Baia Mare prin prisma revitalizării urbane

Baia Mare prin prisma revitalizării urbane: Un tur ghidat al reperelor uitate și al patrimoniului cultural.

Locuiesc în Baia Mare, reședința de județ a Maramureșului. Datorită amplasării sale într-un cadru natural de poveste, dacă e să ieși din oraș, în orice direcție o apuci, ajungi într-o jumătate de oră la un lac, râu, pârtie de ski, pădure de hoinărit sau munte de cucerit.

Însă viața citadină mi se pare destul de anostă. Nu sunt un om mofturos, dar nici de starea orașului nu sunt prea mândră. Investiții firave, infrastructură rutieră care lasă de dorit, direcție bâjbâită, proiecte care ,,îți iau ochii” și-ți cerșesc votul, dar nu sunt generatoare de locuri de muncă și trai mai bun pe termen lung, clădiri în paragină, povești legate de corupție, promisiuni deșarte, taxe destul de măricele…

Nici viața culturală nu e prea animată, însă există. Încerc să particip la unele dintre evenimente, în măsura în care îmi permit timpul, îndatoririle și bugetul.

La final de septembrie mi-a atras atenția Anuala de Arhitectură Nord-Vest. Sub sloganul ,,revitalizare urbană”, organizatorii au propus băimărenilor activități prietenoase cu mediul înconjurător și peisajul citadin. În partea istorică a orașului, câteva străzi au devenit pietonale. S-au transformat în spații expoziționale, loc de promenadă, ,,scenă” pentru teatru, ateliere, dezbateri, instalații interactive, terenuri de sport, cadru ideal pentru învățarea non-formală…

Poate n-ar fi o idee rea ca centrul istoric să rămână pietonal și în restul timpului. Cam așa se întâmplă în orașele europene care au învățat să își pună în valoare patrimoniul arhitectural local.

 Băimărenilor li s-a propus o viziune urbană sustenabilă, bazată pe respect pentru tradiție. Din seria de activități propuse, n-am vrut să ratez turul ghidat pe biciclete. Printre meseriile care mi-ar fi plăcut și pe care n-o să le practic niciodată, la loc de cinste lângă ,,dresor de delfini” și ,,patinatoare pe gheață”, stă cea de ,,arhitect”.

Mi se pare fascinant să creezi ceva din nimic, sau dintr-o grămadă de moloz, asemeni unui Arghezi care ,,iscat-a frumuseți și prețuri noi” ,,din bube, mucegaiuri și noroi”, să redai strălucire și farmec unui loc lăsat în paragină. Însă matematica mea a rămas undeva pe băncile unui liceu cu profil ,,filologie”, viziune în spațiu și spirit practic n-am avut niciodată, iar talentul meu la desen e inexistent.

Așa că mă consolez cu un cont pe Sims, cu emisiuni la HGTV, cu fantezii în care îmi amplasez câte o casă de vacanță pe malurile tuturor oceanelor și mărilor lumii și cu aplicații practice la căsuța de la țară a familiei unde ne facem damblalele.

Așadar, la ora fixată, peste 50 de bicicliști de vârste și forme fizice diverse ne-am dat întâlnire în fața clădirii ,,Minerul”, pentru un tur ghidat, gratuit, accesibil oricui se știe da cu bicicleta.

În ultimul sfert de veac acest edificiu a fost închis pentru publicul larg, din motive pe care refuz să încerc să le înțeleg. Doar sporadic și-a deschis porțile pentru evenimente excepționale. Mie mi se pare cea mai frumoasă clădire din oraș. Pe dinafară, arată oarecum renovată, fațadele par finisate, însă am avut un șoc când am intrat pe bicicletă până în sala de cinema. Doar pereții și câteva statui triste au mai rămas în picioare. Nu mai există uși, geamuri, balcoanele stau să cadă, zugrăveala scorojită păstrează pigmentul vernil îndrăzneț pentru mileniul care avea doar două bastonașe.

Am descoperit o curte interioară despre care nici nu știam că există, transformată cu imaginație din junglă într-un spațiu primitor pentru oaspeți și pentru lucrările artiștilor expozanți.

