Se spune că te întorci cu drag în locurile natale…
Rodna Veche nu e locul meu natal, ci al tatălui meu. E tărâmul unde, în copilărie, vara, unchiul meu – rămas definitiv acolo – strângea rândul nepoților și își transforma proprietatea în cuibul „cireșarilor”, fiindcă la vremea respectivă trăiam sub semnul romanelor lui Constantin Chiriță, iar cetatea aflată chiar peste drum de casa lui ne anima fantezia.
N-am mai fost în zonă de vreo 7 ani, dar, ca în basme, asemenea cifră e magică, așa că trebuia să se întâmple ceva. Printr-o conjunctură mai ciudată, mi s-a arătat un drum la Sângeorz-băi, adică la 3 localități de Rodna. Așadar, am strâns familia (soțul, mama, fiica + prietenul ei) și … cu Loganul înainte!
Imediat după ce am cotit-o la stânga, la sensul giratoriu și am intrat pe șoseaua ce duce spre Beclean, peisajul s-a schimbat. Casele au devenit mai semețe, localnicii ne îndemnau să cumpărăm: vinete, roșii, mere și pere.
Am trecut pe lângă indicatorul ce semnala Cetatea Ciceului, am trecut și pe lângă casa memorială a lui Ion Pop Retegan (pe care o mai vizitasem) și am rulat mai departe spre Năsăud. Orașul, mai mult lung decât lat, e împânzit cu treceri de pietoni, dar merită să zăbovești, fiindcă aceste locuri i-au inspirat pe Rebreanu și pe Coșbuc.
Descindem în curtea Muzeului Grăniceresc. Jovial, muzeograful ne arată de unde să cumpărăm bilete și ne întreabă dacă avem nevoie de o toaletă. Are turiști puțini și e bucuros de oaspeți, dar are și strategie. Nimic nu trebuie să tulbure periplul prin acest spațiu cu rezonanță istorică. Clădirea din secolul al XVIII-lea are ziduri groase de o jumătate de metru și a fost sediul cazărmii Regimentului II românesc de graniță.
Mi-aș dori ca orice școală să aibă ca profesor de istorie un om cum este ghidul de aici. Ne vorbește cu patos despre unelte, monede, scrisori, despre regimentul de grăniceri și bătălii, despre numele de Armadia (ce duce cu gândul la arme) pe care Rebreanu îl dăduse Năsăudului, despre tradiții și obiceiuri.
Istoria devine o poveste fascinantă; anii sunt puncte de reper, presărați într-un fir narativ abundent, articulat, în care trecerea de la o secvență la alta se face lin, uneori cu un umor neașteptat. Vastitatea cunoștințelor e dublată de atenția la detalii, ghidul e în permanență conectat la starea noastră, oferă informații, dar nu uită să amintească și sursele. E o adevărată enciclopedie!
La un moment dat simt că mă dor picioarele și, abia după ce arunc pe furiș o privire la ceas, înțeleg de ce. Două ore au zburat pe nesimțite.
Ne vine greu să ne despărțim de acest om minunat, care ne conduce prin curte până la poartă și ne arată unde a fost vechiul liceu militar sau tribunalul unde se judecă personajele lui Rebreanu. Speră să le vorbim și altora despre muzeu și îmi țin promisiunea prin aceste rânduri.
Plecăm mai departe. Mașina se strecoară printre dealurile molcome, spre Ilva Mică, mergând uneori paralel cu linia ferată, alteori traversând-o într-un dans șerpuitor.
Ajungem la Sângeorz-băi. În dreptul școlii cotim la stânga și intrăm în stațiune. Un aer tare ne pătrunde în nări.
Din nefericire, stațiunea a avut destinul multor zone balneare din țară. Localnicii au încercat să investească, dar, fără o strategie comună, globală, nu au reușit prea multe. O serie de vile-pensiune s-au înălțat, dar tot cam pe atâtea sunt scoase la vânzare.
În capătul parcului, o clădire se prăbușește în etape. Hotelul Hebe, aflat în renovare, e funcțional doar la primele etaje, iar hotelul „Someș” nu poate salva singur degradarea. Altădată, locul viermuia de lume, acum sunt doar câțiva bătrâni care vin, în virtutea inerției, să-și refacă puterile.
