La Vasile Hotea mă gândesc acum. De fapt nu la el ci la reportajul său în care ne mărturisea că-i place să zboare… vara pe motocicletă și iarna pe schiuri. Mă gândesc la toate astea în timp ce zbor. Pe schiuri, pe o “neagră” cu suprafața perfect pregătită, pe care eu fac prima urmă.
Nu știu decât să zâmbesc prostește și probabil aș râde sau aș cânta, dacă nu mi s-ar fi părut întotdeauna penibili cei care cântă pe schiuri. Nu că m-ar auzi cineva. Nu e nimeni cât vezi cu ochii, doar Alex de la Skivirus și cred că și el e prea ocupat cu propria-i fericire ca să mă bage în seamă pe mine. E aproape ora 11,00 și nu doar că mai găsești părtii pe care să schiezi pe urma de ratrack, dar sunt nenumărate cele fără nicio urmă de schiuri. O vibrație puternică în schiul stâng, o denivelare pe care nu o văzusem imi amintește brusc că merg, totuși, foarte tare și că trebuie să mă concentrez. Îl șterg pe Vasile din minte cu tot cu scrierile sale, dar zâmbetul prostesc rămâne. Suntem la Dorfgastein și trăiesc niște senzații netrăite… îmi vine greu să cred că Austria m-a putut surprinde din nou după atâția ani și zeci de stațiuni bătute și schiate.
Povestea asta cu Gasteinertal, cu Valea Gastein cum ar veni, începe, însă, cu o zi în urmă. Cu două, dacă punem și zborul cu avionul de la București la Munchen și călătoria cu trenul de la Munchen până aici. Cu trei dacă punem și noaptea de condus de la Cluj până la București. Mie îmi place, însă să socotesc timpul doar în zile de schi, în zile câștigate, așa încât putem spune că a început cu o zi în urmă. Zi în care am schiat excepțional pe două domenii. Foarte austriece, foarte aproape de ceea ce aștepți de la domeniile de schi din această țară. Dar la maxim, la superlativ.
De fapt valea asta, Gastein, cuprinde trei localități, cu trei domenii de schi aferente: Bad Gastein, Bad Hofgastein și Dorfgastein. Domeniile Bad Gastein și Bad Hofgastein sunt situate pe doi versanți opuși. Totul se întâlnește, însă, în vale, într-un complex numit, cum altfel, Ski Center Angetal. Aici vine autobuzul, aici sunt parcările, centrele de închirieri, școlile de schi, totul. Nemțește. Bad Gastein are pârtii rapide, frumoase, jumătate în gol alpin, jumătate în pădure și are, în plus, o față a muntelui către stațiunea cu același nume. Bad Hofgastein este mai deschis, cu un peisaj fabulos, cu pârtii ceva mai lungi dar ceva mai domoale. Oricum, ambele domenii excelează la un capitol: lungimea pârtiilor. Instalațiile de transport pe cablu și pistele sunt astfel configurate încât poți coborî, pe roșii frumoase, peste o mie de metri diferență de nivel. Adică opt-zece kilometri lungime. Senzațional! În rest, așa cum spuneam, tot ce vă așteptați de la schiul în Austria la superlativ: suprafața excelent pregătită, instalații noi, performante, încălzite, dar și căbănuțe, apres-ski-uri cu specific local.
Ei bine, aici am avut parte de prima dovadă ( a doua, de fapt, după coborârile extra-lungi) că pe Gasteinertal trăiesc austrieci care vor și pot să ne surprindă. Opt dintre chalet-urile de altitudine servesc opt preparate diferite (fiecare câte unul) propuse și gătite de șefi de renume internațional. Ai parte, astfel, de gastronomie la un nivel întâlnit în cele mai scumpe restaurante, doar că savurezi deliciile în cauză în creierii munților, la un preț pe care ți-l poți permite. Și credeți-mă, merită încercate. În fiecare zi câte unul…. Mă opresc puțin din scris, trebuie să trec puțin prin bucătărie, altfel nu cred că pot continua.
