Anul trecut am petrecut două zile alături de un vechi prieten din facultate şi de familia lui, la Piatra Neamţ. Nu ne văzusem de vreo 12 ani, iar la sfârşitul vizitei ne-am promis să nu mai lăsăm să treacă atâta timp fără să ne întâlnim iar.
Cum promisiunea făcută e bine a fi respectată, primele zile de septembrie ne-au prins împreună. De data asta au dat ei o tură prin Maramureş. În prima zi le-am fost ghid în Baia Mare, iar cea de-a doua am rezervat-o unei frânturi din Maramureşul istoric: Sighet şi Săpânţa.
În mintea lor, Maramureşul era desprins din albumele turistice, credeau că toate casele arată ca în prezentările comerciale, că nu este una fără poartă de lemn în faţă. N-am vrut să-i dezamăgesc încă de acasă.
Să nu fiu înţeleasă greşit: iubesc Maramureşul, soţul meu e din Moisei, chiar din inima sa. Însă nu pot să nu remarc că prea ieşim în faţă la orice târg cu tradiţiile păstrate cu sfinţenie, cu măiestria meşterilor populari făuritori de porţi tradiţionale. În teren nu stă treaba chiar aşa: de cele mai multe ori modernismul bate tradiţia, ondulinul bate draniţa, inoxul bate lemnul. Nu există un plan arhitectural general care să se respecte.
S-a construit mult, prost şi de-a valma, pe principiul: vreau o casă ca a vecinului, dar un pic mai mare şi mai ţipătoare. Pensiunile se numesc prozaic: La Cassa, Alex sau Kristal… fără nicio rezonanţă cu zona de atâta încărcătură istorică. Parcă ar fi fost alese în urma unei competiţii de lipsă de imaginaţie. Treci pe lângă hardughii kitchoase care stau nelocuite tot anul, mai puţin în august şi decembrie, când maramureşenii se întorc din Italia. Satele sunt decimate de populaţia tânără. Toţi pleacă să lucreze “dincolo”, acasă nu sunt locuri de muncă, poate doar în microfermele de subzistenţă. Lemnul s-a împuţinat şi s-a scumpit, afacerile odinioară atât de prospere au fost înghiţite de rechini atât de mari, că nu îndrăzneşte nimeni să-i muşte de nimic.
Domnul Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură Maramureş, profesionist desăvârşit, fiu al acestui ţinut, declara într-un interviu apărut în nr 1277 din „Lumea românească”: „ Maramureşul nu este un bun al României, e un bun european şi mondial. Valori arhetipale ale umanităţii se regăsesc aici. Noi ne chinuim şi n-avem bani să salvăm ce mai putem.
Europa nu înţelege totdeauna că în aceste ţări postcomuniste se găsesc valori culturale universale, de importanţă covârşitoare. Ea vine cu tăvălugul civilizaţiei, prin globalizarea care distruge tradiţia şi impune o dezvoltare liniară. Globalizarea culturală nu se poate face fără ştergerea tradiţiei, care înseamnă moarte, sclavie la alţii.“
Există bucăţele de Maramureş nealterat, în care se păstrează tradiţia, locuri în care păşeşti ca şi cum te-ai întoarce în timp. Dar sunt rare şi ele există nu pentru că i-ar fi sprijinit vreo autoritate, ci în ciuda tuturor piedicilor.
Moroşenii sunt un fel aparte de oameni. Se trag din dacii liberi şi nu au reuşit să fie înregimentaţi de niciun regim. Ei au făcut întotdeauna ce au vrut, cum au vrut şi cât au vrut. Orice vine spre ei cu TREBUIE, va fi automat nerespectat. Aşa nestăviliţi cum sunt, au sufletul frumos şi bun. Când treci pragul unei case de moroşeni, eşti primit călduros, iar ritmul molcom în care îţi vorbesc, te cucereşte într-o secundă.
