La final de august am petrecut un weekend liniștit în jurul Sighișoarei. Fac parte dintr-o gașcă mare, care se autointitulează ca fiind „bicicliști amatori și băutori profesioniști de bere”. Exagerează, desigur. Nu umblă pe două cărări și au în palmares trasee dificile, cu sute de kilometri pedalați.
Suntem un grup informal, dar avem tot ce-i trebuie unei organizații: nume – MADAFAKA –, tricouri personalizate, întâlnire anuală și bilanț, portofoliu cu mii de poze, un președinte și chiar un plan de acțiuni pentru anul următor. Se spune că „your vibe attracts your tribe”. Eu cred în asta. Mă simt în largul meu când călătoresc în grup – până la urmă, cred că sunt un animal de haită. Iar dacă gașca e mare, plictiseala nu are loc. Nu toți sunt simpatici mereu, dar e simplu: mă mut de lângă cei care discută subiecte ce nu mă atrag. Ocolesc cu indiferență fățișă teme ca boli, politică, mașini, fotbal sau franci elvețieni.
De câteva ori pe an petrecem weekenduri în diverse destinații. Pentru tura de biciclete din zona Sighișoarei ne-am mobilizat vreo 25 de oameni, unul mai fain ca altul. Ne așteptau trei zile de plimbări prin natură, cântece de chitară la foc de tabără, o vizită în cetatea medievală și trasee pe Colinele Transilvaniei, porțiune a Viei Transilvanica cunoscută sub numele de „Terra Saxonum”.
Am îndrăgit demersul celor de la Asociația Tășuleasa Social încă din stadiul de proiect. Visez să străbat cândva întreaga Via, însă, deocamdată, m-am intersectat doar sporadic cu fragmente de traseu. Colegii mei, în schimb, mai au doar două segmente și se pot lăuda deja că au parcurs drumul în întregime, pe două roți.
Proiectul a fost gândit ca un „drum al românilor”, care să lege întreaga țară de la Putna până la Drobeta-Turnu Severin, inspirat de traseele faimoase precum Camino de Santiago. Într-o țară în care dezbinarea pare uneori un sport național, să concepi „un drum care unește” mi se pare un act de curaj – și o cauză pe care e imposibil să nu o îmbrățișezi. Alin Ușeriu spunea la premiera documentarului Apă și talpă că această cale poate fi ultima fereastră deschisă spre satul autentic românesc.
Întinsă pe o distanță de peste 1.400 de kilometri, Via Transilvanica este un proiect amplu, demarat în 2018. Fiecare kilometru este marcat cu o bornă de andezit, lucrată manual de artiști români și străini – fie aspiranți, fie consacrați – în cadrul taberelor de sculptură organizate de Asociația Tășuleasa Social. Andrei Ștefan Boitan, sculptor din Cluj, coordonează aceste tabere. Astfel, traseul devine o galerie de artă în aer liber, probabil cea mai lungă din România și una dintre cele mai impresionante din lume.
Bornele nu sunt doar repere utile; ele surprind diversitatea culturală și istorică a României: elemente de floră și faună, arhitectură locală, simboluri creștine și istorice, bresle de meșteșugari, folclor, rucsac de pelerin, dar și forme geometrice, abstracte sau chiar amuzante. Cei 1.400 de km ai traseului inițial de pe Via Transilvanica străbat 10 județe: Suceava, Bistrița-Năsăud, Mureș, Harghita, Sibiu, Brașov, Alba, Hunedoara, Caraș-Severin și Mehedinți. Și 7 ținuturi: Bucovina, Ținutul de Sus, Terra Siculorum, Terra Saxonum, Terra Dacica, Terra Banatica și Terra Romana.
