Dublin e mereu o destinație veselă, un oraș vibrant care descrețește frunțile și îmbie la relaxare.
După copiii mei, a doua mea mare dragoste o reprezintă călătoriile. Am înțeles că este de bon ton să îți exprimi planurile către Univers, iar acesta va conspira întru împlinirea dorințelor. La mine e mai simplu. Înțelegerea mea cu Doamne Doamne e că eu vreau să ajung pretutindeni, oricând, oricum, oriunde, cu oricine. Și mă bucur de orice mi se arată. Rareori îmi fac planuri pe termen lung. Așa s-a întâmplat la o cafea, când s-au aliniat planetele și mi s-a ivit de nicăieri un weekend prelungit în Dublin.
Îl mai vizitasem o singură dată, în urmă cu 14 ani, când mi-am vizitat nașa și prietena mea de-o viață. Două mămici responsabile și-au pus 3 zile pauză la îndatoririle zilnice și au pornit brambura de-a Dublinul. Am zburat din Cluj. N-am lăsat mașina în aeroport, am primit un contact de la o prietenă, iar pentru parcare am achitat doar 100 de lei pentru aproape 4 zile. Domnul cu parcarea privată ne-a dus la aeroport și ne-a recuperat la sosire tot de acolo.
Zborul a durat cam patru ore, în care am încercat poziții de somn strâmtorat între scaune din ce în ce mai apropiate. Încă nu sunt pregătită să accept că distanța dintre ele e egală, doar pufoșenia mea umple tot mai mult din interval. Nici însoțitoarele de zbor nu erau niște silfide. Frumusețile înalte, ca scoase din cutie, cu eșarfe colorate legate impecabil și toc de 6 au rămas doar în filme sau poate pe liniile aeriene mai scumpe. Pandemia a avut un impact semnificativ asupra industriei aviatice, afectând atât personalul, cât și volumul zborurilor. Au avut loc concedieri masive, mulți s-au reconvertit profesional.
În Dublin ne-a așteptat gazda noastră, Ramona, iar prima surpriză a fost o plimbare pe Peninsula Howth. Sătucul e la doar 15 km nord de Dublin, fiind o destinație populară atât pentru localnici, cât și pentru turiști. Peisaje spectaculoase, relicve istorice bine conservate, un castel cu grădini, o fostă mănăstire, trasee de drumeție, un târg cu produse locale, restaurante cu fructe de mare direct de la sursă, artiști stradali, toate promit o zi de neuitat dacă treceți această destinație pe lista de călătorii.
Am trecut pe lângă ambarcațiunile acostate în port. Multe erau iahturi de agrement, dar și bărci pescărești. Apoi am luat-o pe dig, unde lumea se relaxa la soare, ascultând muzică sau bucurându-se pur și simplu de plimbare.
În unele zile apar foci, însă nouă nu ni s-au arătat. Am privit de departe insula Ireland’s Eye, nelocuită, un paradis pentru observarea păsărilor marine în habitatul lor și pentru coloniile de foci.
Se poate opta pentru o plimbare cu barca, însă noi i-am făcut cu mâna de pe mal. Numele insulei nu are legătură cu ochiul uman, deși e verde, iar forma ar putea să te ducă acolo cu gândul. Provine cu termenul nordic de „Eria’s Eye”, unde „Eria” e o formă veche a numelui Irlanda, iar ,,Ey” înseamnă insulă.
Ruinele bisericii medievale din secolul al VIII-lea, ,,Biserica Martirilor” (Church of the Three Sons of Nessan) sunt martore tăcute ale altor vremuri. Circulă o serie de povești misterioase și legende, însă așa e toată Irlanda: o poveste și de poveste. Cine nu a auzit de celebrii leprechauni? Spiridușii își au originea în mitologia celtică. Sunt reproduși pe multe suveniruri, pe străzi se găsesc mascote disponibile pentru o fotografie. Vechile legende vorbesc despre ființe magice, care ascund oale cu aur la capătul curcubeului. Astăzi, leprechaunii sunt un simbol important al Irlandei și sunt asociați cu data de 17 martie, Ziua Sfântului Patrick, declarată oficial ,,Zi Națională” din 1903.
Un alt simbol irlandez e trifoiul, cunoscut sub numele de ,,shamrock”. Legenda spune că Sfântul Patrick, patronul Irlandei, l-a folosit pentru a explica conceptul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deși mulți îl asociază cu norocul, trifoiul cu patru foi este cel considerat un talisman norocos, în timp ce shamrock-ul tradițional are doar trei și simbolizează credința, speranța și dragostea. Acest simbol național și apare pe monede, uniforme și, desigur, în celebra Zi a Sfântului Patrick, când oamenii îl poartă ca semn de mândrie națională.
