De o vreme, nu prea îmi fac planuri de călătorie. Toate triburile mele știu cât de mult iubesc să mă pornesc la drum spre oriunde. Așa că, dacă nu se uită cardul prea urât la mine și n-am responsabilități urgente, mă las convinsă cât ai clipi. Așa se face că, în preziua plecării, m-am trezit răspunzând afirmativ invitației de a dansa latino pe malul lacului Colibița, în miezul verii.
De două ori pe săptămână îmi petrec serile la cursuri de dans latino la DanceLight Studio. Nu e vorba despre performanță, însă e cu mișcare, veselie și companie excelentă.
Ne lăsăm cu toții grijile la vestiar și lăsăm muzica să ne cuprindă în piruete aducătoare de relaxare și voie bună. Instructorii știu să insufle încredere și să creeze o atmosferă în care și ,,șchiopului planetei” să i se pară că aduce un pic cu Fred Astaire. Așa, măcar la talent și mișcări desăvârșite. Așadar, nouă dansatori amatori din Baia Mare s-au distribuit în trei mașini și au pornit spre Colibița.
La ceas de seară ne aștepta o petrecere organizată de școala de dans din Bistrița, JOY DANCE STUDIO. Seara dansantă era găzduită de pontonul de la hotelul Panoramic. Pentru cazare, din multitudinea de oferte de pe booking, am ales pensiunea ,,Farmecul naturii”. Înțeleaptă alegere!
Am avut condiții excelente, preț mediu, un living imens, acces la bucătăria utilată mai bine decât cea de acasă, ciubăr, foișor, loc de grătărit, vecini cumsecade. Însă, cireașa de pe tort a fost zona de șezlonguri și terasa panoramică cu deschidere spre lac.
Aici, tolăniți pe șezlonguri și cuibăriți în pături pufoase, cu pahare de vin dezlegătoare de povești, am admirat un cer spectaculos, cu lună plină și cer înstelat. Parcă îngerilor li se făcuse poftă de vată pe băț. Într-o parte cerul se înseninase, în alta arăta ca barba încâlcită a lui Moș Crăciun.
Am fabulat despre o tiroliană imaginară, care ne-ar fi putut duce peste luciul apei, la o pensiune de unde îl auzeam pe Gili Barbu și chitara lui cântând în noapte despre viață și beții. Am încălcat regulile nutriționiștilor, am încălcat normele fastingului și ne-am dat peste cap calculatorul de calorii când ora 12 noaptea ne-a prins mâncând slănină, roșii, caș, plăcintă cu brânză, gogoși și lebeniță. Am respectat totuși, regulile de gașcă, conform cărora:
- ,,Ce se întâmplă în Colibița, (a se înlocui cu orice altă destinație) rămâne în Colibița”.
- Nu postăm poze care nu ne avantajează pe toți. Ne ținem unii altora spatele. Sau măcar nădragii.
- Informațiile împărtășite de grupul de whatsapp de Colibița rămân clasificate în orice condiții.
- Damblalele pe care ni le-am propus și nu ni le-am realizat, implică automat angajamentul unei reveniri.
- În tabără toată lumea se distrează.
Le mulțumim colegilor de la Joy Dance pentru o petrecere pe cinste. Tematica serii și dress cod-ul recomandat a fost: nautical. Astfel, la 650 de km de mare, ne-au primit cu brațele deschise un detașament de marinari la ,,marea de la munte”.
Am dat de un grup bine închegat de dansatori, oameni faini de toate vârstele, dornici să facă pontonul să vibreze pe ritmuri de bachata, salsa și kizomba. Mulțumiri personale marinarului care m-a luat pe sus la o figură de dans. Deci, așa se simt prințesele fulguite în brațe de prinți! Gabaritul depășit m-a ferit de asemenea primejdii de pe vremea când mileniul mai avea doar două bastonașe.