Foto credit Dan Carpov

Cu ochii minții mă vedeam în liceu când mergeam la film în grup sau de mână cu vreo iubire adolescentină. E atât de trist ca simplu băimărean să fii martor la moartea lentă a unui edificiu valoros. Însă îmi imaginez că pentru arhitecți durerea asta e înzecită. Și totuși, atâta frumusețe e chiar și în ruina asta! Are trecut tumultuos și potențial imens. Iar acțiuni ca cea a Anualei de Arhitectură vin ca o promisiune pentru vremuri mai bune.

Gazdele noastre primitoare au fost Dan Carpov, despre care mi-ar fi mai simplu să enumăr evenimentele la care el nu e MC, decât cele la care este și Petrică Mitru, arhitect a cărui semnătură stă pe proiecte valoroase pentru Baia Mare.

De la ei am aflat că  inițial clădirea era cunoscută sub denumirea hotelul ,,Regele Ștefan”, edificat între 1871-1874 pe construcția unui hotel și mai vechi, Hanul ,,Vulturul Negru”, însă incendiul devastator din 10 august 1905 i-a fost fatal. Trei ani mai târziu se decide construirea unui hotel nou, apelându-se la serviciile Biroului de arhitectură “Bálint și Jámbor” din Budapesta, care urma să proiecteze clădirea în stilul ,,Secession”, ,,Art Nouveau” ul despre care azi cu toții știm câte ceva.

După mai multe modificări ale planurilor inițiale, în 1 octombrie 1910 are loc inaugurarea hotelului branșat la noua rețea de apă curentă a orașului, dotat cu 20 de camere, restaurant, cafenea, sala de spectacol de 400 de locuri pe scaune și 300 de locuri în picioare, evaluat la suma de 570000 de coroane. Din 1919 hotelul se numește “Ștefan Vodă”.

Apoi, după naționalizare devine clădirea “Minerul”, iar generațiile mai înțelepte au mai multe amintiri de aici: ,,Legat de Minerul, pentru mine a fost o experiență destul de dramatică, o întoarcere în timp, în copilăria mea. M-am văzut copiluț în 1970, pe când rula ”În genunchi mă-ntorc la tine” cu Gianni Morandi. Era foarte multă lume, s-au vândut locuri în picioare, am stat pur și simplu la baza scenei… Aveam de unde alege cinematografele, erau 5 în total în oraș. A fost un plonjon în istorie.

În același timp, acțiunea din weekend a fost o dovadă că, de fapt, lucrurile mereu se pot reconstrui într-un fel sau altul, că ce e vechi are în continuare valoare chiar și în starea avansată de degradare. Că, de fapt, aprecierea a ce se întâmplă este o problemă de percepție și determinare a celor implicați. Pe de-o parte sunt organizatorii cărora le mulțumim și pe de altă parte receptorii, noi, publicul larg ce am gustat acțiunea prin toți porii. Începând de la atelierele de pe stradă, plimbarea cu bicicletele prin oraș, concertele, expoziția de artă la care am fost participant activ cu lucrările mele, sfârșind cu party-ul de sâmbătă seara. Sperăm că această ediție să devină bulgărele de zăpadă ce le va antrena pe următoarele care vor fi cu siguranță din ce în ce mai consistente în conținut și implicarea publicului larg, transformându-se într-un adevărat festival de amploare. Și parcă, dintr-o dată, ruina Minerul capătă o nouă șansă, fie și în starea care se află, sperând, totuși, să-și recapete strălucirea de odinioară.” (Gheorghe Mureșan, antreprenor, artist, 64 de ani)

 Am mai zăbovit printre ruine admirând lucrările din spațiile expoziționale sau socializând la o cafea de la barul improvizat din paleți. Vineri seara în curtea interioară a fost concert cu DJ Silent Disciple.

Sâmbătă seara am participat cu o gașcă mare la concertul lui  Radu Iazberenyi, Mihai Gombotz și Sabin Moroșan, artiști pe care îi îndrăgesc. Așa, însuflețită, clădirea avea ceva magic, ne dădea o energie aparte. Aveam o lacrimă în colțul ochiului pentru starea deplorabilă a edificiului, dar am îndrăznit să aprind o licărire de speranță că poate va trăi și zile mai bune. Sau măcar să se conserve așa și să mai găzduiască evenimente culturale.

Următorul obiectiv din traseul nostru interactiv pe bicicletă a fost Palatul Administrativ.   

