Turist în ţara mea: Rimetea, satul de vis de la capătul lumii

De curând am primit invitaţia unui prieten de a petrece un weekend  la o pensiune în satul Rimetea din judeţul Alba.  Cum deja probabil aţi remarcat că nu dorul de ducă îmi lipseşte, am acceptat imediat. Înainte însă, am dat “o geană” pe net să vedem cu ce avem de-a face. Mi-a plăcut tot ce am văzut, însă la faţa locului, lucrurile au stat chiar mai bine.  

Cred că e prima dată când realitatea depăşeşte prezentarea virtuală și dacă eu spun asta, e mare lucru.  Rimetea e un loc magic, la capăt de lume, unde s-a dezvoltat  un adevărat cult pentru păstrarea lucrurilor vechi şi trainice, în detrimentul  modernismelor. N-am avut nici măcar semnal la telefon, trebuia să mergem în centru, iar acolo aveam două liniuţe, ce să mai zic de internet!

Nu cred că peste tot e aşa, doar se pot face rezervări on line, însă în cazul nostru aşa s-a întâmplat. În afara unor copii de-ai noştri minitehnicus,  împătimiţi ai tabletei, n-am văzut un adult să se plângă de acest aspect. Şi să tot fi fost vreo 25 la număr 😉

Am călătorit cu maşina, Rimetea aflându-se la o distanţă de 56 km de Alba Iulia şi 25 km de Aiud, cel mai apropiat oraş. Chiar şi drumul a fost o experienţă plăcută. Am şofat pentru prima dată pe centura ocolitoare a Clujului şi m-am bucurat să văd că şi la noi există drumuri care aduc cu cele de afară. Era vineri după amiază, aşa că  a fost destul de aglomerat.

Răsplata după înghesuiala de pe ruta Dej-Cluj-Turda, a venit în momentul în care am deviat spre Cîmpeni şi în faţa noastră s-au ivit sfidătoare Cheile Turzii. Am oprit, am făcut poze şi le-am promis copiilor o explorare mai amănunţită vara viitoare. Acum ne grăbeam la un chef nebun, nebun, cu oameni faini şi mulţi copii.

Prima impresie când ajungi în satul Rimetea  e că eşti pe altă lume, demult uitată. Un munte uriaş străjuieşte cu înţelepciune cele 300 de case din sat. Îl cheamă Piatra Secuiului, are 1128 de metri, face parte din Muntii Trascăului, iar turiştii aventuroşi îi pot atinge vârful după vreo 90 de minute de urcuş.

Numele de Piatra Secuiului vine de la secuii din sat care s-au refugiat la înălţime, în încercarea de a scăpa de asediul tătarilor, sau de la forma unui uriaş tolănit la odihnă. Pe vârful acestuia se află două borne care delimitează localităţile Rimetea din Alba şi Moldoveneşti din Cluj. Acestea sunt pictate fie în roşu, galben, albastru, fie în  roşu, alb, verde, în funcţie de grupul de pictori amatori care îşi exersează talentul şi patriotismul.

Nu ştiu cine are de câştigat din acest meci: magazinul de vopsele din sat, sau  producătorii de vopsea  galbenă, albă, albastră şi verde, că cea roşie n-ar trebui schimbată. De ce nu se termină acest meci egal, fiind două borne, doar orgoliile exacerbate ar putea răspunde.

Rimetea a primit în anul 1999 din partea Comisiei Europene,  distincţia „Europa Nostra”, pentru conservarea patrimoniului cultural şi arhitectonic, fiind prima localitate rurală ce se poate mândri cu o astfel  de titulatură.

În anul 2012, localitatea Rimetea a fost propusă să facă parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, datorită arhitecturii sale unice. În octombrie 2000, Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice a desemnat localitatea Rimetea drept zonă arhitecturală şi urbană protejată.

Toate casele din Rimetea sunt construite după acelaşi tipar: porţi înalte de lemn, văruială albă, iar obloanele verzi. Doar aici există diferenţe, localnicii manifestându-şi creativitatea.

Unele tâmplării sunt verde iarbă, altele în tonuri de turcoaz, iar cei mai rebeli optează chiar şi pentru tâmplărie în tonuri de maro. În centrul satului se găsesc biserica ortodoxă şi biserica unitariană, muzeul etnografic, primăria, două magazine cu suveniruri şi un izvor cu o denumire interesantă.

“Voiorul mare” e un izvor cu apa captată în câteva trepte de cădere, câteva mini-bazine. Aici se adăpau vitele, aici era laundromatul sătenilor sau locul din care îşi potoleau setea. Din centru pornesc în paralel două rânduri de case.

În cele din partea de sus locuiau cei mai înstăriţi dintre săteni, negustorii şi fierarii. Casele lor erau puţin mai mari, iar în partea dinspre stradă fiecare are o pivniţă. E destul de ciudată amplasarea acesteia la stradă, însă motivul este bine întemeiat:îşi scoteau mai uşor marfa pentru a o duce în târg.

