Cumpăna dintre ani m-a prins într-o gașcă mare, în deplasare la Târgu Mureș, în pași de dans. Așa că, dacă în 2026 o voi ține tot într-o veselie, printre prieteni, oameni buni și un strop de fericire, eu nu am nimic de obiectat. La multi ani!
Perspectiva petrecerii unui Revelion cuminte — acasă la cineva, „împăiată” la o masă sofisticată de restaurant sau în fața televizorului — nu-mi făcea deloc cu ochiul. Așa că am răspuns afirmativ invitației unor colegi de la DanceLight Studio, locul în care ne petrecem dansând câteva ore pe săptămână, la cursuri pentru adulți. E mai mult decât un studio de dans: e un punct catalizator pentru o comunitate de dansatori amatori. Aici ne lăsăm grijile la vestiar și ne abandonăm ritmului, muzicii, bunei dispoziții și conexiunii cu ceilalți.
De organizarea Revelionului Latino târg-mureșean s-au ocupat două școli de dans locale: King Salsa și Master Dance Studio. Ne-am cazat cu toții la Hotel Plaza din centru, ca niște „taberiști” care nu mai trăiesc din bursă și alocație, ci gestionează venituri ceva mai măricele. Pentru transport, ne-am distribuit disciplinat în 4 mașini conduse de cei care au tras paiul scurt. Pentru două nopți de cazare în cameră dublă, acces la spa și mic dejun, am plătit puțin peste 400 de lei de persoană. Revelionul a costat 350 de lei.
Petrecerea s-a ținut într-un local cu rezonanțe de manea, Darina Peștișorul de Aur din Sâncraiu de Mureș. Localul e amplasat într-un cadru natural fermecător vara. Acum, însă, ne-ar fi înghețat rezoluțiile de Anul Nou dacă am fi explorat împrejurimile, așa că ne-am mulțumit cu dansul din interior. La miezul nopții am asistat la focul de artificii și la deschiderea șampaniilor.
Repertoriul muzical a acoperit o plajă largă de gusturi: salsa, bachata, populară, țigănească, kizomba, muzică ungurească, șlagăre din liceu și hituri actuale. Dacă mi-ar fi spus cineva că o să dansez pe „It’s My Life” ul lui Bon Jovi în limba maghiară, i-aș fi sugerat să meargă după kürtős kalács. Dar iată că s-a întâmplat și asta.
La hotel ne-am retras ultimii, după ora șase dimineața, când ospătarii refăcuseră deja mise en place-ul pentru ziua următoare, iar DJ-ii David și Feri își strânseră jucăriile. Dar așa funcționăm noi: cu motoarele turate la maximum și cu o poftă nebună de viață și dans.
Dávid Szilágyi, organizator: ,,La eveniment au fost cam 150 de persoane. Mie mi se pare că a fost super fain, a ieșit foarte bine: muzica, mâncarea, atmosfera, a fost un eveniment foarte reușit. Nu toți invitații au avut legătură cu dansul. Unii fac parte din școlile noastre, sunt cursanții noștri, dar am avut și prieteni non dansatori. Evenimentul a fost public, deci, în limita locurilor disponibile, au fost și din afara lumii dansului. Din punctul meu de vedere a fost ceea ce trebuie și așteptăm să mai organizăm și cu alte ocazii.”