Amplasat lângă Poștă (altă clădire aflată în paragină), Poliție și Banca Națională, ansamblul arhitectural administrativ a fost construit în anii 1969-1970, făcând legătura dintre Centrul Vechi de cel Nou.

E vorba de o lucrare colectivă a unei echipe de arhitecți, însă creatorul conceptual a fost Mircea Alifanti, cel care a documentat proiectul cu nu mai puțin de 40 de caiete, după o cercetare amănunțită a bisericilor maramureșene.

În capul meu, hardughia asta de clădire mi se părea învechită, necesitând renovare încă de acum 20 de ani, cu niște coridoare labirintice, birouri claustrofobe, spații inutile, un turn nefolosit, un furnicar de funcționari plimbători de tone de hârtie și o senzație că trebuie să stau înăuntru cât mai puțin. Când arhitectul Petrică Mitru și Dan Carpov ne-au povestit cu atâta entuziasm despre valoarea sa arhitecturală și caracteristicile sale care îi conferă valoare de patrimoniu, parcă, parcă am început să o privesc altfel. Măcar un pic.

Foto credit Dan Carpov

Se pare că arhitectura sa e inspirată de cea tradițională. Materialele utilizate provin din carierele din apropiere, Sf. Ioan și Limpedea. S-au folosit piatra și lemnul din diferite esențe, materiale ce-i conferă trăinicie și efect scenografic. Prin detaliile tehnice aplicate s-au realizat supraînălțări iluminate natural, detaliile tehnice abordate sunt îndrăznețe pentru timpurile în care a fost proiectată. Turnul care odinioară găzduia arhiva e o trimitere la turnurile istorice ale orașului, dar și o reprezentare supraterană a unui puț de mină, element emblematic pentru exploatările locale.

Statuile și lucrările de artă care decorează interioarele poartă semnătura unor artiști consacrați, Törös Gábor și Kondrák Károly, desemnați în urma unui concurs organizat în anii 70. Arhitectul Mircea Lupu a numit Palatul Administrativ din Baia Mare “edificiul emblematic al funcționalismului liric”, curent la modă în Europa acelor ani. Tot în 1970 clădirea primea recunoașterea valorii sale și ,,Premiul Uniunii Arhitecților”.

Apoi ni s-a vorbit despre un amplu proiect de restaurare în valoare de 23 de milioane de euro finanțat prin Programul Operațional Regional. Sunt refractară la promisiunile autorităților, nu-mi mai vine să cred nicio promisiune pre/post electorală purtătoare de orice culoare politică. Însă tare mi-ar plăcea ca în viitorul apropiat să fiu nevoită să-mi cer scuze că n-am avut încredere și să-mi scot pălăria în fața unei realizări impresionante de care să se bucure întreaga comunitate.

Am pedalat în pluton spre Cinematograful Dacia aflat în apropiere. Nu cred că există băimărean de +40 care să nu fi vizionat filme la acest cinematograf sau să nu se fi plimbat prin parc. Acum e încă o ruină care zbârlește părul pe tine de revoltă că în centrul orașului poate fi lăsată o astfel de clădire în moarte clinică.

Proiectat de arh. Viorel Neaga și arh. Aurel Neaga, Cinematograful Dacia a fost inaugurat în noiembrie 1968. La vremea lui întrunea datele tehnice ale unui proiect de pionierat. Dotat cu 800 de locuri, era prevăzut cu ecran panoramic, cu spații generoase, volum de aer de 9,5 mc/spectator, lucrări de artă ale lui Mihai Olos și Valentina Boștină, un bar la etaj, scări laterale monumentale, sală de proiecție performantă.

Foto credit Dan Carpov

Acum e în paragină, motiv de întristare cum e și cea a Casei de Cultură a Sindicatelor. La ultimul spectacol găzduit de această clădire, nici nu știam de ce să mă tem mai tare: de o criză de tuse astmatică favorizată de mirosul de mucegai și frig, să nu se prăbușească sub mine scaunul șubrezit sau să nu le cadă artiștilor în cap marchizele cândva vișinii, atunci maronii.

Mi-au venit în minte flash-uri în care eram la un curs de karate, la Balul Bobocilor, lângă mami la absolvirea unui curs de reconversie profesională, la vreun concert cu ai mei. Însă cea mai dragă și cea mai mare ,,performanță” personală a fost prezentarea unei ediții a Ursulețului de Aur. Eram la Clubul Elevilor la cercul de teatru și nu știu cum am fost alese 3 colege să ne jucăm de-a Octavian Ursulescu.