Seara a trecut repede, în pași de dans, așteptând să răsară o lună plină. Ne-am împrietenit, am schimbat impresii, am promis să ne reîntâlnim, fie pe un ponton bistrițean, fie pe unul maramureșean. Dacă pontoanele lumii ar vibra de pașii dansatorilor cu inimă mare, pacea, frumusețea și veselia ar fi garantate în lume.
A doua zi ne-a prins lenevind până târziu. Apoi am deschis ochii în mirosul de papară și clătite perfect pregătite de Mihai, bucătarul găștii. Am votat în unanimitate ca fiecare gașcă să asimileze un bucătar. Ne-am lăsat atrași în diverse activități pe lac sau în jurul său și apoi am pornit întins, spre casă. A fost un weekend plin, care ne-a amintit că ,,N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit E de-ajuns o mână de prieteni în asfințit N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit E-ajuns un cântec de-ajuns și puțin infinit” (Dinu Olărașu).
Colibița a devenit o destinație de top pentru turiștii din țară și din străinătate – un loc unde natura și liniștea se întrec pentru răsfățul turiștilor.
Situat la 900 de metri altitudine, lacul Colibița se întinde pe șapte kilometri, protejat de Munții Bărgău și Călimani și servește drept rezervă de apă pentru județele Bistrița-Năsăud și Cluj. Este administrat de comuna Bistrița Bârgăului, iar autoritățile locale aspiră să-i confere statutul de stațiune turistică de interes național.
Zona are o istorie veche, atestată documentar încă din 1850. La începutul secolului XX, câteva case de vacanță adăposteau sași din Bistrița, care veneau aici să-și „ozoneze” plămânii. În 1979, în plin avânt comunist, satul a fost strămutat pentru a face loc lacului de acumulare.
Legenda spune că pe fundul apei s-ar ascunde vechea biserică, deși, din documentarea mea, am aflat că ea a fost relocată. Aerul curat și sănătos, comparat adesea cu cel din Alpi, aduce alinare multor bolnavi pulmonari, pe malul unei ape care păstrează povești și reflectă anotimpuri.
Dacă aruncați o privire pe internet, veți descoperi că lacul este descris cel mai des prin sintagma „marea de la munte”. Eu cred însă că și muntele, și marea își au propriul farmec și n-ar trebui să încercăm să le amestecăm.
Dacă aveți în minte un scăldat în apele lacului, trebuie să știți că nu prea e posibil. Colibița este folosită pentru alimentarea cu apă potabilă și pentru producerea de energie hidro, așa că există restricții clare privind scăldatul și poluarea apei. În plus, temperatura unui lac de munte nu urcă prea mult pe scara Celsius, astfel că o baie ar fi mult prea răcoritoare chiar și în mijlocul verii. În unele zone, fundul abrupt și curenții subterani pot deveni periculoși pentru înotătorii neexperimentați.
Lacul are o adâncime maximă de 92 de metri, iar regulamentele locale interzic scăldatul și nu prevăd servicii de supraveghere sau salvare. În schimb, cei care închiriază ambarcațiuni primesc veste de salvare și sunt obligați să le poarte. Am remarcat că toate ambarcațiunile sunt electrice — o măsură menită să protejeze mediul și fauna acvatică. Pescarii își pot practica hobby-ul, deși nu știu dacă peștii sunt doar fotografiați și eliberați ori luați drept trofeu; pescuitul rămâne una dintre puținele pasiuni pe care nu le împărtășesc.
Oferta de agrement este, însă, variată: paddleboarduri, hidrobiciclete, caiace, bărci electrice. Nu aveți cum să vă plictisiți dacă alegeți să petreceți aici câteva zile. În plus, traseele montane din jur invită la drumeții sau la ture cu bicicleta. Pasionații de mountain biking și explorări active găsesc destule provocări prin pădurile care așteaptă să fie descoperite, iar cei mai sedentari se pot bucura de o imersiune în cultura locală.
Traseul oficial al Viei Transilvanica trece prin apropiere de Colibița, în regiunea „Ținutul de Sus”. Deși traseul principal nu trece direct prin Colibița, există secțiuni adiacente care pot fi accesate ușor din zonă, permițând drumeților să exploreze atât lacul Colibița, cât și traseele montane din apropiere.