Ne-am jucat cu telefonul, încercând să surprindem farul în instantanee năstrușnice. Am simțit pentru o secundă utilitatea capitolului ,,Optică” de la fizică. Sunt fascinată de faruri și am acasă diverse miniaturi. Simt liniște și pace în preajma lor. Înfășurată în eșarfa mea călătoare de care nu mă despart de vreo 10 ani, mi se părea că-s doar eu la capătul lumii. Împrumut un pic din stoicismul de care farurile mărilor dau dovadă înfruntând toate vitregiile naturii, împlinindu-și rostul orice-ar fi. La umbra lui, dacă îți sprijini tâmplele între palme, iureșul lumii se domolește, iar gândurile prind a se auzi.
Liniștea era spartă doar de valuri și de râsul unor fete care s-au regăsit după mult timp. Știți cum e o prietenie începută în copilărie și consolidată o viață întreagă? Dacă ești norocos, ai parte de măcar una. Oana și Ramona se știu de mici, eu acum am intrat în viața lor. Îmi place să cred că duc lumină și zâmbet pe unde trec, știu că am un vibe bun. Ele m-au primit cu brațele deschise și le mulțumesc.
Foamea ne-a alungat din zona de promenadă, altfel cred că și acum am mai fi acolo, atât e de frumos. Nu se putea să nu încercăm o delicatesă locală. Am ales Beshoff Bros, un lanț celebru de restaurante de tip fish & chips din Dublin și împrejurimi. Locația lor din Howth este una dintre cele mai populare. A fost fondat de Ivan Beshoff, un fost marinar rus care a ajuns în Irlanda în 1910. A pus bazele unei prospere afaceri de familie și s-a bucurat de viață până la etatea de 104 ani.
O să întrebați ce e special la cartofi prăjiți cu pește? Ei bine, cartofii sunt irlandezi, se taie manual și se prăjesc în baie de ulei. Peștele e proaspăt capturat din apele Mării Irlandei, e preparat după o rețetă îndelung exersată, cod prăjit crocant și e delicios. Se servesc cu diverse sosuri sau oțet, dar combinația asta nu mi-a plăcut deloc. Porțiile se iau la pachet și se consumă pe gazon, în parc sau pe malul mării. Foarte obraznici și intruzivi pot fi pescărușii, așa că am optat să mâncăm în mașină. Aici n-am avut stresul lor, doar al tapițeriei albe dintr-o mașină nou nouță care costă cât o flotă formată din toate mașinile pe care le-am condus eu vreodată.
Ce fac trei mame a căror copii sunt în siguranță și n-au oră de întors acasă? Se distrează cât pentru toate serile în care adorm în mijlocul poveștii, înaintea celor mici. O plimbare prin zona cea mai animată a Dublinului, e oricând o încântare.
Pub-urile sunt o instituție culturală pentru irlandezi, doar Dublin având peste 750. Cel mai vechi, The Brazen Head, datează din 1198. Temple Bar este unul dintre cele mai faimoase și vibrante cartiere din Dublin, cunoscut pentru viața de noapte, pub-urile istorice și atmosfera boemă. Este centrul distracției din Dublin, cu localuri unde se cântă muzică tradițională irlandeză live.
Numele nu are legătură cu vreun templu, ci provine din secolul al XVII-lea, când englezul Sir William Temple și-a construit o reședință în zonă. Cartierul a fost inițial un teren mlăștinos, dar a fost dezvoltat și transformat într-o zonă culturală și turistică. Toponimia orașului Dublin provine din „Dubh Linn”, care în irlandeză înseamnă „baltă neagră”. Se referă la un lac întunecat format la confluența râurilor Liffey și Poddle. Știați că, deși irlandeza (Gaeilge) este limbă oficială, doar 1,7% din populație o folosește zilnic, în unele comunități rurale izolate?
Străzile acoperite cu piatră cubică din centru nu sunt doar capcane pentru tocurile domnițelor. Devin spații expoziționale în aer liber, scene pentru animatori stradali, terase pentru localuri, dormitoare pentru cei care nu-și știu măsura și nu mai găsesc drumul spre casă, podiumuri pentru paradele tuturor libertăților, manej pentru niște căluți înhămați la calești ce-și caută prințese. Unul dintre pub uri chiar se numește Temple Bar.