Duminica, la biserică, sau de sărbători, tot satul merge îmbrăcat în straie tradiţionale. E o încântare pentru privirile curioase ale turiştilor. Pe unele cursuri de ape există vâltori în care sătenii încă îşi duc ţolurile la spălat. Pălinciile tradiţionale încă transformă poamele în licoarea fermecată, cu multe mărgele, numită horincă. Femeile mai merg în şezătoare, sau bărbaţii mai merg la coasă, în clacă.
Oamenii mai au în gospodărie animale, iar de Crăciun, tot porcul ţinut cu mălai îl taie. Iarna răsună colinzi pe toate uliţele şi în fiecare casă miroase a cozonaci şi a sarmale. Cadrul natural e fermecător. Parcă mirosul ierbii pusă la uscat pe girezi nesfârşite îmbie la depănat amintiri. Alternanţa deal-vale-munte instigă călătorii la instantanee câştigătoare în orice competiţie foto. Aici brazii sunt în picioare, iar pădurile freamătă de viaţă sălbatică, nesupusă.
Mocăniţa de pe Valea Vaserului îşi urmează greoi drumul prin pădure, străbătând traseul în scop turistic, dar şi utilitar. O bancă de lemn, laiţă, cum o numesc oamenii acestor locuri, care poartă povara anilor a doi bătrânei, mi se pare a fi însăşi definiţia tihnei.
Seninul din privire e dovada că pacea sufletească poate fi atinsă prin trai simplu, dus doar cu frică faţă de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni. Clopotele din turlele înalte ale bisericuţelor de lemn îşi găsesc ecou în sufletele oamenilor, iar şase dintre ele aparţin deja patrimoniului universal UNESCO.
Acesta e Maramureşul care nu trebuie lăsat să dispară. Astfel de locuri ar trebui protejate şi multiplicate, dar organizat şi vizionar. Cred că dacă ar fi stimulaţi financiar în vreun fel, oamenii ar fi dispuşi să construiască în stil tradiţional, folosind elemente naturale, cum ar fi lemnul şi piatra. O măsură în acest sens trebuia luată acum 20 de ani, azi cred că e tardiv.
Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o rană sângândă care nu are voie să se cicatrizeze vreodată…
Dacă răsfoim orice ghid turistic al Maramureşului, nu poate fi trecut cu vederea Muzeul de la Sighet. Edificiul e bine semnalizat de la kilometri buni înainte de intrarea în oraş, prin panouri informative.
Îl găsim pe strada Corneliu Coposu, nr. 4. Împreună cu Centrul internaţional de studii asupra comunismului cu sediul în Bucureşti, formează Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistenţei. Demersurile pentru această realizare au început în anul 1993, la iniţiativa Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, care au prezentat proiectul Cosiliului Europei. Fundaţia Academia Civică s-a înfiinţat în aprilie 1994 şi sub oblăduirea sa s-au desfăşurat lucrările de renovare, pe o perioadă de trei ani.
Odată cu data de 12 iunie 1997, edificiul intră sub incidenţa unei legi speciale şi e declarat “ansamblu de interes naţional”. În data de 20 iunie 1997 se deschid porţile muzeului pentru publicul larg. Vorbim de primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului, iar o dovadă incontestabilă a valorii sale, e faptul că în octombrie 1998, la doar un an de la inaugurare e nominalizat de către Consiliul Europei ca loc de cultivare a memoriei europene alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.
Ana Blandiana declara cu referire la existenţa Memorialului şi a motivaţiei care a stat la baza iniţiativei sale:
”Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. La întrebarea “Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.”
Crearea Muzeului de la Sighet nu ar fi fost posibilă fără activitatea susţinută a prestigiosului Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului condus la Bucureşti de Romulus Rusan. Munca de cercetare de-a lungul anilor s-a concretizat în 43.000 de pagini de carte, tezaurizarea a zeci de mii de documente, peste 6000 de ore de înregistrări, ateliere, simpozioane, întâlniri ale victimelor cu istorici din ţară şi din străinătate, statistici şi documente privind rezistenţa anticomunistă şi reprimarea ei…
Prin munca sisifică, dăruirea şi pasiunea cercetătorilor care şi-au desfăşurat activitatea acolo, s-au realizat documentaţiile necesare demarării proiectului înfiinţării muzeului sighetean, precum şi a conţinutului ştiinţific. Dacă am trăi într-o lume dreaptă, astfel de oameni ar fi avut loc la conducerea Ministerului Culturii şi Cercetării în toate guvernele, de orice culoare politică or fi fost ele. Lor ar trebui să le fim recunoscători cu toţii, pentru că au reuşit să ne restituie o filă de istorie ce ne-a fost furată preţ de 50 de ani.