Bucatele tradiționale îi vor cuceri pe gurmanzi, meșteșugarii își etalează priceperea, iar folclorul autentic dă glas poveștilor acestui colț de țară.
Întregul lac este înconjurat de pensiuni, case de vacanță, vile, bungalouri, cabane și căsuțe, oferta fiind variată și accesibilă pentru toate buzunarele. Mi se pare însă curios că, deși luciul apei aparține Apelor Române, fiecare proprietar și-a împins gardul — în cel mai românesc stil — până în buza apei. Logica mi-ar spune că o parte a malului ar fi trebuit amenajată ca spațiu public, cu alei pietonale, piste de biciclete și bănci care să te îmbie la odihnă… dar poate judecata mea nu e cea mai dreaptă.
Pe drumul spre pontonul de la Panoramic am găsit, totuși, o zonă dedicată turiștilor: băncuțe care te transformau în personaj, locuri de joacă pentru copii, decoruri „instagramabile” cu priveliști spectaculoase și promisiunea unei plimbări pe lac cu ambarcațiunile puse la dispoziție.
În Colibița se construiește într-un ritm amețitor: se ridică terase, se instalează piscine, se deschid drumuri, se amplasează panouri informative, puncte de belvedere, se amenajează poteci, parcări și trasee turistice. Am aflat chiar că, de vara viitoare, va exista și o plajă cu nisip.
Totuși, clădirile par să se înșire fără o ordine vizibilă: case cu inspirație tradițională, construcții masive pe mai multe niveluri, vile cochete, bungalouri retrase și, ici-colo, câte o casă de lemn. Niciun plan urbanistic nu pare să guverneze acest tablou, iar contrastul dintre natură, beton și inox e greu de ignorat — sau poate doar mie mi se pare.
Când am vizitat lacul ultima dată, în 2017, aveam deja impresia că lipsește un plan urbanistic coerent pentru întreaga zonă. Astăzi, sentimentul e același: strategia rămâne mai degrabă heirupistă decât gândită pe termen lung.
Dezvoltarea turismului influențează vizibil stilul de viață al localnicilor. Bistrițenii seamănă întrucâtva cu maramureșenii: sunt mândri de originea lor, determinați până la încăpățânare, cu simțul umorului, primitori și atașați de tradițiile locului. Mulți încă practică agricultura de subzistență și creșterea animalelor, dar tot mai mulți se orientează spre turism, fie prin construcția de pensiuni, fie prin oferirea de cazare în propriile gospodării.
Tradițiile și meșteșugurile locale se păstrează vii, iar ospitalitatea rămâne cartea de vizită a comunității. Investițiile în Colibița vin atât de la localnici, care dezvoltă afaceri de familie, cât și de la investitori externi. De pildă, un proiect de 2,2 milioane de euro are ca obiectiv construirea unui centru nautic de agrement pe malul lacului. În același timp, o companie mare intenționează să ridice un hotel cu șase etaje, dar se lovește de dificultăți legate de planificarea urbanistică.
Costul vieții în Colibița este mai ridicat decât în alte zone rurale din județul Bistrița-Năsăud, în principal din cauza cererii imobiliare și a prețurilor mai mari la produse și servicii. Pentru cei implicați în turism, veniturile suplimentare pot compensa aceste costuri, însă presiunea asupra infrastructurii și a resurselor naturale devine vizibilă, mai ales în sezonul de vârf.
Colibița se află într-un punct de cotitură: dezvoltarea turismului poate aduce prosperitate, dar și provocări. Este esențial ca autoritățile, investitorii și comunitatea locală să colaboreze pentru a contura o dezvoltare echilibrată și sustenabilă. Din păcate, în România succesul furnizorilor de servicii turistice pare să fie adesea obținut „în ciuda” și nu „datorită” demersurilor autorităților. Fie ca la Colibița să se contureze excepția!
