Vara aceasta am fost iar turist in tara mea si ne-am propus să ne cheltuim tichetele de vacanţă pe un sejur la malul mării. Nu mai fusesem la a noastră de vreo şapte ani, aşa că eram curioasă de schimbări.
În plus, în primăvară mi-am schimbat maşina cu una mai nouă care promitea să nu-şi dea duhul la un drum atât de lung. De obicei, şoferii îşi fragmentează acest traseu cu o noapte de odihnă. Eu, cum sunt doar ,,un fel de şofer” şi conduc după cum gătesc, adica prost, am prevăzut două nopţi de pauză. În prima zi aveam de condus până la Bacău.
Îmi place să nu trec pe lângă locuri de vizitat fără să le acord puţină atenţie. Aşa se face că în Harghita, în localitatea Lunca de Sus ne-am oprit, pentru a doua oară în 2019, la Complexul SkiGyimeş. Aici s-a deschis în septembrie 2018, cea mai mare pârtie de bob pe şine din ţară.
În urma unei investiţii private de 1,5 milioane de euro, turiştii îşi dau drumul pe şine în boburi de două locuri, de la o înălţime de 1060 m. Traseul şerpuieşte dealul pe o lungime de 1,3 km, iar viteza maximă pe care o poate atinge bobul e de 45 km/oră. O tură costă 15 lei pentru adulţi şi 12 pentru copiii cu o înălţime peste 1,20 m. Senzaţia la coborâre e fantastică.
Peisajul este extraordinar de verde si ca un bun turist in tara mea m-am bucurat de el. Casele din vale par piese de lego. Pe dealul învecinat pasc nestingherite văcuţe. Complexul are porţile deschise atât vara, cât şi iarna când se poate practica şi clasicul schiat pe zăpadă.
La bază se găseşte un restaurant, un bar şi o unitate de cazare. Le-am făcut copiilor bucuria de a se da în năstruşnicele tiribombe, dar n-am rezistat nici noi, adulţii, tentaţiei de a ne stârni adrenalina. Sunt convinsă că nu va fi ultima noastră vizită, ne-a plăcut foarte mult, poate de aceea am și scris un intreg articol despre această locație.
Turist în ţara mea: Infuzie de adrenalină la Complexul SKIGYIMEŞ
Tot în Harghita, între Gheorgheni şi Topliţa, în comuna Ditrău, ne-a atras atenţia o catedrală de dimensiuni impresionante. Ca nu degeaba sunt turist in tara mea, am oprit şi nu am regretat deloc. E vorba de biserica romano-catolică neogotică construită între 1908-1913, purtând hramul “Preasfânta Inimă a lui Isus Christos”.
Edificiul a fost construit din piatră provenită din cariera din apropiere, Remetea. Biserica adăposteşte comori nebănuite: vitralii în culori vii, sculpturi în lemn sau marmură, candelabre imense din fier, o orgă valoroasă… Cel care a creat vitraliile din această catedrală, artistul Roth Mikşa, le-a realizat şi pe cele ale Parlamentului din Budapesta şi ale Primăriei din Târgu Mureş.
Catedrala adăposti până la 5000 de persoane, iar recent a fost beneficiara unor lucrări de restaurare în valoare de 300.000 de euro. Se spune că în acest loc se îndeplinesc dorinţe, aşa că se organizează pentru credincioşi destul de des pelerinaje.
Un domn care meşterea ceva ne-a îndemnat să urcăm în turla bisericii, cea care străbate azurul cerului până la 75 de metri. Cred că i-au fost simpatici copiii mei, oferindu-i lui Tudor, micul turist in tara mea, giganticul inel cu cheile de la intrare pentru o poza. Tot el ne-a povestit ca în urmă cu multi ani, o biserică ortodoxă a ars din temelii dar icoanele au supravieţuit incendiului şi şi-au găsit adăpost aici.
Se zice ca numele localităţii vine de la un minereu foarte rar care se extrăgea din această zonă şi se numea ditroit. În parcul din apropiere am găsit ,,Monumentul eroilor” străjuit de o poartă secuiască din lemn superba si ceva mai departe am zarit o biserică şi un Cimitir al eroilor români şi străini din cel De-al Doilea Război Mondial.
În Bacău urma să ne găzduiască un prieten din facultate, pe care nu-l mai văzusem de 19 ani. De ceva vreme se mutase cu familia într-o casă mare şi ne tot invita să-i trecem pragul. Dulce a fost regăsirea!
Sunt oameni pe care viaţa ni-i aduce pentru perioade limitate, apoi drumurile ni se despart, doar pentru a se mai intersecta când şi când. Noi am locuit în perioada studenţiei patru ani în două hoteluri din Felix. Eram studenţi în Oradea, dar eram cazaţi în staţiune şi făceam 8 kilometri naveta în oraş. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.