Satul arată în această formă datorită unui proiect întreprins de Fundația Transylvania Trust în anul 1996 prin acţiunile căreia un număr de 130-140 de proprietari au primit finanţare şi consultanţă din Budapesta pentru a-şi restaura casele, păstrând însă elementele tradiţionale specifice.

În unele curţi interioare se pitesc clădiri mai moderne, însă la vedere toate arată ca trase la indigo. Dacă proiectanţii de la Lego ar vedea această localitate, nu cred că ar rezista tentaţiei de a o reproduce la scară miniaturală. Mă întreb dacă s-ar putea replica un astfel de proiect în Maramureş, de exemplu.

Oare ai noştri ar renunţa la monstuosul ondulin sau inox în favoarea lemnului şi a pietrei, fără să-şi mai proiecteze case ca ale vecinului, însă un pic mai mari? Îmi place să cred ca da, însă e puţin probabil să se găsească finanţare pentru un astfel de demers în Budapesta, ca în cazul anterior.

Nu vreau să cad pe această pantă. Pe întreaga perioadă petrecută aici, nu m-am sinţit lezată în niciun fel, mi s-au dat amabil explicaţii în limba română, am văzut arborat la Primărie drapelul tării mele, nu s-a aruncat cu ouă după mine pentru că purtam o ie mândră.

Cei mai aventuroşi  din  grupul meu au vrut să urce sus, pe munte. Eu am refuzat provocarea, părându-mi mult mai zen să-mi beau cafeaua stând într-un hamac şi admirând de la umbră uriaşul de granit. Însă nu vă privez de panoramele ameţitoare, prietenii mei temerari mi-au oferit cu generozitate instantaneele lor.

Au urcat mai mult de trei sferturi din drum, dar au avut cu ei copii de 10 ani. Nici echipamentul unora nu a fost foarte performant. Au trecut prin zona deschisă de fâneţe, apoi cărarea abruptă şi grohotişul le-au amintit că nu-s la promenadă. Localitatea privită de pe munte părea desprinsă dintr-o poveste cu pitici.

Mi-am întrebat soţul cum i s-a părut satul văzut de sus. În stilul său romantic şi plin de sensibilitate mi-a spus că MIC.

Moara de apă

Pe o stradă care deviază din centru am ajuns la  moara de apă. Funcţionează din anul 1762, după cum ne-a povestit morarul şi după cum reiese din inscripţia în limba latină sculptată în lemn pe o componentă a maşinăriei de măcinat.

Morarul ne-a invitat în curtea sa, a pornit moara special pentru noi, nefiind deloc zgârcit cu explicaţiile. În încăperea învecinată morii e amenajată în stil rustic o cameră, cu mobilier pictat de soţia morarului. Aceasta lucrează  pentru vânzare obiecte de mobilier, însă doar pe comandă.

Intrarea se face pe o uşă foarte joasă, cu tâmplăria din lemn îmbătrânit, fiind necesar să te apleci dacă nu vrei să te loveşti de tocul uşii. Explicaţia morarului a fost că toţi cei care treceau pragul, erau siliţi să facă o plecăciune şi să dea bună ziua.

Masa verde ornamentată cu picturi florale era străjuită de două scaune decorate în acelaşi ton. La spătar exista un element decorativ sculptat, un fel de mâner să spunem, însă acesta avea un rol important.

Morarul ne-a spus “Dacă scaunele erau aşezate cioc în cioc, însemna că în casă era sfadă şi nu erai bineprimit. Dacă erau poziţionate invers, însemna că e voie bună şi poţi trece pragul.”

Mă gândesc că în limbajul nescris al moroşenilor există ceva asemănător: când bărbatul se întorcea de la câmp şi avea clopul poziţionat pe frunte, înseamna că era încruntat şi mânios, iar când îl purta pe ceafă, era vesel şi drăgăstos. Ce să fie toate aceste mesaje dacă nu forme arhaice ale statusurilor de astăzi?!

La plecare, omul ne-a îndemnat să scriem într-un registru de unde suntem, data vizitei şi ce sumă i-am dăruit. Ne-a explicat de ce: data viitoare când ne întoarcem, ne caută în caiet şi ne omenşte pentru gestul nostru de acum.

În curtea casei avea în construcţie un bazin pentru păstrăvi. Acum avea 30 de exemplare care trăiau în apa morii, dar în noua reşedinţă unde se pregăteşte să-i mute, vor fi mai mulţi.  

Tot morarul ne-a povestit că în vecini, a venit un doctor de la oraş şi a achiziţionat cu 25.000 de Euro o casă bătrânească. A fost nevoit să o dărâme, însă construcţia ce se iţeşte acum, deşi nouă din temelii, păstrează 100% caracteristicile celei dărâmate.

Denumirea  satului a fost Trascău, până în anul 1960. În limba maghiară se numeşte Torockó, iar în germană  Eisenmarkt, Eisenburg, Traschen.

