De dimineata m-am trezit cu o idee fixa: sa scriu un articol despre locurile in care m-am bucurat de cea mai buna mancare in drumurile mele. In prima faza m-am temut ca va fi greu sa fac un top al acestor locuri deoarece “votul” este unul subiectiv, aceste aprecieri tinand de multi factori: foame, oboseala, atmosfera, anturaj, peisaj, preturi, etc…
Prima data mi-a venit in minte un mic barulet din Roma, undeva in apropiere de Termini. Cand spun barulet exagerez deoarece era vorba despre un fost garaj in care erau amplasate fix doua masute mici de plastic, 4 scaune, un cuptor de pizza si un frigider pentru bauturi. Un vechi prieten Stefano ma invitase la pranz imediat dupa sosirea in capitala si sincer, dupa ce am vazut locul in care urma sa avem pranzul, m-am speriat. Sperietura mi-a trecut insa extrem de repede. Antonio, bucatarul / ospatarul / barmanul si in acelasi timp patronul era un tip super simpatic, care avuse experiente in Portugalia, Spania, Elvetia si Brazilia si era tentat acum sa inceapa una si in Romania. Revenind la mancare, Antonio facea pizza si bruschette in fata ta, cu ingredientele care le doreai. Atunci (se intampla acum vreo 8 ani) am gustat pentru prima data pizza cu verdeturi, pizza cu Nutela, pizza cu paste si multe altele.
Totul era incredibil. Nu am inteles niciodata de ce. Poate ca datorita ingredientelor foarte proaspete taiate in fata ta, a cascavalului si branzeturilor, a uleiului de masline, a cuptorului, a aerului, a vopselei scorojite de pe usa metalica sau poate doar a talentului si indemanarii lui. Ceea ce credeam ca e o dugheana in care intra doar oamenii strazii era prin prisma gusturilor cel mai delux restaurant cu multe stele Michelin. Sa nu va imaginati ca acolo ne gaseam doar noi. Nicidecum. Zeci de oameni veneau si plecau, majoritatea cumparand mancare la pachet. Si mai interesant era faptul ca nimic nu era “gata facut” , ci se producea pe loc, respectand indicatiile clientului.
Din Italia mergem in Turcia, undeva prin Antalya, in apropiere de Side unde am gasit o ghereta care servea kokorec. Probabil ma multi nu stiu ce este asa ca am sa explic in cateva cuvinte: intestine de oaie si capra prajite, amestecate cu maruntaie, legume, condimente, introduse intr-o paine proaspata. Pofta buna! Abdulah facea kokorec in acelasi loc de 9 ani si desi vazand pozele v-ati putea speria, in toti acesti ani, nimeni nu a patit nimic de la mancarea lui. Categoric, gusturile nu se discuta dar pentru mine, in perioada in care am stat acolo, m-am intors la el de cateva ori. Delicios de fiecare data. Daca “asezonezi” cu ayran este…mai mult decat bun.
Topul continua cu “picnic-ul” din Nagorno Karabakh unde am mancat cei mai buni cartofi la gratar, condimentati cu ierburi aromate si seu de berbec si una dintre cele mai bune pastrame de pui. Aici, rolul ayranului a fost luat de catre “votca de dude”. Sa fie ea de vina ca acei cartofi mi-au parut cei mai buni din lume?
Acum vreo doi ani eram in Serbia, pe langa Novi Sad, in Backy Petrovac. Aici traieste cea mai mixta comunitate pe care am vazut-o vreodata: sarbi, slovaci, croati, romani, maghiari si rromi. Bucataria este si ea un rezultat al acestui amestec etnic. Ca sa trec la subiect, am fost invitat la un gulas de peste pe malul unui canal al Dunarii. Asemenea invitatie nu poate fi refuzata, nu-i asa? Samuel, prietenul meu croato-sarbo-slovac mi-a explicat ca un gulas bun de peste trebuie fiert in ceaun la foc molcolm pana cand bucatile de peste se topesc. In cazul gulasului nostru, ceaunul a stat pe foc 8 ore iar cand am inceput sa mancam am inteles de ce aceasta mancare a fost atat de laudata. Am mai mancat de atunci in alte locuri acelasi tip de gulas dar niciunul nu suporta comparatie.
In SUA se mananca peste tot bine si nu ma refer aici la localuri gen fast food. mancare multa, gustoasa si peste tot servire ireprosabila. In Pittsburgh am fost invitat intr-unul dintre cele mai faimoase locuri: Primanti Bros, local fondat in 1933. Intrarea m-a lasat masca: aveai impresia ca esti intr-o gara in care sute de oameni roiesc in jurul tau. Bill mi-a explicat ca aici e imposibil sa prinzi un loc la masa pentru ca e mereu ultra aglomerat. Oamni din toate colturile lumii vin sa manance unul dintre cele mai faimoase sandvich uri din intreaga America. Nu stiu daca ma credeti dar in fata mea tocmai se elibera o masa. This is big luck exclama fericit Bill. Totul se face pe niste masini de gatit imense in spatele barului intr-un ritm de viteza iesit din comun. Destul de repede primim si sandvish urile invelite in hartie crem, precum muncitorii pe santier. Intre doua felii de paine era un amestec de carne de vita si porc, bacon, varza, cartofi, sosuri si multe altele care dadeau intr adevar produsului un gust exceptional.
Cu cateva zile inainte de Pittsburg eram in Connecticut invitat la cina, acasa la un prieten. Urma sa faca un gratar de porc dar pana aici nimic special. carnea cumparata de la o anume macelarie, un tip anume de carne, de o anume forma, culoare, etc… In timp ce carnea sfaraia pe gratat i-am intrebat daca au mancat vreodata carnea cu mujdei. S-au uitat la mine socati dar i-am convins repede ca merita sa incerce. In cateva minute maioneza de usturoi era gata si toata lumea a fost foarte incantata de cat de bine se potrivea cu gratarul. Asa si era iar gustul carnii mi-a parut foarte diferit de ce stiam eu: aroma, savoare, culoare, textura. A doua zi pe la pranz gazda imi spune: “sa stii ca a fost foarte bun toppingul facut de tine. Dimineata l-am mancat tot cat ramasese cu cereale”. Am avut nevoie de multa stapanire de sine ca sa nu ma tavalesc pe jos de ras.
Scriind, imi aduc aminte de tot mai multe locuri in Spania, Islanda, Cehia, Germania, Franta si multe altele. Ca atare ma vad nevoit sa promit ca acest articol va continua cat de curand cu mancare de iepure cu tagliatele langa Bordeaux, rechin putrezit in Islanda, Texas Road Bar in Beaver County sau cea mai buna paella din lume in Molina de Segura.
