Am amânat să scriu aceste rânduri luni la rând. Mi s-a stricat telefonul în care îmi erau stocate pozele şi tot am sperat să se repare. După o aşteptare de 3 luni pentru o piesă comandată în China şi încă vreo 3 zăcute într-un atelier de reparaţii, l-am declarat în sfârşit mort si am cerut poze de la colegii mei de călătorie, cele mai bune venind de la Raluca Fernea. Odată cu mirosul iernii ce ne dă târcoale, pare logic să-mi închei socotelile cu cea trecută.
Finalul lui 2017 şi începutul lui 2018 m-a găsit într-un grup mare, într-un ,,pelerinaj al încrederii pe pământ”, cum se numeşte întâlnirea de iarnă a comunităţii Taizé. Aceasta e o comunitate monastică creştină fondată în 1940 de către fratele Roger. La 90 de ani, e ucis în timpul unei slujbe de o româncă bolnavă psihic, iar succesorul său devine Fratele Alois, stareţul de azi al comunităţii. La Taizé, în Franţa, se perindă pentru un program de o săptămână, câteva sute de participanţi, din întreaga lume, vară de vară. E un exerciţiu de apropiere de valorile creştine, de viaţă simplă, dusă în muncă şi rugăciune. Comunitatea reprezintă îndeosebi ramurile creştine romano-catolice şi protestante, însă e deschisă oricărei religii. Cei aproximativ 100 de călugări provin din peste 25 de ţări şi au diverse origini evanghelice.
E un loc de împăcare a fiecăruia cu sinele, a religiilor diferite, a mentalităţilor opuse, a reconcilierii între creştinii divizaţi şi între oamenii înstrăinaţi. Aici credinţa uneşte, nu dezbină. Poate aşa poate fi explicat marele succes pe care îl are această mişcare. În fiecare iarnă, sub semnul ,,încrederii pe pământ”, pelerini din toată lumea participă la o mare întâlnire, într-un oraş european, începând cu anul 1978. În anul 2000 am avut ocazia să particip pentru prima dată la un astfel de eveniment în Budapesta. Apoi, a fost Paris, Hamburg, Geneva, Barcelona, Bruxelles, Varşovia, Lisabona, Roma şi multe altele. Când porneşti la un astfel de drum, ştii că la capătul lui nu te aşteaptă condiţii de cinci stele, poate vei avea doar loc unde să-ţi întinzi sacul de dormit şi izolirul, însă nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost bucuros de experienţa trăită şi să nu-şi dorească o revenire. Taizé a creat un stil unic de muzică religioasă, accesibilă oricui. Versurile sunt versete din scriptură, traducerea e în mai multe limbi, iar caracterul repetitiv al melodiilor favorizează meditaţia şi rugăciunea.
Organizarea e foarte bună. Eşti înregistrat la sosire, repartizat la o parohie, primeşti legitimaţie de călătorie gratuită pe toate mijloacele de transport în comun, hartă şi un program. Micul dejun se ia acolo unde eşti cazat, în familii sau cămine studenţeşti, iar prânzul şi cina se iau în comun, în locul prevăzut de organizatori. Imaginaţi-vă că 10.000 de oameni pot să ia masa într-o singură oră. Se formează culoare pentru vegani, vegetarieni sau mâncare standard. Te aşezi la rândul tău, iar voluntarii îţi oferă unul o pungă, altul caserola caldă, altul şeveţele, apă, desert, tacâmuri şi un fruct. Când ieşi din mulţime, ai deja hrana. Apoi te aşezi pe jos, alături de ai tăi sau îţi poţi alege un alt grup pe care să-l cunoşti. Nu e un loc pentru simandicoşi. La întâlnirea de la Basel, mesele se luau într-o parcare supraetajată. Mâncam stând pe bordură supă de linte, de care acasă nu m-aş fi apropiat nici moartă, şi-mi plăcea. Programul prevede ateliere, întâlniri de lucru, grupuri de discuţii, sala de meditaţie, vizionări, dezbateri… Participarea la acestea e opţională, în funcţie de disponibilitatea fiecăruia.
Cu siguranţă oricine îşi poate găsi ceva pe gustul său. Iar seara se participă în comun la slujbă. Durează maxim o oră, se bazează pe muzica de care vă spuneam, pe meditaţie şi rugăciune. Vă mărturisesc că o sală de 10.000 de locuri, cum a fost la Basel în halele expoziționale St. Jakobshalle sau St. Jakob-Arena, plină de oameni care vibrează la valori commune, creează o atmosferă de-a dreptul nepământeană. E greu de exprimat în cuvinte ceea ce simţi, trebuie să încerci măcar o dată în viaţă. Siguranţa atâtor oameni, a implicat o mare desfăşurare de forţe. Intrările în clădiri erau asemănătoare cu cele de la aeroport, oamenii de ordine erau înrarmaţi până în dinţi. Noi, participanţii de rând, nu ne-am simţit în pericol. Întreaga comunitate ne-a primit călduros, erau pregătiţi dinainte şi ştiau că viaţa lor liniştită va fi dată peste cap câteva zile de gloate gălăgioase de tineri.
Am observat că micile comunităţi sunt mai receptive la astfel de evenimente. În Roma, de pildă, eram dispersaţi în marile catedrale din oraş, nu ne întâlneam într-un singur loc cu toţii. Iar la câţi turişti au de regulă, cei 10.000 formaţi din pelerini nu contau prea mult. În Basel, însă, a fost o organizare între trei ţări: Elveţia, Germania şi Franţa. Comunitatea era pregătită de venirea noastră. Pe stradă, dacă te vedea cineva studiind harta, venea imediat să-ţi sară în ajutor. În unele staţii de tren, am văzut nişte ,,barometre” care înregistrau numărul de pelerini găzduiţi de parohia respectivă. Era un fel de întrecere între ei, care se pot organiza mai bine.
În vremurile în care românilor li se cerea viză să călătorească în vest, aceste deplasări erau o mare oportunitate pentru tineret. Azi însă, mobilitatea e facilă, pretenţiile tinerilor sunt mult mai mari şi organizatorii găsesc tot mai greu participanţi. Însă experienţa Taize nu e despre o destinaţie, e despre o introspecţie şi o aşezare firească a unor valori perene. E despre împăcare, iertare, acceptare, bunătate, toleranţă, prietenie, încredere, dăruire, pace, cunoaştere, iubire…
Asa cum am scris anterior, destinatia noastra finala era Elvetia, Basel insa traseul nostru prevedea o zi petrecută în Viena, iar la întoarcere Zurich şi Budapesta. Cei norocoşi şi bine organizaţi au reuşit să mai viziteze Moulhouse, Colmar sau Olten. Despre toate aceastea si nu numai… am sa va povestesc in articolele urmatoare! Tineti aproape! Urmează impresii din Viena, Basel, Colmar si multe alte surprize!
