Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, coincide cu sărbătoarea populară Sânzâienele. Noaptea care o precede e plină de mistere şi ritualuri polulare iar originile sale merg cu mult timp în urmă.
Se crede că denumirea provine de la zeiţa romană Diana – Sanctae Dianae. Herodot indentifică, însă, în cultura tracilor, o divinitate cu numele Artemis-Bendis, nimic altceva decât un avatar al Sânzienei din basmele autohtone. O altă explicaţie dată de etnologi ne duce la un vechi cult solar, în care acestea sunt considerate preotesele Soarelui.
Sânzâienele sunt definite ca nişte entităţi feminine de o neasemuită frumuseţe, personaje mitico-folclorice, volatile, posesoare ale unor puteri magice. Dansează în poieni ori la răspântii de drumuri. Pe câmpurile pe care trec înnobilează plantele cu puteri tămăduitoare şi miresme fermecătoare.
De altfel, plantele medicinale culese pe rouă îndeplinesc funcţii ritualice şi au puteri miraculoase: nevestelor le promit prunci sănătoşi şi frumoşi iar fetelor de măritat le pot dezvălui ursitul.
Fetele culeg flori şi-şi pun pe cap cununi sau împletesc sânziene şi grâu înspicat în formă de cruce. Apoi decorează cu ele porţile, pentru ca respectivele gospodării să fie ferite de nenorociri. Seara, cununile sunt azvârlite pe acoperişurile caselor. Dacă rămân acolo, fata s-ar putea căsători în scurt timp. Dacă pentru această operaţiune sunt necesare mai multe încercări, atâţia ani vor trece până fata va fi mireasă.
Tinerii din sat pornesc în alai, oprindu-se la fiecare poartă, cântând şi dansând. “Du-te soare, vino lună, Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să le prindă în cunune. /Să pună la pălărie,/ Floare pentru cununie.” (folclor)
O floare de sânziană e lăsată la poartă pentru fiecare membru din gospodărie. Dacă dimineaţa vreuna din ele se ofileşte, posesorul ei va pleca pe lumea de dincolo înaintea celorlalţi. Femeile îşi fac un brâu de flori pentru a fi ferite de dureri la muncile câmpului. Feciorii poartă florile la pălărie.
În unele gospodării se agaţă o floare de grindă, pentru a avea o recoltă bogată, iar grânele să ajungă să fie depozitate până la sânziană. Fetele îşi pun sub pernă floarea parfumată sau busuioc pentru a-şi visa ursitul, întocmai ca în noaptea Sfântului Andrei.
Ţăranii le-au alintat cu o mulţime de apelative, semn că s-au preocupat îndelung să mulţumească aceste fiinţe mitologice: Zânele, Reginele holdelor, Albele, Împărătesele cerului, Doamnele Cerului, Minunatele, Frumoasele, Domnițele, Stăpânele, Miresele Soarelui, Silvanele, Vitezele, Bunele, Şoimanele… Ele aduc belşug, transformă dorinţele în fapte, înmulţesc păsările, coc boabele grâului, însă devin capricioase când consideră că nu au fost cinstite de întreaga comunitate.
În cazul în care nu li se acordă respectul cuvenit, devin malefice, întocmai Rusaliilor sau ielelor. Dansează goale sau îmbrăcate în rochii străvezii, iar pământul pe care s-au ţinut în horă va arăta ca ars nu nu va mai da rod. Aduc la supărare vreme grea şi mană pe ogoare. Nu se arată ochilor de muritori, însă în cazul în care sunt surprinse, respectivul îşi va pierde temporar minţile sau îi va pieri glasul. Dacă cineva e surprins făcând treburi gospodăreşti cum ar fi spălatul, măturatul sau cusutul, se crede că va sfârşi fulgerat.
În unele zone ale ţării există credinţa că în noaptea dinaintea Sânzienelor, pe locurile în care sunt îngropate comori, se aprind focuri. Aşadar, căutătorii de comori pot renunţa la detectoarele de metale, dacă urmează superstiţiile şi credinţele ancestrale.
Reprezentarea antropomorfă a Sânzianelor e cea de divinităţi feminine. Cea fitomorfă e întrupată de floarea galbenă de pe camp, a cărei înflorire se suprapune pe perioada de maximă strălucire a soarelui. Denumirea ştiinţifică e Galium verum, iar popular e cunoscută ca floarea de sânziană, floarea Sfântului Ioan Botezătorul, galbenele. Odată cu solstiţiul verii, florile îşi pierd puterile, nopţile devin mai lungi şi intrăm în a doua jumătate a anului, spre perioada guvernată de regulile iernii.
Tot de Sânziene, amuţeşte cucul. Cântecul lui ne însoţeşte din primăvară fix trei luni. De accea, în unele zone, sărbătoarea se mai numeşte ,,Drăgaica’’, ,,Cap de vară’’, ,,Ziua soarelui’’ sau ,,Amuţitul cucului”. Încetarea prematură a vocii cucului e prevestitoartea unei veri secetoase. Dacă se întâmplă cumva ca florile de sânziene să nu apuce să înflorească, e semn că o anomalie s-a petrecut recent.