Ştrandurile din Felix nu arătau ca cele de acum, cu sisteme complicate de securitate. Paznicii ne erau complici, nu stăteau în calea studenţilor cu moft de a se bălăci în nocturnă în apa termală. Apoi, în hotel, se deschidea o uşă şi cineva striga pe coridor: ,,Grupy, party în camera 1024!” Sau la alt număr, depinde cine intenţiona să-şi facă o curăţenie generală a doua zi. Şi, ca prin minune, se aducea muzica, cineva dona plăcinte din pachetul de acasă, altcineva un bidon de vin de Panciu şi tot aşa, până după miezul nopţii, de câteva ori pe săptămână.
Ar trebui ca măcar tardiv să ne cerem scuze tuturor acelora cărora le-am tulburat somnul. Şi au fost câţiva cazaţi la Muncel şi Padiş la sfârşitul mileniului trecut! Dacă ar exista vreodată o competiţie pentru cele mai frumoase studenţii, cred că ar trebui să ni se acorde premiul din oficiu. Acum suntem cu toţii adulţi, răspândiţi prin ţară sau prin lumea largă. Avem un grup pe facebook şi mai ţinem legătura unii cu alţii. Orice prilej de revedere, e o mare bucurie. Ochii maturi de azi percep altfel aventurile tinereţii.
S-au cernut eşecurile, certurile sau greutăţile, iar acum au rămas doar amintirile calde şi tinere. Pe lângă revederea cu prieteni dragi, doream să arăt copiilor mei câteva obiective turistice, ca de aia sunt turist in tara mea, nu?
Conacul de la Tescani a fost unul dintre ele. Situat la mai puţin de 40 de kilometri de Bacău, Conacul Rosetti-Tescanu e una dintre casele memoriale ale lui George Enescu.
Amplasat într-un parc dendrologic, încă de la poartă parcă păşeşti în altă lume. Mai că regretam că nu posed o rochie cu crinolină, că nu cânt la pian sau că nu pot înnopta la pensiunea cu 35 de locuri deschisă atât artiştilor, cât şi turiştilor.
Din 2006, casa memorială e considerată o secţie a Muzeului Naţional ,,George Enescu”. Pentru a te putea caza aici, e nevoie de un acord de la Bucureşti. Aşadar, nădăjduiesc că acorduri de manele nu răzbat niciodată prin ferestrele deschise ale centrului de cazare. Biletele de intrare au sume modice: de la 6 lei pentru cel mai scump, până la 1,5 lei pentru elevi şi studenţi.
Clădirea a fost construită de familiile boiereşti Rosetti-Tescanu în 1880. E monument istoric şi cel mai vechi centru de cultură din ţară. În anul 1947 a fost donat statului român cu condiţia să se construiască un centru de creaţie.
Datorită acestei condiţii respectate de stat, datorăm unele opere, cum ar fi ,,Jurnalul de la Tescani” a lui Andrei Pleşu, plăsmuit chiar aici. O situaţie asemănătoare am găsit la Ciucea, unde abila doamnă Veturia a reuşit să obţină statutul de director al întregului complex muzeal, să beneficieze de o pensie de merit, să fie factorul decizional cu privire la volumele postume ale poetului şi să locuiască până la sfârşitul vieţii la castel.
Zic că a profitat din plin de condiţiile negociate, supravieţuindu-i lui Octavian Goga nu mai puţin de 41 de ani. Dar vorbim de alte timpuri. În zilele noastre nu m-aş învoi cu statul român nici să mă treacă strada. Ups, am uitat ca sunt turist in tara mea!
Casa memorială e valoroasă atât din punct de vedere arhitectural, fiind vorba de un monument istoric, dar mai ales prin exponatele colecţiei. Obiecte personale ale compozitorului şi ale membrilor familiei, manuscrise, instrumente muzicale, corespondenţă, fotografii, mobilier, opere de artă, sculpturi ambientale, dar mai ales vioara sa, expusă sub panouri de sticlă. Aici se mai găsesc o sală de concerte ,,Oedipe” , o galerie de artă, sală de conferinţe, o bibliotecă valoroasă, sală de audiţii, estradă pentru concertele în aer liber…
Ca turist in tara mea, e o senzaţie uimitoare să-ţi porţi paşii acolo pe unde odinioară a trăit celebrul compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog. În 1909 a cunoscut-o pe Maria Cantacuzino, la un recital pe care Enescu îl susţinea la curtea reginei Maria si a lui Ferdinand de la Sinaia.
De o frumuseţe rară, prinţesa Maruca, după numele de alint, avea o carte de vizită scandaloasă pentru acele vremuri. Mai fusese căsătorită cu Mihail Cantacuzino, se iubise cu persoane controversate, avea renumele de prinţesă excentrică pentru începutul de secol XX. Soţiei sale îi este dedicată capodopera ,,Oedip”, pentru care a găsit inspiraţie în aceste locuri.
Chiar şi după căsătorie, compozitorul a trebuit să treacă cu vederea unele escapade amoroase ale consoartei sale, cum ar fi legătura cu muzicianul Dinu Lipatti sau filozoful Nae Ionescu.