Cristina Mureșan participant: ,,Legat de Revelion, pot spune doar că, atunci când ai curaj și deschidere să faci ceva nou, puțin mai departe, realizezi că și călătoria contează, nu doar destinația. Așa ai parte de o aventură magică, alături de oameni minunați. Sincer, în Târgu Mureș m-am simțit ca acasă, în familie; mi-a plăcut atmosfera de la Revelion, cazarea și facilitățile hotelului, precum și mica escapadă la Sighișoara. Să fie cât mai multe astfel de ieșiri! 💖🤗😘✨ Nu contează vârsta, ci sufletul frumos al fiecărei persoane, care te poate surprinde plăcut — nu știi niciodată ce zace într-un om și cât de frumos te poate surprinde atunci când ajungi să cunoști mai bine un coleg de dans! 💃✨💕”
Viorica Boros: ,,Când nu ai un Revelion stabilit, alege ceva diferit, cu oameni frumoși din zona dansului și vei simți vibrația ritmului toată noaptea 🙂”
În prima zi din ianuarie, după un bogat mic dejun întârziat, ne-am propus o vizită la grădina zoologică. Plimbarea de aproximativ 45 de minute, într-un ger năprasnic, ni s-a părut surprinzător de revigorantă. Traseul ne-a oferit ocazia să ne facem o impresie despre oraș: clădiri istorice renovate, Palatul Culturii edificat în stil Secession, valoroasa Bibliotecă Teleki-Bolyai, o cetate medievală… Am avut sentimentul că nu e nimeni acasă — că suntem într-un oraș încă prins între ani, adormit, înainte de prima cafea din 2026.
Cetatea din Târgu Mureș, situată în centrul orașului, datează din secolele XVII–XVIII și a fost edificată pe ruinele unei mănăstiri franciscane fortificate, distrusă în secolul al XV-lea. Restaurată, este astăzi amenajată ca zonă de promenadă, cu spații generoase pentru activități culturale, patinoar, brăduți și Moș Crăciuni, tonete cu mâncare.
Zidurile impresionante, porțile monumentale și bastioanele par păstrătoarele unor tăceri pline de povești din alte veacuri. În curtea interioară se află Biserica Reformată și Muzeul Județean Mureș. Mi-am imaginat cetatea vara, plină de forfotă și viață, ca o inimă a evenimentelor culturale locale.
Vizita la Grădina Zoologică din Târgu Mureș mi-a lăsat însă un sentiment greu de formulat. Deși spațiul este generos și amplasat într-o zonă frumoasă de pădure, atenția mi-a fost deturnată de la măreția animalelor la neputința captivității. A fost mai degrabă un prilej de a le compătimi, decât de a le admira. Multe mi s-au părut expuse în țarcuri claustrofobe, insuficiente pentru nevoile lor reale.
Girafele se mișcau repetitiv, alte animale stăteau nemișcate, ca și cum ar fi așteptat ceva nedefinit, prizoniere într-o viață searbădă. Mi-au dat lacrimile lângă elefantul care se legăna ritmic, ca un Titi Tulea supradimensionat.
Nu era zgomot, nici aglomerație, dar tocmai această liniște accentua disconfortul. Unele terarii aveau geamurile aburite sau murdare; abia dacă se ghiceau animalele captive dinăuntru. M-am întrebat cât din ceea ce numim „vizită” este, de fapt, o atitudine complice față de o captivitate pe care am ajuns să o acceptăm ca fiind normalitate.
Am trecut pe lângă un copac menit să marcheze înțărcarea copiilor. Ca un brad de Crăciun cu globuri, era decorat cu suzete — mărturii ale primelor adicții. Cu ochii minții mi-am văzut nepoțica, pe la trei ani, lângă un copac similar din grădina zoologică din Nyíregyháza. Suzetele suspendate, undeva între maternitate și copilărie, au fost pentru ea declanșatorul unui tantrum care mi-a sfâșiat inima. Copiii mei le-au refuzat categoric, ca o prevestire timpurie a autonomiei și a spiritului lor rebel de azi.
Am plecat cu mai multe întrebări decât răspunsuri și cu gândul că, dincolo de intenții sau modernizări, relația noastră cu animalele rămâne una incomodă — mai ales atunci când spațiul lor devine, inevitabil, o limită. Gândindu-mă la grădina zoologică din Târgu Mureș, mi-au revenit în minte alte locuri vizitate de-a lungul timpului, unde această relație părea mai atent gestionată. În orașe precum Praga, Lisabona sau Berlin, grădinile zoologice impresionează prin spații largi, deschise, care încearcă să reproducă habitatul natural cât mai fidel. Acolo, granițele sunt adesea invizibile — șanțuri, diferențe de nivel, vegetație densă, fire electrice mascate, lipsa gratiilor — iar animalele par mai puțin stresate de privirile curioase. Vizitatorul nu mai are senzația că privește, ci că traversează un peisaj în care viața sălbatică își urmează propriul ritm.