Noi fiind cazați la Dorfgastein, după o zi de schi de excepție condimentat cu experiențe culinare de neuitat, am rugat gazdele să ne prezinte stațiunea istorică Bad Gastein. Știți sentimentul ăla condamnabil pe care nu ți-l poți inhiba când te scoate profesorul afară din clasă pentru că ai copiat și acolo, pe coridor, te întâlnești cu unul dintre premianții clasei, dat afară pentru același motiv? Cam așa ceva am trăit eu când am ajuns în centrul cochetului Bad Gastein și când gazdele noastre, stânjenite, încercau să ne explice ce e cu acele clădiri absolut superbe, amintind de fastul altor vremuri, degradându-se acum cu scânduri bătute în cuie la ferestre. S-a întâmplat și acolo o chestie care, la noi, în țara tuturor posibilităților, face parte din realitatea cotidiană: un investitor, un vienez, a cumpărat câteva dintre cele mai frumoase clădiri-monument din istorica stațiune termală și acum le lasă să se degradeze fără să investească un ban în ele, refuzând în același timp oferta comunității de a le răscumpăra. Au încercat bieții oameni și în instanță, dar într-o țară cu tradiție democratică trebuie să construiești o autostradă, o cale ferată sau o conductă magistrală pentru a putea vorbi despre expropiere în interesul comunității. Mi-am amintit de clădirea Hotelului Continental din centrul Clujului și de zecile, sutele de clădiri de patrimoniu din București, Timișoara și alte orașe ale României condamnate la distrugere din cauza indolenței, reavoinței sau a intereselor meschine. Dar acest reportaj este despre Austria, despre schi de excepție, despre frumos. Și fiindcă vorbim de frumos, sper din suflet să nu mă înțelegeți greșit.
Aceste câteva clădiri sunt excepții. Bad Gastein este, de fapt, frumos. Să stai aici e o experiență în sine. Hotelurile, cazinourile, termele au o eleganță aparte și o arhitectură ce amintește de trecutul imperial al acestei țări și de menirea de stațiune termală pentru elitele Europei din altă vreme a acestui orășel. Bad Gastein, ca destinație de cazare este pentru cei care vor cu totul altceva decât tradiționalele sate austriece transformate în stațiuni. Este pentru cei care caută eleganța, rafinamentul și acel savoir-vivre specifice Belle Epoque. Există, însă, tot aici și alternative pentru cei care caută modernismul,distracția și viața specifice mileniului trei. Partea de sus a stațiunii, chiar lângă gondolă, aparține unor investitori suedezi, care au modernizat și construit hoteluri și complexe de apartamente. Aici vin în general tineri nordici, iar petrecerile aproape permanente sunt incluse în ofertă.
Bad Hofgastein este mult mai tradițional, dar cu un centru refăcut complet din punct de vedere al mobilierului urban, aleilor și sistemelor de iluminat, cu un parc frumos, cu spații largi și, mai ales, cu cel mai mare și mai modern complex termal din zonă. Este absolut up-to-date și foarte diferit pentru cei care au găsit în această țară doar sate mirosind a văcuțe ori stațiuni scumpe pline de estici gălăgioși.
În sfârșit Dorfgastein este cel mai apropiat de tradiționala stațiune austriacă. Asta, până ajungi pe pârtii. Cum ați dedus, probabil, din debutul acestui text, în primul rând sunt goale. E drept că eram în extrasezon, dar puteam număra lejer schiorii de pe pârtii. Și credeți-mă, sunt destule! Cam o treime din cei 205 kilometri de pârtie cu care este acreditată Gasteinertal se găsesc în zona Dorfgastein-Grosarl. Pentru cei care au schiat pe Zillertal, domeniul seamănă foarte mult cu Zillertal Arena, partea dinspre Mayrhofen. Pârtii lungi, virajate, interesante, cu schimbări de pantă, care coboară întâi prin golul alpin și apoi prin pădurea de brazi. Dar adevarata diferență o fac apres-skiurile și terasele de pe pârtii. În loc de lemn, marmote împăiate și muzica populară sau acele melodii specifice pentru legănat halba de bere, aici găsești șezlonguri colorate cu forme ciudate, scaune transparente de plastic, pereți de plexiglass, palmieri colorați de plastic ( care arată surprinzător de puțin chicioși în decorul general), muzică de lounge sau de club. Foarte tare!
Mai trebuie remarcat și micul, dar înaltul domeniu-bonus Sportgastein, cu vedere directă spre cel mai înalt vârf al Austriei, Grosglokner și cu pârtii recomandate cu căldură de Hans, ghidul nostru. Nu am fost, dar cu siguranță o voi face data viitoare.
Și fiindcă vorbeam de surprize și surpinderi, vă mai spun doar că pe masivul Stubnerkogel (2251m), accesibil cu instalațiile de cablu ale domeniului Bad Gastein, se găsește cel mai înalt pod suspendat din Europa. De o inutilitate încântătoare, structura de oțel de 140 de metri lungime leagă două vârfuri pe care nu ai niciun motiv să mergi. Noi însă, la fel ca alte zeci de mii de turiști am fost, alimentând, astfel, acest paradox: inutil dar rentabil.
În final așteptați, probabil, o concluzie. O să o formulez după ce mai merg măcar o dată acolo. Și să stau mai mult…
Un articol de Andrei Huțanu via 
[fb_button]