A fost o ediție în care printre laureați le-am avut pe Paula Seling și pe Narcisa Suciu, pe atunci componentă a trupei Terra. Le iubesc și azi și nu le ratez concertele. Și pentru că sunt talentate și de-a noastre, dar și pentru că îmi amintesc de copilăria mea.

 Clădirea  Casei de Cultură are o soră geamănă în Suceava. Datează din anii 70 și avea scopul de a găzdui activitățile cultural-artistice. La vremea ei a fost o dantelărie în piatră, cu elemente arhitecturale inspirate de construcțiile din lemn din Maramureș. Amplasarea sa e ideală: în inima orașului, flancată de  deal și râul Săsar.  

De aici am pedalat la Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor, un exemplu de bune practici, ansamblu arhitectural reabilitat și redat publicului în 2017. Școala Băimăreană de Pictură are în spate peste un secol de existență, fiind înființată în 1896, de artistul Hollósy Șimon.

Într-un parc dendrologic frumos amenajat sunt plasate de o mână nevăzută lucrări de artă, pavilioane care adăpostesc spații expoziționale, ateliere, săli de conferință, spații de relaxare… A fost un bun prilej de admira clădirile pe dinafară și de a face o poză de grup.

Foto credit Dan Carpov

Apoi ne-am întors în Centrul Vechi, la Piața Cetății, lângă Turnul Ștefan. Din punctul meu de vedere, aceasta e cea mai spectaculoasă transformare din urbea noastră. Piațeta a fost reabilitată ținându-se cont și punându-se în valoare vestigiile descoperite. La congruența dintre mai multe biserici de rituri diferite s-a creat un spațiu demn de orice oraș european, un reper cultural. P

roiectului „Reabilitarea și promovarea identității culturale și istorice Piața Cetății-Turnul Ștefan” implementat în perioada 2011-2015 i se datorează rezultatul de azi. Petrică Mitru e unul dintre arhitecții care și-a lăsat amprenta și o parte din suflet în acest proiect grandios.

 Turnul Ștefan e elementul de pe cartea de vizită a Băii Mari. E partea care a rezistat în timp din edificiul ecleziastic – Biserica Sf. Ștefan.  A fost înălțat  la inițiativa lui Iancu de Hunedoara, după victoria din 1442 de la Ialomița împotriva otomanilor și finalizat în timpul domniei lui Matei Corvin. Stă de veghe asupra urbei de la înălțimea celor 50 de metri încă din 1468.

Întocmai istoriei orașului, a trecut prin diferite etape care au lăsat urmele vremurilor și evenimentelor. Azi primește turiști pe care îi răsfață cu peisaje spectaculoase de pe balconul prevăzut cu brâu dantelat din piatră ce duce cu gândul la pridvorul caselor maramureșene.

Pe lângă rolul istoric, îndeplinește și funcție culturală, fiind de-a lungul secolelor sursă de inspirație pentru pictori și fotografi care l-au imortalizat în lucrările lor. În zilele noastre mai găzduiește din când în când evenimente culturale.

Lucrările de reabilitare a ,,Țintirimului”- ,,Piața Cetății” de azi- au scos la lumină dovezi despre existența a 5 biserici de confesiuni religioase diferite: romano-catolică, luterană, reformată, ortodoxă și greco-catolică. Două dintre ele sunt funcționale, vestigiile celorlalte trei fiind puse în valoare sub cinci panouri de sticlă. Eram așadar într-un spațiu ecumenic. Am și intrat în una dintre biserici, cea romano-catolică.

Având ghizi pricepuți, am aflat că icoana Sfintei Marii înconjurată de flori de mină e specifică orașelor miniere, fiind ocrotitoarea lor. Nu mică ne-a fost mirarea când ni s-a explicat că peisajul de fundal reprodus în icoana principală e specific orașului nostru și că abilul artist s-a pictat atât pe sine, cât și pe iubita sa printre sfinți. Astfel de amănunte afli doar printr-o documentare meticuloasă, așa că prefer vizitele ghidate. Parcă se și produce o anume emulație când mai ai alături oameni din sfera ta de interes.