Totuși izvoarele minerale mai există. Pentru cei ce reușesc să bea apa puternic sărată, bicarbonatată, calcică și magnezică e o binecuvântare. Aroma ei nu e pentru toate gusturile (o spun și grimasele celor ce o înghit), dar efectele în bolile stomacale, hepatice și metabolice sunt recunoscute.
Mama încearcă fiecare izvor în parte, noi, ceilalți ne mai codim, ne mai sustragem. Umplem totuși o sticlă pentru mai târziu și pornim la plimbare prin parc, spre hotel. Descoperim cofetăria Marisan, iar tinerii intră să își echilibreze gustul cu ceva dulce. Noi ne așezăm pe o bancă și ne bucurăm de aerul curat. Depănăm amintiri. Sosesc și tinerii, încântați că au mâncat ceva bun și au cheltuit puțin, lucru ce în orașe mai mari nu se întâmplă.
Ajunși în cameră descoperim că robinetele boilerului din baie fuseseră închise și le repornim pentru a avea apă caldă. Într-un sfert de oră se încălzește toată baia. „Dorel” care a lucrat aici a legat toate țevile de el, inclusiv cea de la toaletă, încât s-a încălzit și capacul WC-ului, ca la instalațiile coreene. Sigur nu ne va fi frig, chiar dacă afară e din ce în ce mai răcoare.
Ziua a doua a călătoriei s-a dovedit a fi ziua drumurilor cu dus și întors. Pornind spre Rodna, în dreptul tunelului de cale ferată de la ieșirea din Sângeorz, mi-am dat seama că mi-am uitat în cameră telefonul. Ne-am întors să îl recuperăm. Apoi am trecut prin Maieru, satul în care tatăl lui Rebreanu a fost învățător și unde muzeul „Cuibul visurilor” păstrează amintirea scriitorului.
Pe vremuri, localitatea era considerată satul cu cei mai mulți copii. Copiii au crescut și au plecat prin Italia să își găsească un rost. Urmează Anieș, cu izvorul de borcut rece pe partea stângă și Rodna, fost ținut minier, astăzi trăind mai mult din exploatarea lemnului.
N-am înțeles niciodată de unde se degajă energia care te cuprinde când intri în curtea unchiului meu; poate de la leagăn, poate de la iarba amestecată cu mușchi, de la pomi sau pur și simplu de la calmul rudelor. Cert e că am regăsit aceeași energie și acum.
Am stat la un pahar de ginars făcut în casă, am mâncat, am povestit. Apoi am trecut drumul la ruinele cetății, am redescoperit intrarea în catacombe și zidurile vechi.
O surpriză plăcută a fost să constat că biserica din preajmă, înălțată la 1242, a fost renovată pe dinăuntru și cedată greco-catolicilor, care oficiază slujba acolo.
Am pornit pe Valea Vinului până la cabana Bradul. Aerul de munte, răcoros, atenua căldura soarelui tomnatic. Pe vremea comunismului, aproape de acest loc, se ținea de ziua minerilor o serbare câmpenească. Acum mina e închisă, în zonă se plimbă doar localnicii și câțiva turiști. Uitată și părăsită e și Casa Scriitorilor.
Proprietarul cabanei Bradul a vrut să o ia în locație de gestiune, să o reanime, dar nu i s-a permis. E locul unde Sadoveanu venea cu drag. Dacă nu se va face ceva, în câțiva ani totul se va prăbuși. Atâta nepăsare e de neadmis!
Am plecat spre satele Șanț și Valea Mare. Culmea e că în Șanț nu se află șanțuri, localitatea beneficiază de canalizare, are case mari, elegante, cochete și un centru cultural magnific. Dacă ai ține drumul drept, continuând de la Valea Mare pe drumul forestier ai ajunge la Pasul Rotunda.
Noi am mers doar până la podul ce desparte calea spre Pasul Rotunda de cabanele din dreapta. Am văzut Someșul Mare în faza adolescentină, aproape ca un pârâu ce nu lasă să se întrevadă încă debitul pe care are să îl dezvolte în curgerea sa. Am întâlnit turme de oi și cirezi de vaci care mergeau civilizat doar pe o parte a drumului și câini mari, ciobănești, de pază, ce însoțeau plictisiți turma, în vreme ce tovarășii lor mai mici alergau sprinten și grupau oile ca să nu blocheze drumul.