Cuplul locuieşte în Bucureşti şi în conacul de la Tescani până în anul 1946, când este programat un turneu în America. În semn de protest faţă de regimul comunist proaspăt instaurat, Enescu decide să rămână la Paris. Muzicianul se stinge din viaţă în 1955. Soţia sa moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt înmormântaţi în cimitirul la Père Lachaise din Paris. Îşi dorise să-şi ducă somnul de veci în cripta de la Tescani, în curtea conacului, dar această dorinţă nu i s-a împlinit.
Un alt nume de răsunet pentru băcăuani e cel a lui George Bacovia. Gps-ul ne-a dus uşor până la casa memorială a poetului. Ploaia măruntă şi deasă care ne-a însoţit vizita a completat tabloul bacovian.
Casa recent renovată are o curte îngrijită, plină cu flori. În grădină se organizează evenimente culturale. Pe lângă bilete, am achitat 7 lei pentru ghidaj şi 10 pentru a putea face fotografii. În străinătate, când vizitam un obiectiv turistic, mi se părea scump să plătesc pentru serviciile unui ghid. Mă bazam pe net şi pe cărţi.
Aici, pentru doar şapte lei în plus, am ascultat cu atenţie explicaţiile doamnei care ne-a făcut prezentarea. În după-amiaza ploioasă de august, am fost singurii vizitatori. Muzeul a fost inaugurat în 1971 şi atrage anual mii de vizitatori. A fost cămin pentru George Bacovia timp de 22 de ani, din 1906 până în 1928.
Muzeul adăposteşte obiecte de patrimoniu, tablouri, ediţii princeps, mobilier de la sfârşitul secolului al XIX lea, portrete de familie, obiecte de artă realizate de artişti veniţi în tabere de creaţie. În cea mai mare încăpere se pot audia poezii recitate de însuşi George Bacovia.
Talentul său avea mai multe valenţe: desena portrete şi caricaturi, cânta la vioară, dirija, practica înotul şi gimnastica… A publicat sub diferite pseudonime: Muste, Vag şi Geo Vas. Despre numele Bacovia, artistul a declarat pentru ziarul Metropolis „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură cu râul Argeșului”.
,,Bacovia mai înseamnă însă și altceva. Prescurtând pe Bacchus în Baco și adăugând apoi cuvântul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.”
Fire boemă, de o mare fragilitate sufletească, predispus la depresie şi introspecţie, George Bacovia nu a avut o viaţă ordonată şi lină. A absolvit liceul abia la 22 de ani, a terminat facultatea de Drept după multe încercări, a publicat primul volum de versuri la 35 de ani şi a schimbat de-a lungul vieţii mai multe slujbe. În literatura română rămâne drept cel mai mare poet simbolist, pionier al poeziei moderne. E studiat de generaţii întregi. Volume ca ,,Plumb“, ,,Poezii”, ,,Lacustră“, ,,Opere”, ,,Proză”, ,,Cu voi” îl propulsează pe frontispiciul marilor scriitori români.
Pentru ca vremea nu era prielnica planului nostru initial, am mai rămas o noapte în Bacău. Alţi prieteni din gaşca de Felix se întorceau de pe litoral, iar noi ne-am propus să-i aşteptăm cu un ceaun pus la foc. A doua zi am făcut o plimbare prin oraş cu toţi copiii din dotare. Bacăul mi s-a părut frumuşel, aerisit şi curat.
Am vizitat vechea Curte Domnească şi Biserica Adormirea Maicii Domnului, un dar al lui Stefan cel Mare pentru fiul său Alexandru. Aşezată strategic la întretăierea drumurilor comerciale către Transilvania şi Ţara Românească, complexul reprezintă între anii 1481-1496 centrul administrativ pentru Ţara de Jos şi reşedinţa printului de Moldavia.
Am mai dat o raită prin oraş şi i-am surprins puţin din parfum. Mi-a plăcut foarte mult clădirea prefecturii, parcul, bulevardul larg… Obosiţi şi flămânzi, ne-am întors la casa prietenilor noştri, unde s-a lăsat cu o petrecere de revedere cu ceilalţi turişti veniţi de la mare şi cu multe poveşti şi amintiri.
Toţi avem câte doi copii, aşa că şi în rândul juniorilor s-a lăsat cu veselie. Ne-am făcut fotografii şi ne-am amăgit că timpul a fost destul de blând cu noi. Am luat chiar poziţia de la probele de identificare ale poliţiei şi am cerut altora din vechea gardă să ne identifice.
Mă consolez că au trecut proba, asta înseamnă că dincolo de contururile expandate de azi, mai avem ceva din aerul tinereţii. Adevărul e că cei de acum 20 de ani se reflectă destul de discret în imaginea adulţilor ce zâmbesc în pozele de azi. Ne-am făcut planuri să ne vedem mai des, să ne întoarcă vizita sau să petrecem undeva o vacanţă împreună. Le-am mulţumit pentru tot, iar dis de dimineaţă am pornit întins spre mare. Deh, sunt turist in tara mea, ce sa fac!
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