În timpul lucrărilor de reabilitare s-au descoperit nu mai puțin de 700 de morminte și 400 de rămășițe umane, fapt ușor de anticipat din moment ce se numea țintirim și se știa de obiceiul ca în curtea bisericii să fie și cimitirul.  “In memoriam” s-a instalat un carillon, un ansamblu  de 37 de clopote care se întinde pe trei octave. Clopotele au dimensiuni diferite, variind între 8 și 98 de kilograme. La orele fixe cântă, fiind acționat wireless. Poate fi folosit și ca instrument muzical. Se dorește o punte peste generații. Cântecul său amintește de viețile celor plecați, aduce bucurie în viața celor de azi și predă mai departe ștafeta celor ce or să vie.  

S-a reușit în Piața Cetății conservarea patrimoniului istoric, promovarea inter-culturalităţii  și crearea identității băimărene. Felicitări tuturor celor implicați! Pentru cei care au participat la acest tur a fost o mare bucurie:

 ,,Eu am călătorit prin Europa și am văzut că totul este împachetat comercial. Fiecare își ,,vinde” istoria, o clădire, un copac, un zid… Se ,,împachetează” frumos și ni se expune. Noi, din păcate, nu prea avem această deprindere. Nu știm să ne punem în valoare ceea ce avem. Am aflat pe facebook despre această incursiune în locuri emblematice din oraș și mi-am dorit să aflu din partea arhitecților viziunea lor și aș fi curioasă cum văd în viitor evoluția orașului. Sunt de aici, m-am jucat în subsoluri, am explorat aceste catacombe copil fiind, pe aici traversam orașul. Îmi amintesc cu plăcere că veneam cu părinții la teatru, la spectacole românești, evreiești și ungurești. Toată lumea se îmbrăca elegant, mergea pe jos, aveam locuri pitorești pe care le îndrăgeam. Mereu mi-am dorit o explorare a orașului cu bicicleta. În Baia Mare, în afară de liniile care au fost trasate și amenajarea unor porțiuni scurte de piste, nu există facilități pentru bicicliști. Mi-aș dori ca pe viitor să se facă asemenea trasee, să existe legătura cu zonele metropolitane, cu zonele de agrement. Ne-ar ajuta și pe noi, cei care avem o vârstă și suntem în pensie, însă avem timp suficient să explorăm împrejurimile.” (Volovei Emilia, 68 de ani, pensionară)

,,Sunt Andrei Cozmuța, am 10 ani și am venit în acest tur ca să aflu mai multe informații despre acest oraș. Sunt aici cu mama și cu fratele meu. Nu sunt foarte pasionat de istorie, însă am aflat lucruri interesante. Sunt pasionat de biciclete.” Andrei Cozmuța, 10 ani, elev

 ,,Mie mi-au plăcut clădirile. Și-mi mai place să mă dau cu bicicleta” (Anton Cozmuța, 8 ani, elev)

Turul ghidat s-a încheiat de unde am pornit, în clădirea Minerul, unde am asistat la proiecția unui documentar și la un atelier de imprimat tricouri cu imagini istorice ale orașului.

Am făcut cunoștință cu  Dan Andreșan, arhitect, membru în Consiliul național al Ordinului Arhitecților, principalul responsabil al ediției din 2024 a Anualei de Arhitectură NBord-Vest a cărei temă principală a fost conceptul de ,,viitor sustenabil”. Când am văzut cât e de tânăr, am găsit parcă explicație pentru aerul fresh, actual, creativ, neostentativ și neîncorsetat al întregului concept.

Prin turul ghidat la care am luat parte am înțeles câte ceva despre interacțiunea arhitecturii urbane în viața cotidiană, despre echilibrul atât de necesar între tradiție și inovație, despre poveștile câtorva clădiri emblematice. Ne-a plăcut mult, vă mulțumi și așteptăm cu interes invitația pentru celelalte clădiri pe care nu le-am cuprins în acest tur ghidat. Poate, alături de cei de la Maramureș Bike, o altă gașcă ce se încăpățânează să creadă că oamenii faini pot face lucruri faine și că cel mai bine e să faci, nu să aștepți și să cârcotești ,,ca nu se face”, organizăm periodic un astfel de tur. Eu mă ofer să scriu și despre episodul II.