Localnicii au trăit din minierit, metalurgie şi prelucrarea lemnului. Din secolul al XIII lea, activitatea minieră a  a adus  în sat populaţie austriacă. A avut statutul de târg în secolele XVII-XVIII, apoi a trăit vremuri grele în secolul al XIX lea.

Acum se simte mai bine ca oricând şi turismul e activitatea principală a locuitorilor. Aici puteţi face rafting, escaladă, zbor cu parapanta, drumeţii sau plimbări liniştite. Dacă paşii vă poartă în zonă, încercaţi şi veţi vedea că e ceva diferit de tot ce aţi întâlnit până acum.

Satul Colţeşti. Cetatea Trascăului

La doar 3 kilometri de Rimetea înspre Aiud, se află satul Colţeşti. Dacă în Rimetea populaţia maghiară era de 90%, aici nu mai găsim nicio familie de români. Nici casele albe cu care mă obişnuisem în cele două zile nu mai sunt, însă am dat de ruinele spectaculoase ale unei cetăţi medievale.

in centrul satului porneşte un drum în dreapta, iar de unde se lasă maşina şi până la cetate, se face o jumătate de oră. Un amic din Aiud ne-a învăţat să o luăm de drumul din capătul satului, ca să ajungem cu maşina şi mai aproape de cetate.

Cetatea Coltesti este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice ale judeţului Alba. E amplasată strategic pe o stâncă, având o vizibilitate a întregii regiuni: în partea de est se află masivul calcaros Colţii Trascăului şi Piatra Secuiului, în vestul cetăţii sunt versanţii Dealului Băieşilor, iar în sud se deschid Cheile Aiudului.

Fortificaţia e cunoscută şi sub numele de Cetatea Trascăului sau Torockóvár, în maghiară  şi a fost construită în jurul anilor 1296 de vice-voievodul Thorotzkay dinTrascău, ca  cetate locuibilă și de refugiu. Pe turnul din partea de nord se află următoarea inscripţie: “Cetatea familiei Thorotzkay. Construită de Thorotzkay Illés, vice-voievodul Ardealului, la finele secolului al XIII-lea. Arsă de trupele generalului Tiege în 1703. Acest panou s-a executat în anul 1832”.

În anul 1470 cetatea a fost confiscată de regele Matei Corvin și dată voievodului Transilvaniei. În 1510 a revenit nobililor de Trascău (Thorotzkay), iar în 1514 a fost devastată de țăranii conduși de Gheorghe Doja. Familia nobililor de Trascău (Thorotzkay) s-a opus anexării Transilvaniei Imperiului Austro-Ungar, în ceea ce istoria numeşte revolta curuţilor.

Urmarea a fost devastatoare: familia nobililor de Trascău (Thorotzkay) a fost eliminată de pe scena istoriei, odată cu cetatea lor, distrusă în anul 1703 de către trupele imperiale austriece. Nici mai târziu nu au venit vremuri mai bune pentru cetate.

Azi se mai păstrează o bună parte din zidurile incintei și cele două turnuri laterale. E o ruină, însă în jurul său circulă zvonuri despre pasaje şi tuneluri secrete, bogăţii ascunse sau blesteme grele.

Noi am ales pentru urcare cărăruia mai abruptă şi ne-a luat vreo 20 de minute. Am avut cu noi şi patru copii până în 10 ani, dar nu pot da vina pe ei, eu sunt cea care avea nevoie de pauză, rugându-i să mă aştepte.

Urcuşul a meritat orice efort. De pe zidurile rămase în picioare se deschide întreaga regiune, iar priveliştea e uluitoare. Sus ne-am întâlnit cu o doamnă din Ungaria care acum se reîntorcea după 20 de ani, care a vorbit cu noi în limba engleză.

La întoarcere ne-a însoţit pe cărăruia mai lungă. La poalele dealului am întâlnit o turmă de oi. Apoi am cules flori de câmp şi am adulmecat mirosul căpiţelor de fân.

Înconjurată de mister, de peste 700 de ani fortăreaţa străjuieşte întreaga zonă, martoră tăcută a atâtor vremi şi schimbări. Imploră să fie salvată şi chiar ar merita această soartă. M-am îndrăgostit de ea imediat şi am simţit imensul ei potenţial. Un proiect bine dus la capăt ar putea sa-i redea viaţa care încă nu i s-a terminat, sper eu.

Cu riscul de a mă repeta, tot weekendul a fost ca în poveşti. Să fiu cu familia şi prietenii, să-i văd pe copiii mei sănătoşi şi veseli, să mă încălzesc la un foc de tabără pe cântec de chitară, să învârrt lingura într-un ceaun uriaş, să citesc o carte într-un hamac cu vedere la Piatra Secuiului, să ating cu degetele 700 de ani de istorie, să umblu în tălpile goale în iarbă…e chiar mai mult decât îmi trebuie mie ca să mă declar fericită.

Turist în ţara mea: reîntoarcerea în satul de vis, Rimetea

Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!