Îmi amintesc de povestea istorisită de o doamnă a cărei familie fusese distrusă: tatăl său asistase la execuţia propriului fiu şi fusese silit să-i sape groapa, apoi el a sfârşit în chinuri groaznice. Respectiva doamnă cunoştea numele torţionarului, ştia că locuieşte în Braşov şi beneficiază de o pensie specială, deloc mică, în loc să putrezească în închisoare.
M-am mai minunat o dată de marea putere a lui Dumnezeu şi de forţa pe care i-a dat-o acestei femei să poarte în suflet o astfel de dramă, iar în ochi să-i pună lumini împăciuitoare şi nu luciri criminale. Poate aceasta e cheia unei vieţi tihnite: să accepţi ceea ce nu mai poate fi schimbat, să încerci să ierţi şi să speri că nu se va mai întâmpla nimănui, niciodată.
Corneliu Coposu mărturisea într-un interviu că nu poartă pică torţionarilor săi, asta ar însemna să-i ridice la rangul de fiinţe omeneşti, ori ei nu au dat dovadă de umanitate. Însă nu pot să nu mă întreb oare cu câţi Vişineşti împart bunicii noştri mofetele la băi? Oare cum erau selectaţi torţionarii? Fost-au ei odată oameni şi au fost văduviţi de acest atribut printr-un program de spălare a creierelor? Sau n-au fost veci purtători de umanitate, pur şi simplu unor brute li s-a dat putere?
Istoria clădirii care găzduieşte muzeul e zbuciumată. A fost construită în anul 1897 de către austro-ungari, ca o închisoare de drept comun. Din anul 1848 devine una pentru deţinuţi politici. În 5-6 mai 1950 aici sunt încarceraţi, unii fără măcar a fi judecaţi, peste 100 de membri ai elitei acestei ţări: miniştri, istorici, academicieni, ziarişti, oameni politici sau militari a căror unică vină a fost că s-au opus mişcării comuniste.
Ulterior li se alătură reprezentanţi de seamă ai bisericii greco-catolice şi romano-catolice, iar închisoarea devine una dintre închisorile comuniste de maximă siguranţă. Amplasarea sa în nordul ţării, la nici doi kilometri de graniţa cu URSS, o transformă într-un epicentru al represiunii comuniste. În anul 1955 România e semnatara acordului de intrare în ONU, iar apoi semnează acordul de la Geneva, prin care deţinuţii politici sunt eliberaţi, transferaţi sau condamnaţi la domiciliu obligatoriu.
Totuşi, deţinuţi politici încă vor mai exista aici, până la graţierea din anul 1964. Din cei 200, 54 muriseră deja. Destinaţia clădirii se schimbă, devenind după 1977 fabrică de mături, sediu de colectiv, depozit de sare şi anvelope, iar în cele din urmă ajunge o ruină. Din acest stadiu va fi preluată de Fundaţia Academia Civică şi adus la forma muzeului de azi, exemplu de profesionalism şi dăruire. Cele 50 foste celule au fost transformate în săli de muzeu, fiecare tratând o temă , cum ar fi:
- Sala hărţilor (Geografia spaţiului concentraţionar)
- Represiunea asupra bisericii
- Securitatea între 1948 – 1989
- Munca forţată
- Comunizarea armatei, poliţiei, justiţiei
- Tarile Europei de Est între 1945-1989
- Deportarea în Bărăgan
- Rezistenţa anticomunistă în munţi
- Celula neagră (de pedeapsă)
- Regimul penitenciar
- Viaţa cotidiană în comunism
Albul pereţilor e spart de traducerea în 33 de limbi a versetului 32 din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan: „Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” şi justifică întreaga existenţă a muzeului.
