La sosirea în tabără, ceaunul deja clocotea, grătarele scăpărau, langoşi gigantici erau copţi de mâinile dibace ale bucătăresei, iar oamenii mei erau veseli şi puşi pe distracţie. La un moment dat, s-a abătut asupra noastră şi o ploiţă, cât să îmi testez cortul şi cât să ne înghesuim mai bine la foc, la adăpostul foişorului.

La focul de tabără am copt copiilor bezele, am cântat şi ne-am ascultat trubadurii, Mihai cu chitara, Coco şi-a lui muzicuţă, Simo din Criștior, Dec si sarcasmul lui molipsitor. Veselia noastră a adunat lume şi de la alte corturi, o doamnă absolventă de Școală Polulară, secţia canto clasic, a făcut la un moment dat să răsune poiana de muzică bună, anulând cumva manelele ce altădată or fi răsunat chiar şi aici.

Am mers la culcare după ora trei, sub cel mai plin de stele cer din ultimii ani. Am dormit infriguraţi, am încercat să ne învelim cu pături peste sacii de dormit, dar nu mi-a fost cald nici măcar o secundă.

Cetăţile Ponorului

A doua zi, după un mic dejun întârzâiat, ne-am regrupat pe categorii, în funcţie de condiţia fizică, targeturi sau hectolitri de bere consumaţi în seara precedentă. Eu m-am calificat la grupa copii, bubuline, mahmuri şi neexperimentaţi. Ţinta de a ajunge la Cetăţile Ponorului, era destul de ambiţioasă.

Aflată în Munţii Apuseni, la 15 kilometri de comuna Pietroasa, la 950 m altitudine, aici se regăseşte cea mai impunătoare formaţiune carstică din România, cunoscută şi sub numele de “Everestul speologiei româneşti”.

Descoperirea sa datează din anul 1886. A fost de-a lungul vremurilor teatrul de operaţiuni a mai multor echipaje internaţionale de speologi. Cercetători ai Institutului de Speologie din Cluj, împreună cu  o echipă de alpinişti condusă de Emilian Cristea, reuşesc să atingă în anul 1957 punctul  terminus al peşterii, aflat la 1700 m de la intrare.

Am început traseul uşor, pe un drum forestier ce pornea din Glăvoi înspre Cabana Padiş. Înainte de a-i vedea acoperişul, am deviat la dreapta, prin pădure, pe o potecă şerpuitoare, paralelă cu Valea Cetăţilor, din loc în loc blocată de trunchiuri răsturnate sau bolovani aduşi de şuvoaiele ce spală versanţii.

Rădăcinile arborilor formau un păienjeniş la suprafaţă, de parcă n-ar fi avut loc să crească în adâncime, cum ar fi firesc. Fiecare mi-a fost prietenă, m-am sprijinit, apucat sau folosit de ea ca să nu alunec.

Natura ne mai joacă o festă, sfidând încă o dată legile firii: pe văile munţilor cresc conifere, iar pe creste, specii de foioase, demontând tot ce am învăţat la geografie. Din cauza zonelor carstice, pe văi temperatura se păstrează mai redusă decât pe creste, de unde rezultă straniul fenomen vegetal.

S-a îngroşat gluma la un moment dat, când, în loc de potecă am văzut prăpastie, scări suspendate, lanţuri şi cabluri de care te ţineai în eventualitatea continuării drumului. Eu sunt om de asfalt, pe munte nici nu prea am umblat, echipament nu ştiu cât de performant, nu deţineam…

Primul impuls a fost să facem stânga împrejur. Fiică-mea a început să cârâie că vrea să continuăm, mie îmi era ciudă că eram atât de aproape, dar n-am văzut Cetăţile, ne-au mai încurajat unii că ăsta e ultimul hop… Încă o dată am ingnorat factorul raţional şi am decis cu inima: Ovi s-a întors la tabără cu Tudor, fiul meu de şapte anişori, iar eu am mers mai departe cu fiica mea de unsprezece şi cu trupa de nebuni, care brusc au uitat că sunt obosiţi sau nepregătiţi fizic.

Coborârea a fost foarte grea pentru mine. Îmi făceam griji pentru Daria, în capul meu se derulau filme în care îmi alunecau pietrele de sub tălpi, cedau pilonii în care erau prinse lanţurile, se desprindeau scările suspendate, mă prăvăleam în genune…ce mai, o imaginaţie bogată nu face bine întotdeauna. În faţa noastră se înălţa pe verticală peretele vestic al dolinei I, cu o ameţitoare înălţime de 150 de metri.

La bază era tăiat de un portal înalt de 70 de metri, lat de 30, reprezentând poarta de intrare în peştera Cetăţile Ponorului. Cu această impresionantă înălţime, ocupă locul întăi în Europa. Prima dolină are 300 m adâncime şi un diametru de 1000 m. Cea de-a doua e un aven circular cu înălţimea de 150 m şi diametru de 70 m, unul din spectaculoasele circuri calcaroase ale Cetăţilor, neaccesibil turiştilor, ascuns la câteva zeci de metri de la intrarea în peşteră.

Impresionanţii pereţi de stâncă formează o adevărată cetate, de unde a apărut şi denumirea peşterii. Am fost copleşită de măreţia ei, dar am intrat în panică în clipa în care am văzut în spate că ne aşteaptă alte scări de metal suspendate pe stâncă. Pentru asta nu mai eram pregătită, mi se spusese doar de un hop.