Poate că tocmai aceste exemple fac comparația inevitabilă. Ele nu anulează eforturile grădinilor zoologice mai mici, dar ridică o întrebare esențială: cât de mult spațiu, libertate și discreție suntem dispuși să oferim atunci când alegem să expunem viața altora, fie ea și necuvântătoare.
Restul zilei l-am petrecut la spa-ul hotelului, pendulând între băi reconfortante în jacuzzi, reprize de saună, glume, moțăieli pe șezlonguri și tentative de refacere după o petrecere reușită. Ne-am simțit ca legumele într-o ciorbă. Însă nu una neaoșă, ci mai degrabă una mai sofisticată, un fel de minestrone italian. A fost, poate, un mod de a ne spăla de vina resimțită după întâlnirea cu tristețea animalelor captive din grădina zoologică. Cina am luat-o la un restaurantul hotelului, unul dintre puținele deschise pe 1 ianuarie.
La întoarcerea spre casă, am poposit câteva ore în Cetatea Sighișoarei, un loc care, indiferent de anotimp, te întâmpină cu farmecul său discret și atemporal. Era împodobită pentru sărbătorile de iarnă: luminițe albe și aurii atârnau peste fațadele colorate, globuri delicate agățate la balustrade, coronițe pentru uși, ghirlande, câțiva brazi împodobiți care scoteau din umbră reflexe strălucitoare. În centru am găsit același trenuleț turistic care-și oferea serviciile și în vară. Două sănii din alte vremuri își așteptau renii imaginari lângă bradul impresionant. Spre surprinderea mea, Sighișoara era mai puțin aglomerată decât de obicei, ceea ce îi accentua atmosfera magică și tihnită.
Străduțele pietruite șerpuiau printre case medievale cu fațade pastelate, fiecare cu propriul farmec și cu povești ascunse în crăpături și grinzi de lemn vechi. Am făcut poze la fiecare colț care mi-a atras atenția: o ușă pictată, o fațadă decorată cu ursuleți de pluș, un lampadar ce lumina ninsoarea, food truck uri îmbietoare pentru vizitatori. Fiecare detaliu părea că-mi șoptește câte ceva din trecutul cetății, iar eu mă simțeam ca un invitat într-o poveste cu secole vechi.
În gașcă am avut-o pe Lenuța, candidata noastră oficială și unanim acceptată pentru titlul de domniță. Cea mai bună dansatoare dintre noi, cu suflet frumos, atitudine, sclipiri în ochi, prospețime, farmec tineresc și frumusețe — un cumul de calități letale pentru orice pretendent care se apropie imprudent de inima ei. Victimele colaterale nu se mai pun la socoteală. Nu mai fusese niciodată în Sighișoara; a fost ca și cum am fi dus prințesa direct acasă, cu tot cu decor medieval și atmosferă de basm. Prințul? Nu l-am găsit încă. Se pare că e prins în trafic, o fi la pensat, team building, maraton sau poate își face temele pentru probele eliminatorii… Bănuiesc că va avea multe de trecut până să fie ales. Presupun că, asemenea tuturor domnițelor cu standarde sănătoase, are și Lenuța noastră de pupat colecția ei de broaște până să dea peste prințul potrivit. Până atunci, noi veghem. Cu spirit critic. Și cu aplauze, dacă e cazul.
În plimbarea noastră prin cetate am urcat pe Scara Acoperită, cu lemnul ei vechi care scârțâia la fiecare pas, și am rămas câteva minute sus, privind panorama orașului acoperit de o ninsoare blândă de ianuarie.