Era greu să le explic copiilor mei ceea ce vedeau. Nici eu nu cuprind cu mintea întreaga dimensiune a represiunii comuniste. Tudor are şapte anişori, nu înţelegea prea multe, dar vedea că mama lui are ochii înlăcrimaţi. Tăbăra pe mine, mă cuprindea în braţe mângâindu-mi faţa şi-mi spunea: „Nu mai plânge, mama, viaţa-i crudă şi nedreaptă uneori.” Nu cred că ştia ce spune, în vorbele lui or fi fost ecouri ale reflecţiilor mele atunci când pierdea la vreun joc sau când i se refuza vreun moft.
Când păşeşti în celulele în care au murit Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu, e imposibil să rămâi indiferent. Toţi peretii holurilor sunt inscripţionate cu numele tuturor celor ce au murit în închisori, lagăre, sau deportări. Fotografii, obiecte personale, uniforme, obiecte de mobilier, imagini, colecţii de ziare, şiruri de nume, documente, toate sunt dovezi palpabile că sistemul a funcţionat timp de 50 de ani.
Spaţiul de reculegere şi rugăciune
În prima curte interioară a muzeului există o capelă jumătate sub pământ, jumătate la suprafaţă. Conceptul creatorului e de a realiza o îngemănare între tholosul grec şi catacomba creştină. Lucrarea a fost realizată de arhitectul Radu Mihăilescu, câştigătorul unui concurs de 50 de proiecte lansat în anul 1996, având ca temă o frază des gândită şi rostită de victime: “N-aş fi rezistat dacă nu credeam în Dumnezeu.” Finanţatorul acestui demers a fost Mişu Cârciog, om de afaceri britanic de origine română, fost diplomat în perioada antebelică.
Pereţii aleii care duc la intrare sunt gravaţi în andezit fumuriu cu aproape 8000 de nume ale victimelor din lagărele şi închisorile comuniste. În centrul cupolei tavanul are o deschidere sub forma unei cruci. Prin aceast decupaj, lumina ce pătrunde se reflectă în luciul apei bazinului pentru aprins lumânări, iar la orele amiezii se multiplică pe pereţi în mai multe exemplare. Deasupra sunt plantaţi meri.
Totul e simplu şi pur, atmosfera austeră îndeamnă la smerenie. Am avut senzaţia că mă aflu într-un loc ecumenic, sub a cărui boltă s-au împăcat religiile lumii, călăii cu victimele, ideile divergente, ideologiile diferite, iar Dumnezeu ascultă rugile tuturor.
Cortegiul sacrificaţilor
În altă curte interioară a muzeului e amplasat un grup statuar realizat în lemn de Aurel I. Vlad, în anul 1997. Un an mai târziu e turnată o replică în bronz, reprezentând 18 siluete umane al căror drum dă într-un zid ce le închide orizontul. De la spate sunt mânaţi de un om căruia îi lipseşte capul, simbol al întregului sistem represiv. Această imagine a devenit emblematică pentru campanile de promovare, apare des pe site-uri şi în pliante.
Operele de artă donate de-a lungul anilor de mai mulţi artişti sunt amplasate strategic în mai multe zone ale muzeului, marcând estetic spaţiile. Parcă încălzesc şi umanizează oarecum întregul loc, apelul la factorul emoţional făcând turiştii şi mai receptivi la drama foştilor deţinuţi: tapiserie “Libertate, te iubim” de Şerbana Drăgoescu, pictura “Înviere” de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz “Marea Neagră” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu şi, cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate “Omagiu deţinutului politic” (una subintitulată “Înviere”).
Cimitirul Săracilor
Am ieşit de la muzeu cu lacrimi în ochi, iar afară ploua a toamnă. Am vrut să ne oprim în drumul nostru spre Săpânţa la Cimitirul Săracilor, dar vremea nu ne-a îngăduit. Mă voi întoarce negreşit, locul e încărcat de semnificaţii şi simboluri.