Când am revenit la unchiul și mătușa, grătarul ne aștepta încins și o supă caldă, de pui ne-a demonstrat ce gust mirific are mâncarea „bio”. Ginarsul, berea și sucul natural de mere ne-au ținut tovărășie. Să te înduri să pleci? Zău, că nu ne prea lăsa inima! Doream însă să o vedem și pe sora mai mare a tatei, care stătuse ani întregi la Baia Mare și care nu s-a împăcat sufletește până când nu s-a întors pe pământul natal.
Toate bune și frumoase numai că… o fi fost de vină ginarsul, dar am apucat-o spre Ilva Mică, unde stătea fiica ei și, abia când ginerele ne-a deschis ușa, am înțeles ce se întâmpla. Dar ne-am văzut așa toate rudele! Din nou ne-am întors la Rodna, am văzut-o și pe mătușa și, când întunericul s-a lăsat, am pornit spre Sângeorz pe o ploaie măruntă, de parcă și natura regreta că plecăm.
În cameră mi-am verificat mesajele. Am primit o poză de la o prietenă plecată la Colibița, cu mesajul: „Noi am stat vis-à-vis”. De ce să trimiți o poză cu hotelul aflat peste drum de al tău? Ei bine, am aflat a doua zi, când m-a sunat și mi-a spus că trecuseră prin Sângeorz și ce se vedea în spatele lor nu era niciun hotel din Colibița, ci „Someșul”, adică hotelul situat vis-à-vis de „Hebe”, unde eram noi cazați. Bună glumă!
Orice călătorie are un sfârșit. Pe drumul de întoarcere, am deviat de la Năsăud la Bistrița. Nu am oprit la Prislop, la casa lui Rebreanu, fiindcă în orice excursie (mai ales când mergeam cu elevii) reveneam acolo cu drag. Am mers până la Dumitra și am admirat Turnul slăninilor.
În trecut, oamenii locului depozitau în turnul bisericii produsele din carne de porc, puneau lacăt și paznic și știau că hrana e asigurată. Obiceiul, dincolo de aspectul practic, vorbește despre unitatea unei comunități, despre grija de semeni și de lucrurile lor. Astăzi, o biserică falnică, zidită chiar lângă cea veche, cheamă enoriașii la ea, dar parcă fiecare vine însingurat, cu propriile gânduri și neliniști. Dacă am pierdut cu adevărat ceva după revoluția de la 89 e umanitatea, modestia și atenția pentru cei din jur. Fiecare are grijă doar de slănina lui.
Drumul până la Bistrița e străjuit de livezi de meri. Nu e de mirare că orașul e împânzit de reprezentări ale acestui fruct. În schimb, celebrii struți (de pe blazonul familiei Anjou, pentru care Bistrița a primit drept de folosință pe stema orașului) par a fi intrat în pământ. Nu mai veghează ansamblul Șugălete, nici Biserica evanghelică, au rămas doar pe capacele de la canalizare.
În centru, o serie de statui demonstrează cât de diversă poate fi tematica artei: de la fotograful Alexandru Roșu, născut la Bistrița în 1854, până la Supermam. Și eu mi-am imaginat că sunt o super mămică!
Am străbătut Piața Mică, am trecut pe lângă Palatul Culturii și am ajuns în parc, la pistele pentru role și biciclete, la iazurile cu nuferi și pești (unii de până la o jumătate de metru) și locul de joacă pentru copii.
Părăsind Bistrița (puteți citi mai multe despre oraș in articolul Alinei – aici) pe la orele prânzului, am decis că vom opri pe drum să mâncăm. Am pus frână la pensiunea-restaurant „Maria”, aproape de Dej, pe care o recomand cu căldură. Ciorba de burtă și cea à la grec și niște papanași delicioși au contribuit la buna impresie lăsată de curățenia și serviciile oferite. Când am urcat în mașină, pe ecranul GPS-ului, se putea citi: „Du-mă acasă!”
Un articol de Gabriela Medan.
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