În Ardeal, denumirea evenimentului e ,,Sărbătoarea Sânzienelor”. În sudul ţării s-a preluat denumirea Drăgaica, din slavul draga = ,,frumoasă, dragă.’’ În localitatea Maieru din Bistriţa Năsăud, în Borşa sau în Moisei, Maramureş, în noaptea de Sânziene se înalţă focuri pe dealuri. Cercuri mari împletite din crengi de alun devin făclii rotite de feciori de la est la vest, simbol al începutului, al naşterii, al purificării. Cei ce se încumetă să sară prin aceste cercuri de foc vor avea noroc şi spor în tot ceea ce îşi propun. Apoi sunt rostogolite la vale, asemeni vieţii. Ultimele zvâcniri se sting odată cu transformarea rugurilor în cenuşă.
Aceste ritualuri nu sunt triste, credinţa oamenilor simpli percepe viaţa ca pe un dar, iar moartea ca pe ceva firesc. Ciclul vieţii continuă de mii de ani, timpul se rostogoleşte molcom. Seara capătă valenţe magice. Cerurile se deschid, toate elementele naturii converg întru cinstirea şi protejarea vieţii, a iubirii, a fecundităţii, a luminii şi a bucuriei.
Un alt obicei popular e legat de strânsul de rouă. Bătrânele satului merg în zone neumblate şi adună cu o pânză albă roua dimineţii. Apoi storc apa într-o oală nou-nouţă şi o duc în sat cu mare băgare de seamă, ca pe un dar nepreţuit. Pe drum nu-şi întorc privirea, nu vorbesc, de teamă să nu le prindă Sânzienele. Fetele ce se vor spăla cu roua astfel culeasă, vor avea noroc la măritat, iar femeile căsătorite vor fi iubite toată viaţa de soţii lor. Nu există un singur obicei legat de apă, simbol al vieţii. Tinerii care vor să rămână împreună toată viaţa se vor scălda în aceelaşi loc, ca o promisiune de eternă fidelitate.
De Sânziene, înflorește feriga (Pteridophyta), floare folosită pentru leacurile băbeşti sau pentru descântece. Se spune că planta numită iarba-fiarelor (Cynanchum vincetoxicum) înfloreşte în miez de noapte şi e menită să descuie toate lacătele. N-am regăsit-o în niciun film cu spărgători de bănci, dar cine ştie când folclorul românesc ajunge la Hollywood.
Dna conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca – Centrul Universitar Nord din Baia Mare, etnolog de renume, declara “De Sânzâiene mai putem aminti strângerea florilor de sânziene în mănunchiuri mari, înainte de răsăritul soarelui. Coroniţele din florile de Sânzâiene se aşează pe cap, dar şi la icoane, stâlpii porţilor, sau la intrarea în târnaţ sau în şură, prin acest gest dorindu-se a atrage asupra fiinţei sau a spaţiului puterea soarelui, dar şi puterea florilor. Aruncarea coroniţelor pe casă este un alt gest ritualic cu valoare simbolică, prezent în cadrul acestei sărbători! Se citesc foarte multe semne în modul în care aceste coroniţe cad sau rămân pe acoperiş. Alături de foc întâlnim forţa apei neîncepute, roua de pe florile de sânzien. Fetele, dar şi femeile se scăldau în această rouă. Şi focul şi apa au funcţie de purificare a omului, dar şi a spaţiului, producând anularea vechiului, profanului, răului şi instituind o stare de nou, de sacru şi bine!”
Această noapte magică a inspirat de-a lungul vremii scriitori celebri.
În ,,Descriptio Moldaviae’’, Dimitrie Cantemir arăta că „în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele de ţărani din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de «Drăgaica». O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura. Şi cutreiera toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă“.
Sadoveanu, în romanul ,,Noapţile de Sânziene” publicat în 1934 scria:
,,La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintr-o dată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmăsarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii…”
Mircea Eliade în ,,Noaptea de Sânziene’’, roman publicat în 1955: ,, în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească. S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi.”
Sânzienele au fost sursă de inspiraţie şi pentru creatorii populari, în folclorul nostru regăsindu-se multe strigături sau poveşti închinate lor:
,,Iană, Iană-Sânziană,
Ţ-oi face pomană,
Să dai ploaie fără mană;
Holda să rodească,
Să se veselească,
Porumbul să crească!
Rod cu mâna pun,
Îl strâng de pe drum;
Tot porumbul meu
Rodi-l-ar Dumnezeu,
Fir pe fir s-apuce,
Drugile să-ncurce;
Peste locul tot,
Drugile di-un cot!
Iană-Sânziană,
Fereşte-l de mană
Şi de uscătură
Şi de udătură,
Căci şi eu la toamnă
Ţ-oi da turtă caldă,
Cu sita cernută,
De jar curăţită,
Cu spuză-nvelită!’’
Data de 24 iunie a fost declarată în anul 2013 ,, Ziua Universală a Iei’’. Însă semnele şi încrustăturile de pe frumoasele straie populare merită o poveste doar a lor.
Sărbători fericite tuturor!
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