Aerul era rece, dar curat, cu miros subtil de lemn și de foc din coșurile fumegânde ale caselor. De sus, am văzut acoperișurile roșii, turnul cu ceas și străduțele care se pierd în curți ascunse.
În magazinele de suveniruri ne-am pierdut minute bune printre flecuștețe turistice: magneți pictați manual, căni, arbalete pentru nepoți, fluiere, obiecte de artizanat… Fiecare obiect părea o mică amintire pe care simțeam nevoia să o luăm acasă, ca să păstrăm un strop din farmecul cetății.
Am luat masa la Alte Post, localul meu preferat din Sighișoara. Atmosfera localului impresionează, bucatele sunt gustoase, amplasarea la poalele cetății e convenabilă. Am dat peste cel mai eficient și simpatic ospătar, un domn din Chișinău care își face meseria de peste 40 de ani, cu profesionalism și umor discret, făcând experiența și mai plăcută.
Chiar și iarna, cu gerul ei discret, Sighișoara are darul de a te face să uiți de timp. Am observat detalii noi la fiecare pas: o fereastră cu vitralii colorate, o poartă mică cu un scut vechi, o scândură care scârțâia sub pași, un om de zăpadă pe o băncuță. Cetatea păstrează amintiri, dar le lasă să respire în prezent, făcând fiecare vizită unică.
Am plecat de acolo cu inima plină, cu poze, flecuștețe turistice și cu impresia că Sighișoara nu e doar un loc de vizitat, ci o experiență care îți încetinește ritmul, te face să privești în jur cu atenție și să simți că ai pășit într-o poveste vie, în care trecutul și prezentul se împletesc armonios.
Excursia alături de colegii mei a fost reconfortantă. Îmi place să călătoresc, iar în grupuri mari mă simt ca peștele în apă. Uneori m-am regăsit în postura dirigintei care își asumă riscul de a pleca în excursie cu o gloată imprevizibilă de adolescenți. Alteori, în cea a responsabilei care ridică o sprânceană nedumerită la gândul dacă la micul dejun s-ar cuveni să consumăm șampanie sau nu. Dilema mi s-a elucidat rapid, odată cu datul pe gâtlej a licorii înspumate: dacă n-ar fi fost în regulă, nu ni s-ar fi propus chiar la prima masă a zilei. Și-apoi, oamenilor le rămăseseră baxuri întregi de la masa de Revelion; noi nu făceam decât să combatem, responsabil, fenomenul risipei alimentare.
Apoi am simțit pornirile unei Brigitte Bardot recent trecute la cele veșnice, gata să sparg zăbrelele ce țineau prizoniere animalele de la zoo. M-am regăsit făcând stand-up cu replici acide și glume evergreen, dar și într-o ipostază profund maternă, când instinctiv îmi venea să le dau cu flit pețitorilor colegei mele de cameră. Între noi sunt 21 de ani — sigur nu e invidie, alergăm pe culoare diferite. E doar ceva matern, acele standarde imposibile pe care orice mamă le proiectează atunci când își visează Cosânzeana alături de Făt-Frumos și certitudinea că nimeni nu e suficient de bun.
Acesta e un aspect la care mai am de lucrat: să-mi înfrânez pornirile de a-i spinteca pe cei care le frâng inima copiilor mei. Sunt adolescenți amândoi, știu că e firesc să aibă partea lor de dezamăgiri, că nu trebuie să-i protejez într-o bulă, dar încă procesez acest adevăr. Natural, în mine locuiește o mama bear cu care nici chiar eu n-aș vrea să am de-a face. Înțelept ar fi să se păzească întreaga omenire. Am fost și ghid, dar și elevul din ultima bancă, bun de scos de la ore pentru prea multe șotii și hăhăieli. Le mulțumesc că m-au acceptat cu toată energia și tumultul pe care le am la purtător. Mi-a plăcut cu ei. Promit să recidivez, în limitele dictate de buget și de îndatoririle unei mame singure. Să fie 2026 bun cu noi toți!