Datează din secolul al XVI lea, era popular pentru comercianți și pescari în perioada medievală. Acum e epicentru al distracției în Dublin. L-am găsit decorat ca în mijlocul lui decembrie, cu luminițe și Moș Crăciuni. Asta chiar dacă era a doua zi din februarie. Misterul a fost dezlegat. Abia când se pregătesc de St Patrick’s Day schimbă straiele roșii cu altele verzi. Înăuntru, atmosfera era întreținută de o trupă care cânta live. 
Sute de oameni, majoritatea turiști, stăteau înghesuiți ca sarmalele în oală. Însă nimeni nu părea deranjat. Fiecare în filmul și doaga lui, relaxați de hectolitri de alcool servit sub diverse forme, dansând sau povestind. Cum pretutindeni dăm peste români, unul dintre barmani era din Târgu Neamț și lucra de trei ani în Dublin. A aflat că suntem în vizită și ne-a dat spre degustare diverse sortimente de bere.
Ca turist, știi că Temple Bar e o capcană, că 45 de euro pentru 3 băuturi e cam mult, însă cred că e una dintre experiențele de neratat. Din Temple Bar am intrat unde ne-a făcut cu ochiul. Am prins un retro party în apropiere și am dansat ca în discotecile mileniului trecut. Acasă am ajuns foarte târziu sau foarte devreme, cum vreți s-o luați.
A doua zi ne-am trezit în miros de cafea, poate într-una dintre cele mai frumoase și primitoare case în care am fost vreodată. E situată în orașul Portlaoise, la o oră și ceva de Dublin. E foarte comun ca oamenii să facă naveta la serviciu. Prețurile în Dublin au devenit tot mai mari, traficul e un chin.
Pentru un apartament cu un dormitor în centru, chiria ajunge și la 2000 de euro. Salariul minim în Irlanda este de 13,50 € pe oră, însă e comun ca lumea să aibă minim două joburi sau să împartă chiria având un coleg de apartament. Populația de 500.000 locuitori, ajunge la 1.1 milioane în zona metropolitană a Dublinului. Am stat la povești admirând terasa casei, ne-am jucat cu cei doi câini extrem de prietenoși și ne-am făcut planul pentru a doua zi de ședere.
Gazda noastră ne-a făcut surpriza unui tur ghidat a Dublinului, numit ,,Viking Splash Tour”. Mijlocul de transport este unul inedit, un autobuz amfibie, un vechi vehicul militar din Al Doilea Război Mondial, capabil să circule atât pe uscat, cât și pe apă. Cum nu te poți numi viking fără o costumație adecvată, turiștii primesc coifuri, iar în timpul turului sunt încurajați să sperie trecătorii strigând „RAWR!”.
Ghidul este plin de umor și ironie, oferă informații despre istoria orașului într-un mod interactiv și distractiv. Cu obrăznicie și o imagine prețioasă, nu s-a sfiit să le arate cele trei litere unor turiști care încercau să îl fotografieze. Am trecut pe lângă principalele obiective turistice: Catedrala Sf. Patrick, Trinity College, Castelul Dublin. La Dublin Docklands, mașina noastră, ca un Transformers al altor timpuri, a devenit bărcuță, legănându-ne pe apele vesele ale lui Liffey.
În fața ,,The Criminal Courts of Justice”, ,,Înalta Curte de Justiție” cum ar veni, situată lângă parcul Phoenix, cu o nedisimulată dezaprobare, ghidul nostru ne-a arătat ,,Pădurea urbană”, un ansamblu de stâlpi de diferite mărimi și culori, care a costat municipalitatea ,,doar” 3 milioane de euro. Contrastul vizual față de arhitectura impunătoare, rece și sobră a tribunalului e evident, însă de la stâlpii înfipți în beton până la pădure, e cale lungă.
De ironia ghidului nu a scăpat nici The Spire, sculptura din oțel inoxidabil și suprafața reflectorizantă, înaltă de 120 metri. Are forma unui ac de pin, e situată în centru, pe strada O’Connell și a fost realizată de arhitecții de la Ian Ritchie Architects în 2003. Este cea mai înaltă statuie de acest fel din lume, este considerată un simbol al orașului, ușor de identificat din orice cartier.
The Spire este unul dintre cele mai emblematice monumente din Dublin și un simbol modern al orașului, edificat pe locul fostului monument al lui Nelson, distrus în 1966 de o explozie IRA. Localnicii o poreclesc în stil tipic irlandez cu nume amuzante precum „The Stiletto in the Ghetto”, „The Nail in the Pale” sau „The Spike”.
Tot de umorul irlandez se leagă ușile caselor vopsite în culori aprinse. Sunt un adevărat simbol al orașului și o atracție fotografică pentru turiști. Există mai multe povești despre motivul alegerilor cromatice inedite. Una dintre ele vorbește despre rebeliune împotriva uniformității britanice. În perioada georgiană (1700-1800), multe clădiri din Dublin erau construite în stil britanic, cu fațade identice din cărămidă.
