Kosovo, inima sârbilor

Am ajuns prima oara in Kosovo in primavara anului 2004 ca si participant intr-o conferinta. Recunosc, pseudo tara asta imi facea cu ochiul, imi parea o destinatie “exotica” si nu aveam cum sa o ratez. Faptul ca zona era inca una de conflict nu prea conta si nici azi nu stiu daca eram inconstient sau atractia era prea mare…Tin minte ca am zburat cu defunctul Malev si mi-a parut extrem de ciudat ca traseul a fost de la Budapesta peste Romania, Bulgaria, Macedonia, Pristina cand o linie dreapta Budapesta – Pristina insemna doar 800 de kilometri. Prostut fiind, am intrebat una dintre insotitorele de bord care e explicatia si raspunsul a fost unul pe masura inteligentei mele: “Daca zburam peste Serbia riscam sa fim luati la tinta”. Oooo, frumos asa… Incepeam sa realizez ce inseamna zona de razboi dar era prea tarziu pentru regrete.

Aeroportul din Pristina nu era mai mult decat o hala de tabla, plina de militari de toate natiile in uniforme KFOR (forta militara condusa de NATO cu scopul mentinerii pacii in Kosovo). De altfel si stampila care mi-a fost pusa in pasaport era una atipica deoarece pe ea scria UNMIK (Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo). Nu stiam eu foarte multe despre conflictul din zona, tot ce imi ajunsese la urechi era legat de faptul ca kosovarii, ca sa nu zic albanezii doreau independenta iar sarbii nu erau de acord. Parerile erau si atunci, cum de altfel sunt si acum, impartite dar eu nu eram acolo sa judec si nici sa fiu de partea unora sau altora. Cert e ca denumirea de Kosovo corespunde unei parti componenta a fostei Iugoslavii ce a aparut în toamna anului 1945 ca “regiune” si apoi “provincie” a Iugoslaviei. Din cercetarile mele ulterioare, am inteles ca pâna în 1945, aceasta zona nu a alcatuit niciodata o unitate statala autonoma sau independenta. In cartile noastre de istorie, zona este mentionata prin intermediul bataliei de la Campia Mierlei (Kosovopolje – langa Pristina de azi) unde turcii sultanului Murad au intalnit fortele locale conduse de cnezii Lazar si Vuk sprijinite de regele Bosniei Tvrtco. In ajutorul crestinilor au venit si  cateva contingente de oaste a vlahilor sud dunareni. Ei bine, istoria noastra vorbeste despre acestia din urma ca si osteni din armata domnitorului Mircea cel Batran. Nu stiu daca e adevarat au ba, ce se stie e ca in urma acestei batalii (nedecise) au decedat atat sultanul Murat cat si cneazul Lazar.

Legendele si istorisirile sarbe prezinta batalia ca pe una de proportii apocaliptice, o adevarata epopee cu rasturnari spectaculoase de situatie, lupta devenind astfel un simbol al rezistentei si eroismului. Tocmai de aceea probabil, am auzit de multe ori afirmatia conform careia Campia Mierlei este inima Serbiei.

Sa revenim la aeroportul din Pristina si la militarii KFOR care, intre noi fie vorba, erau mai multi decat pasagerii. Dupa control am iesit in fata cladirii unde se infatisa o scena stranie: parcarea era ocupata de tancuri, taburi si alte masini militare iar zona survolata de elicoptere. De jur imprejur sarma ghimpata si zeci daca nu sute de militari. Ups, m-am gandit ca nu e de bine. Dupa faza cu avionul venise si asta, o usoara panica se instala si genunchii parca incepusera sa tremure. Ne-am uract in microbusul care trebuia sa ne duca in Prizren, orasul in care avea loc conferinta. Drumul, care a durat putin peste o ora a fost ca o excursie in timp: satele era daramate, negre, santurile pline de balarii, ici colo cate o masina rasturnata sau arsa.

Prizren, un oras de munte cu stradute aglomerate, biserici si moschei, tarabe, chioscuri si o forfota de nedescris. Era prima data cand vedeam masini care nu respectau cularea semaforului ba chiar mai mult, ca sa nu stea la rand depaseau pe trotuar. Apropo de trotuare, pe ele se vindea orice – la vedere sau “la intrebare”. Un prieten glumea pe tema asta spunand “cred ca daca vrem sa cumparam un tanc avem de la cine”. Cu toata aceasta forfota la un moment dat a inceput sa huruie ceva ingrozitor si huruitul se amplifica de la clipa la clipa. Nu intelegeam ce se intampla dar ma cuprinsese un sentiment ciudat pentru ca eram singurul panicat. In scurt timp am inteles: cazuse curentul si toate tarabele, chioscurile, mini magazinele scoteau generatorul pe trotuar… Era o galagie de nedescris si nu voiam decat sa ajung in camera de la hotel. Central. Hotel Central. 3 stele si o cladire in semi paragina. Frig de nedescris si indiferent de momentul zilei, peste tot in interior semi intuneric.

Am ajuns si la Mitrovica unde – teoretic si practic – era inca razboi. Din nefericire e pana in ziua de azi. Un pod leaga cele doua comunitati ale orasului (sarba si albaneza) insa unii spun ca acest pod le separa… Nu de mult am aflat ca pentru a bloca accesul albanezilor, sarbii au plantat pe jumatatea lor de pod copaci si arbusti. Probabil pentru a da un exemplu de “pod verde”…

Sosise si ultima zi si in drum spre aeroport am petrecut cateva ceasuri in Pristina. Daca as fi descris atunci orasul, as fi folosit probabil expresia “turnul Babel”: masini circuland haotic, claxoane, militari, vanzatori ambulanti la fiecare pas, cladiri gri, lume grabita, straini buni de pacalit. O Romanie a anilor `90 fara gloante… Cu siguranta, nu era un loc in care sa imi doresc sa revin. In afara faptului ca era un loc nou pe harta vizitelor mele, nimic nu imi paruse atractiv, nici macar interesant. Poate chiar ma dezamagise dar acum imi dau seama cat de ignorant am fost. Era absurd sa gasesc atractiv un loc peste care, din cand in cand se mai lansa cate o bomba…un loc in care oameni inca mureau.

In anii care au urmat am revenit in Kosovo de cateva ori si i-am vazut progresul atat din punct de vedere politic cat si al infrastructurii. Ce se simte inca in aer e insa ura dintre cele doua etnii, ura care probabil nu se va stinge niciodata. Povestile albanezilor despre sarbi sunt pline de sange si cruzime. Le inteleg si aproape le cred. Putini au iertat, si …si mai putini au uitat. Am cunoscut oameni care au trecut prin evenimente incredibile de ambele parti si cand le auzi povestile, le dai dreptate fiecaruia. Se spune ca adevarul e mereu undeva la mijloc. Ca si inima…