Amenajarea locului a început în 1997, când Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost declarat „ansamblu de interes naţional”, iar acest edificiu face parte din Muzeu. Se ştie că aici îşi duc în gropi comune somnul de veci o parte dintre cei 54 de martiri prizonieri. Locul exact nu a putut fi identificat, intenţia comuniştilor era să şteargă orice urmă. Omiteau să treacă în acte chiar şi numele decedaţilor, decum locul de îngropăciune.
Fundaţia Academia Civică a amenajat un ansamblu peisagistic dedicat tuturor victimelor represiunii comuniste din România. Pe o suprafaţă de 14.000 de mp s-a reprodus conturul ţării. Graniţele sunt străjuite de un cordon de conifere, ca şi cum ar forma un amfiteatru vegetal. Prin succesiunea firească a ciclului natural, pare că generaţiile de vegetaţie vor plânge la nesfârşit martirii, ca într-o promisiune a noastră, a tuturor, că nu vom lăsa jertfa lor pradă uitării.
Pe această pajişte, simbol al întregii ţări, e amplasat un altar cenotaf chiar în locul geografic al Sighetului, un epicentru al represiunii comuniste. În data de 5 iunie 2008, când a avut loc sfinţirea altarului, au fost aduse de către aparţinători mai multe urne cu pământ din cimitirele închisorilor, locurile de execuţie şi detenţie, deportare sau domiciliu obligatoriu ale victimelor din întreaga ţară.
Lângă altar s-a înălţat o cruce în stil bizantin, creată în calcar de maestrul pietrar Constantin Marinete. Alături au apărut troiţe ridicate de membrii familiilor şi diverse asociaţii şi fundaţii, precum şi zeci de plăci de andezit cu 16000 de nume ale celor morţi în deportările sovietice sau în temniţele comuniste. Cele mai multe nume au fost stabilite de către Cicerone Ioniţoiu şi Eugen Sahan, istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici.
O altă lucrare impresionantă e cea dinspre şosea, creaţia arhitectului Ştefan Radocea. A fost ridicată în anii 2011 – 2012, cu funcţionalitatea unei clopotniţe şi şe numeşte Poartă a Memoriei. Lucrarea e inspirată din motivul biblic al Scării Vieţii, fiind un simbol al unei cărţi deschise, prin deschizătura căreia se vede tot ansamblul architectural închinat celor ce au înfruntat dictatura comunistă, indifferent de consecinţe.
Memorialul de la Sighet nu e un obiectiv turistic pe care să-ţi doreşti să-l vezi iar şi iar. E ca o vizită la Auschwitz, mergi ca exerciţiu de penitenţă, nu de plăcere, ca la Disneyland. Pentru mine, Memorialul de la Sighet e ca o rană sângerândă pe care n-ar trebui să o lăsăm să se cicatrizeze niciodată.
Nu avem voie să uităm şi fiecare român ar trebui să-i treacă pragul măcar o dată în viaţă. În modul acesta, sunt convinsă că ar fi mult mai mic numărul nostalgicilor care îşi amintesc doar că în comunism nu murea nimeni de foame şi toţi primeau de la stat o casă şi serviciu. În această clădire, cu fiecare pas parcurs, se cutremură carnea pe tine şi te revolţi că sacrificiul lor a fost confiscat de neocomunişti.
Dacă generaţia părinţilor mei ar fi înţeles că nemâncatul de salam cu soia şi purtatul de papion nu sunt păcate capitale, care să anuleze valorile democratice şi să ducă la promovarea unei şlehte de neocomunişti, mai puţin anevoios ar fi fost traseul României. Dar noi am fost extaziaţi că trandafirii au înflorit în meri şi ponoasele le tragem încă. Nici atitudinea chibiţească a celor ce latră cu pedigree de pe margine nu e productivă; suntem cu toţii vinovaţi pentru situaţia care se perpetuează. Prea buni, prea elitişti ca să ne compromitem cu mizeria politică, lăsăm mediocri iluştri să-şi dovedească incompetenţa pe demnitatea, bugetul şi neuronii noştri. Până când?