Peste 10.000 de voluntari s-au implicat în această acțiune până în 2022, când a fost montată ultima bornă. Dar Via Transilvanica este un proiect viu, dezvoltat organic: traseele se extind, se montează borne suplimentare, iar comunitatea de susținători crește constant. Numai în mai 2024, 3.400 de voluntari din 84 de școli din Alba, Harghita și Sibiu au participat la cea mai mare acțiune de ecologizare – Ziua Bună pe Via Transilvanica. În plus, există 127 de grupuri de „părinți de drum”, aproximativ 450 de persoane care „adoptă” un segment de traseu, îl întrețin, verifică marcajele, refac infrastructura și participă la activități locale. Această cale a reînsuflețit ,,vecinătățile”. Create cu scopul de întrajutorare, cred că pot face în comunitate mult bine. Atunci când vecinii renunță la invidii și-și pun laolaltă forțele, pot ține piept la divizii întregi de răuvoitori.
Via Transilvanica a readus viață în zone care păreau uitate. S-au revitalizat comunități, au apărut puncte de gastronomie locală, locuri de odihnă pentru pelerini, pensiuni, ghizi locali, rute de microbuze hop-on hop-off și afaceri noi. Traseul oferă călătorului o experiență autentică de imersiune în cultura locală. Numai în 2024, peste 30.000 de oameni l-au parcurs pe jos, cu bicicleta sau călare, iar aproximativ 60% dintre ei au fost străini – dovadă că Via Transilvanica a devenit un adevărat brand de țară.
Dincolo de cifre, astfel de proiecte poartă amprenta unor oameni vizionari. Charlie Ottley și frații Ușeriu au reușit, prin inițiativele lor, să facă pentru imaginea României mai mult decât au izbutit toată hoarda de miniștri ce s-a perindat la butoane de-a lungul anilor, indiferent de culoarea politică.
Recunoașterea nu a întârziat să apară: Premiul Publicului la European Heritage Awards / Europa Nostra 2023, Premiul European pentru Patrimoniu în același an, Premiul I pentru „Cea mai bună promovare” la Gala Destinația Anului 2025, precum și includerea traseului pe lista National Geographic a destinațiilor „Not-To-Miss”.
Drumul pune în valoare patrimoniul gastronomic, arhitectural, antropologic și natural, fiind o lecție vie de istorie și de descoperire de sine. Când auzi formula de salut „Cale bună!” din partea unui alt călător, simți că faci parte din ceva mai mare decât tine, iar în minte îți sună ecouri ale lui Buen Camino sau Bon Voyage. Este ca o parolă care te leagă de o comunitate – un „împreună” care, în vremuri tot mai însingurate, devine mai prețios ca niciodată.
Te smerește și inspiră acest pelerinaj pe Via Transilvanica. Te face să realizezi că ești o frunză-n vânt în lumea asta mare. Că e un privilegiu să fii tolerat vremelnic pe acest pământ. Că ar fi bine să te bucuri de ceea ce primești bun, să strângi din dinți și să treci prin încercările mai grele, lecții ce te pot face un pic mai bun. Undeva, calea asta îi pune pe oameni să se ajute, să se întâlnească între ei, dar mai ales cu ei. Iar pentru acest demers, frații Ușeriu au toată aprecierea mea.
Cele trei zile petrecute în Șapartoc ne-au adus o liniște profundă, asemenea unei respirații adânci care-ți așază gândurile și-ți picură în suflet tihnă. Traseele pedalate pe segmentul Tera Saxonum, întins pe aproape 100 de kilometri pe Via Transilvanica, poartă amprenta sașilor transilvăneni – sate pitorești, biserici fortificate și case cu povești tăcute.
Am ajuns cu mașinile pline de biciclete și am descoperit „Traditional Romanian Village”, la 13 kilometri de Sighișoara. Satul era aproape pustiu, dar Andreea și Radu Moldovan au creat aici un adevărat colț de rai. Ideea de a cumpăra o casă dărăpănată și a o transforma părea un vis nebunesc, dar energia tinereții, determinarea, viziunea și hărnicia lor l-au transformat în realitate. Ruina achiziționată în 2010 cu 3.000 de euro a devenit un cămin plin de viață. Casa, cu peste 100 de ani de istorie, păstrează patina timpului și spune povești prin fiecare detaliu – curte, încăperi, pridvor, decor…
Camerele oferă confort, dar te fac să simți că trăiești într-un muzeu al satului românesc. Poveștile continuă în curte, printre corturi, foișor, vatra pentru focul de tabără, cuptorul de pâine și joaca alături de cei patru câini prietenoși: Turcu, Butuc, Fram și Daisy.