M-am lipit de un bolovan şi m-a podidit un plâns necontrolat. În viaţa mea nu am simţit aşa ceva: admiraţie nespusă în faţa pietrei sculptate în atâtea mii de ani, dar şi o teamă cotropitoare. Muream efectiv de frică. Mi-am luat greu inima-n dinţi şi m-am căţărat pe şubredele scări, urmând drumul spre dolina 3. Toţi în jurul meu treceau pe picioare stabile, doar ale mele tremurau din toate încheieturile.

La capătul scărilor poteca tăia o zonă de grohotiş, care se încheie cu portalul dolinei cu numărul trei. Aici ne-am făcut o poză de grup şi parcă, parcă, grimasa de disperare a prins a mi se schimba în zâmbet. Două balcoane de deasupra Dolinei 3 şi alte două deasupra Dolinei 2 oferă privelişti spectaculoase a întregii zone. Chiar în faţa noastră, pe peretele stâncos, a trecut în fugă o căprioară. Unii turişti se echipau, încercând să refacă traseul nostru prin pântecul muntelui.

O zonă e accesibilă, însă toţi cei 1700 de metri ai peşterii sunt un păienjeniş de râuri subterane, cascade, vârtejuri şi lacuri. Râul înghiţit în Poiana Ponor străbate măruntaiele colosului de calcar şi apare abia sub portalul Cetăţilor Ponorului, unde inundă labirintul stâncos. Prima cartografiere a subsolului a fost realizată de o expediţie mixtă româno-franceză în anul 1971.

Cetăţile Ponorului sunt declarate rezervaţie naturală din 1952, apoi “monument al naturii”, fiind alcătuite din trei doline şi un sistem subteran de ape. Întregul Platou Padiş e unul carstic, format de acţiunea de eroziune a apei. Apele de suprafaţă sunt drenate în subsol, unde formează nu mai puţin de opt bazine conectate între ele. La suprafaţă nu ai unde să-ţi astâmperi setea, iar în subteran curg râuri şi cascade, o lume accesibilă doar exploratorilor antrenaţi.

Pitrele Galbenei

Următoarea parte a traseului mi s-a părut ceva mai accesibilă, însă solicitantă din punct de vedere fizic. O parte dintre cei din grupul meu fuseseră cu o seară îninte la Balcoanele Ponorului, aşa că au propus un traseu prin pădure, înspre Peştera Focul Viu. În drum mai aveam Pietrele Galbenei şi Avenul Borţig.

Eu aş fi votat pentru cel mai scurt traseu, dar nu mai aveam energie nici să protestez, m-am lăsat dusă spre oriunde. Am trecut printr-o pădure virgină de fag şi mi s-a părut că am umblat foarte mult. Pe când am consultat mobilul, am constatat că tot itinerariul nostru nu acoperise mai mult de şapte kilometri.

Pietrele Galbenei sunt declarate monument al naturii, iar din anul 2000, rezervaţie de tip geologic. La o altitudine de 1234 m, se întinde pe o suprafaţă de 6,4 hectare, în partea nordică a Munţilor Bihorului. E vorba de un abrupt calcaros cu prăpăstii de 200 m.

Prima reacţie a fost să mă aşez, să mă sprijin urgent de ceva. Apoi, am mai prins curaj cât să trag cu ochiul la priveliştea din zare.  Timea, bihoreancă get beget şi cea mai umblată prin Apuseni dintre toţi, ne-a explicat ce vedem.

Peretele de stâncă alb coboară spre Poiana Florilor, loc de desfătare pentru iubitorii de frumos. În partea dreaptă se înşiruie vârfurile Știrbina, Guinașu și Tătăroaia.

Pârtia de schi de la Muntele Vârtop îşi face loc printre versanţii împăduriţi, iar în partea stângă Muntele Borţig sau Valea Galbenei promit detinaţii pentru alte expediţii. Ne-am făcut multe poze, mi-am făcut plinul de zen şi m-am simţit pe tron, în Apuseni, ca în cântecul reluat de câteva ori cu o seară înainte.

Avenul Borţig

Următorul obiectiv din traseul ales a fost Avenul Borţig. Dimensiunile sale sunt impresionante : adâncimea de 54m, diametrul de 35, iar lungimea de 150m. Ghețarul din Avenul Borțig  e al doilea ca mărime din România, 30.000 mc, după cel de la Peştera Scărişoara. La 1200m altitudine, e aşezat între Valea Galbenă şi Bazinul Padiş.

Cu o grosime de 14 m, gheţarul din aven s-a format odată cu ultima glaciaţiune. Primele amenajări i le datorăm aceluiaşi explorator Czárán Gyula, descoperitorul Peşterii Focul Viu. Încă de la 1900, primii turişti şi-au putut testa rezistenţa încercând să coboare hăul de piatră.

Chiar dacă odată s-au amenajat scări de lemn şi chiar s-au sculptat trepte  în gheţar, acum coborârea e posibilă pe cordeline şi cu echipament special. Noi ne-am mulţumit să îl privim de sus şi am mers mai departe.

Pentru cei care nu o văzuseră încă, am mai trecut o dată pe la Peştera Focul Viu, iar apoi, rupţi de foame, am luat-o la vale spre zona de campare. Plimbarea noastră începuse la 11:30, iar sosirea la corturi a fost după ora şapte seara. Eu mi-am depăşit toate recordurile personale, nu am cutreierat niciodată atâta munte.

La bază am mâncat cea mai bună ciorbă de ciuperci din viaţa mea, ne-am schimbat de hainele ude şi ne-am pregătit de încă o noapte cu oameni faini şi foc de tabără. Munţii Apuseni au o ofertă diversă de trasee, iar eu am reuşit doar să le gust puţin din farmec. Poate cu altă ocazie o să le desluşesc alte taine.

Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!