Să stai cu tălpile goale pe iarba înrourată, să îți bei liniștită cafeaua pe o bancă de lemn, să arunci mingea cățelușei Daisy a 57 a oară, să cânți alături de prieteni la un foc de tabără, înseamnă deconectare și reconectare cu ce e fain și simplu. Pură bucurie.
Această experiență nu se găsește pe Booking. Trebuie să o cauți direct, să vorbești cu Andreea și Radu Moldovan, să simți mirosul mâncărurilor gătite de ei sau de mama Andreei -o bunică fabuloasă- și să te lași învăluit de ritmul blând al trecerii timpului într-un sat uitat de lume.
Șapartoc nu e doar un punct pe hartă sau de pe traseul Via TRansilvania ci un loc unde speranța renaște. Chiar și în cele mai pustii colțuri, energia și pasiunea pot transforma visurile în realitate. Plimbarea prin sat te poartă printre gospodării îngrijite, case ce așteaptă reabilitare și grămezi de moloz ce păstrează amintirea trecutului și dovada că au fost cândva bătătura unei familii. În mijlocul satului, trei biserici de rituri diferite (ortodoxă, catolică și reformată) veghează, simbol al interculturalității care dă farmec locului.
Odinioară, satul găzduia 820 de suflete; astăzi, mai sunt doar 26 de locuitori permanenți. Zian, băiețelul gazdelor noastre, a adus speranță și a stârnit atenția presei, fiind prima naștere înregistrată după 47 de ani.
Drumul spre Sighișoara pe Via Transilvanica șerpuiește roșiatic printre dealuri, turme de oi, fânețe, păduri și livezi roditoare, parcă pictat de o mână nevăzută. Pensiuni și campinguri se ivesc ici colo, iar lucrările de restaurare dau impresia că satul, cu răbdare și grijă, încearcă să prindă viață din nou.
Unii ar putea vedea o oportunitate pentru investiții. Logic ar fi ca terenurile și casele să fie un chilipir. Paradoxal însă, nu există proprietăți spre vânzare. Bănuiesc că se așteaptă prețuri mai ofertante sau există planuri de reîntoarcere la vatră pentru cei înstrăinați.
Duminică, în Șapartoc, comuna Albești, județul Mureș, a avut loc evenimentul „Fiii satului”, ajuns deja tradiție anuală, înregistrând ediția cu numărul 10, prilej de întâlnire pentru întreaga comunitate. Puținii localnici rămași și membrii comunității „adoptați” s-au mobilizat pentru a readuce viață și voie bună în Șapartoc. Evenimentul a fost un prilej de reuniune, împărtășire a amintirilor și reafirmare a legăturilor dintre oameni, demonstrând că o comunitate, oricât de mică, poate vibra la unison atunci când există pasiune, implicare și respect reciproc.
Atmosfera a fost una de conviețuire armonioasă, arătând că în Transilvania conceptul de „unitate în diversitate” nu este doar un slogan, ci un mod de viață practicat cu succes. Români, maghiari, sași și romi au dovedit că pot conviețui în bună înțelegere, iar spiritul comunitar a fost vizibil în fiecare detaliu al evenimentului.
Evenimentul a inclus un spectacol folcloric autentic, cu dansuri și cântece tradiționale care au readus în prim-plan cultura locală și rădăcinile satului. În paralel, slujbe religioase au fost oficiate în cele trei biserici ale satului, simbolizând diversitatea religioasă și respectul reciproc între confesiuni.
Printre invitați s-a numărat și Grupul „Sárga rózsa” („Trandafirul galben”) din Miercurea Ciuc, care a adus pe scenă cântece vechi, folclor autentic. La inițiativa dscălului de la biserică Forkas Emeric, a luat ființă în urmă cu 4 ani grupul format din 20 de persoane cu vârsta între 62 și 83 de ani. Sub coordonarea artistică a lui Gherghely Tibor, aceste bunicuțe vesele sunt invitate la diverse evenimente în comunități din Transilvania. Au fost pata de culoare și de data asta. Simpaticele doamne Baricz Jolan și Maria Gego mi-au dat cu amabilitate detaliile. Un alt grup folcloric din Albești, comuna din care face parte Șapartoc a urcat pe scenă, spre încântarea spectatorilor.
„Fiii satului” nu a fost doar o sărbătoare, ci și un moment de întărire a identității locale, transmitere a tradițiilor și conectare între generații. Într-o lume care se schimbă rapid, astfel de întâlniri reamintesc importanța comunității, a rădăcinilor și a ospitalității transilvănene.
Evenimentul a demonstrat că, deși Șapartoc a trecut prin perioade de depopulare și izolare, satul începe să prindă din nou viață datorită implicării oamenilor care iubesc locul și vor să-i ducă mai departe tradiția și spiritul autentic. Includerea satului pe traseul Via Transilvanica reprezintă o șansă mare pentru întreaga comunitate și merită să fie valorizată.
Unul dintre cele mai emoționante momente a fost acela când o tânără, purtând cu mândrie o ie albă, a recitat în fața localnicilor, invitaților și vizitatorilor o poezie scrisă de localnica Milica Neghină. Vocea ei, tremurată de emoție, s-a împletit cu liniștea bisericii, iar versurile au căpătat ecouri de tânguire sfâșietoare simbolizate prin povestea unui pui de cuc rămas singur și neconsolat în satul părăsit. În ochii celor din jur s-au adunat lacrimi, căci fiecare cuvânt atingea o coardă ascunsă a dorului, a amintirilor și poate a remușcărilor pentru decizia de a-și căuta norocul în altă parte. Și totuși, dincolo de tristețe, finalul poeziei a adus o rază de lumină. Versurile s-au transformat într-un imn al speranței, vorbind despre zestrea lăsată de timp, despre rodul ultimilor zece ani parcurși împreună. În acel moment, tăcerea grea s-a îmblânzit, iar întreaga adunare a simțit că sărbătoarea nu este doar o comemorare a trecutului, ci și o celebrare a vieții, a întâlnirii, a bucuriei de a fi împreună: : ,,Cânt cântece măiestre/Culese din lada de zestre./ Că timpul a trecut și trece/Iar azi aniversăm chiar 10. /10 ani frumoși și buni/De când suntem pe-acest drum/ Că sărbătoarea are har/Când te-ntâlnești an de an/Cântec, joc și voie bună/Și cu toții împreună/Liniștea să vă-nsoțească/Aproape de casa noastră!/Sănătate și mult noroc/Iubitori de Șapartoc!.” Curtea bisericii s-a umplut de veselie și muzică, oamenii și-au făcut poze, au urcat în căruțe trase de cai înstruțați și au pornit în alai spre scena amenajată în centru.
Dacă sunteți drumeți pe Via Transilvanica pe Colinele Transilvaniei, acest segment de drum vă poartă spre obiective cu adevărat atractive. De neratat sunt stejarii seculari de la Breite, aflați la câțiva kilometri de Sighișoara. Încă rezistă drepți, martori tăcuți ai ultimelor sute de ani de istorie transilvăneană. Printre ei, „Bunicul” – stejarul de peste 800 de ani – își întinde trunchiul uriaș, pe care cu greu îl pot cuprinde mai multe persoane odată.
O vizită pe Via Transilvanica în sate precum Saschiz, Viscri sau Biertan îți dă speranță că și locuri precum Șapartoc ar putea renaște. Casele tradiționale, gospodăriile cu specific săsesc și peisajele cu dealuri, văi, păduri și poteci rurale fac călătoria de neuitat.
Ar fi păcat să bați Colinele Transilvaniei fără să te lași răsfățat de bucatele locale. Vă avertizez: nu e zona ideală pentru diete și restricții calorice. Eu una, am pierdut lupta cu voința și m-am înfruptat cu ciorbă ardelenească de porc cu tarhon, supă de găină cu tăiței de casă care mi-a amintit de bunica, sarmale, gulaș, jumări, cârnați afumați și lichiu săsesc. Mă opresc aici, că sunt prietenă pe Facebook cu nutriționista mea și nu vreau să-i dau palpitații. Bine că am supraviețuit. La noi, în Maramureș, se zice: „Mai bine mațe crăpate, decât bucate prădate”. Recunosc, n-am prădat nimic!
Fiecare vizită în cetatea medievală e o bucurie. Am avut doar câteva ore pentru Sighișoara, dar orașul m-a întâmpinat ca de fiecare dată, plin de culoare și forfotă. Străduțele pietruite și înguste ne-au purtat în cetate, unde clădirile pastelate, cu obloane de lemn și flori la ferestre, mi-au dat senzația că am deschis o carte veche de povești.
Turnul cu Ceas, parțial renovat, își aștepta vizitatorii cu o coadă la intrare. Din balconul de sus, orașul se așternea ca o miniatură. Am trecut pe lângă edificiul care marchează locul unde s-a născut Vlad Țepeș, unde istoria prinde viață în fiecare colț și unde tradiția și cultura se împletesc armonios. Am auzit ghizi dând explicații în engleză, franceză și română. Am rătăcit apoi prin centru fără vreun plan, descoperind turnurile breslelor, ziduri acoperite de iederă, cafenele cochete și magazine pline de tentații. Un trenuleț turistic își îmbia turiștii la plimbare.
Spre Biserica din Deal am urcat pe Scara Acoperită, cu lemnul ei vechi care poartă poveștile și patina anilor. Acolo am avut parte și de un episod savuros: am rugat pe cineva să ne facă o poză de grup, iar o doamnă ofuscată, cu accent bucureștean, ne-a certat că „ocupăm toată scara”. Nici că ne-am clintit până n-am primit poza! I-am răspuns zâmbind: „Iooooi, o ajuns capitala în Ardeal!”. Și mi-am mulțumit în gând că, din când în când, curățând cartofi în bucătărie, trag cu urechea la podcasturi de dezvoltare personală.
De pe terasa Bisericii din Deal, Sighișoara se întinde cuminte, străjuită de dealuri verzi. Am savurat o înghețată, ne-am făcut poze, am cumpărat suveniruri pentru cei de acasă și ne-am odihnit la o terasă panoramică, recent deschisă.
La plecare, am avut sentimentul că Sighișoara nu e un loc pe care îl bifezi, ci unul care te cucerește. Își face culcuș în inima ta și rămâne acolo, în amintiri pline de tihnă și culoare.
Am pornit spre casă duminică, cu bateriile încărcate și cu senzația că cele trei zile au zburat într-o clipă. Sper că, prin turism și inițiative locale, la Șapartoc ar putea renaște o comunitate multiculturală. Îmi ridic pălăria în fața unor oameni providențiali precum Andreea și Radu. Ei sunt dovada vie că „omul sfințește locul” și că niște „vinituri” sau „lătureni”, cum se spune acasă despre cei care nu sunt de-ai locului, se pot îndrăgosti iremediabil de un sat. Ei cred că „Șapartocul este locul unde îți hrănești cu adevărat sufletul”. „Fă rai din ce ai” la ei nu e doar un motto, ci un mod de viață. Și când te gândești că abia în 2022 și-au deschis pensiunea… parcă e și mai impresionant! Tare mi-aș dori să le trec iar pragul peste câțiva ani, să văd cum binele pe care îl fac se va fi răspândit, ca o contagiune pozitivă, în întreaga comunitate. Până atunci, însă, CALE BUNĂ călătorilor de Via Transilvanica!