Locuitorii Dublinului și-au vopsit ușile în culori aprinse pentru a sfida această uniformitate impusă. Așa era și ușor de identificat în care casă locuiește un irlandez sau un englez. Altă explicație ar fi că, după o noapte în pub, soții nu nimereau mereu în propriul cămin. Așa că soțiile au început să vopsească ușile în culori distincte pentru a-i ajuta să își recunoască locuința. Mie mi se par plauzibile toate variantele. Oricum, dacă o fi vreodată să am o casă pe pământ, ușa va fi musai turcoaz.
Râul Liffey traversează Dublinul de la vest la est, împărțind orașul în două – Northside și Southside. De-a lungul său, Dublin are peste 20 de poduri, fiecare cu propria poveste și arhitectură distinctă.
Ha’penny Bridge (1816) e cel mai faimos pod pietonal din Dublin, construit din fier turnat. A fost primul pod permanent peste Liffey, numele provenindu-i de la taxa de jumătate de penny percepută pentru traversare.
O’Connell Bridge (1880) e unul dintre cele mai late poduri din Europa – este mai lat decât lung! Conectează O’Connell Street, artera principală a Dublinului cu partea de sud a orașului. Inițial, se numea Carlisle Bridge, dar a fost redenumit după Daniel O’Connell, liderul naționalist irlandez.
Samuel Beckett Bridge (2009) este un pod modern și spectaculos, proiectat de faimosul arhitect Santiago Calatrava. Are forma unei harpe irlandeze, simbol național al Irlandei. E singura țară din lume care a ales ca simbol un instrument muzical. Este un pod basculant, se poate ridica pentru a permite trecerea navelor.
James Joyce Bridge (2003) poartă tot semnătura lui Santiago Calatrava. E un omagiu adus scriitorului James Joyce, situându-se lângă casa unde se desfășoară acțiunea povestirii „The Dead” din volumul „Dubliners”. Joyce nu e singurul scriitor celebru din Dublin. Dublin este singurul oraș UNESCO al literaturii din Irlanda și a dat lumii giganți precum James Joyce, Oscar Wilde, Samuel Beckett și Bram Stoker, creatorul lui „Dracula”.
Muzica irlandeză are un renume în lumea întreagă. Muzicii folk irlandeze îi datorăm piese ca Whiskey in the Jar sau Danny Boy. Muzica folk irlandeză a fost transmisă din generație în generație, în principal pe cale orală și e susținută cu instrumente muzicale tradiționale ca: fiddle (vioara) tin whistle (fluierul irlandez) bodhrán (tambur irlandez), harpa celtică sau uilleann pipes, versiunea irlandeză a cimpoiului.
Statuia lui Molly Malone este una dintre cele mai cunoscute atracții din Dublin, situată pe Suffolk Street, aproape de Trinity College. Este personajul principal al unui cântec tradițional irlandez – “Cockles and Mussels” sau “Molly Malone“, devenit neoficial imnul Dublinului. Legenda spune că Molly era o frumoasă vânzătoare de pește care își împingea căruciorul prin străzile orașului, strigând: “Cockles and mussels, alive, alive, oh!” Statuia, realizată din bronz, o înfățișează pe Molly cu un decolteu generos, împingând căruciorul cu pește. Turiștii au obiceiul de a atinge bustul statuii pentru noroc, motiv pentru care bronzul s-a lustruit în acea zonă. Localnicii nu privesc cu ochi buni acest obicei.
Muzica irlandeză nu înseamnă doar folk! Irlanda a dat lumii trupe și artiști faimoși în rock, sau pop. Un număr mare de artiști irlandezi sunt recunoscuți la nivel mondial, printre care Bono de la U2, Enya, Dolores O’Riordan de la The Cranberries, Sinéad O’Connor, The Dubliners.
Dansul tradițional irlandez își are originile din vremea celților și a druizilor. Este una dintre cele mai spectaculoase forme de dans din lume, fiind caracterizat de mișcări rapide ale picioarelor, o postură rigidă a corpului în partea superioară, fiind foarte solicitant, plin de ritm și energie. Un moment providențial a avut loc în data de 30 aprilie 1994, în pauza concursului Eurovision Song Contest, desfășurat în Dublin.
7 minute de dans irlandez, o chimie fantastică între cei doi protagoniști Michael Flatley și Jean Butler și lumea mondială a dansului s-a îmbogățit pentru totdeauna. Spectacole ca ,,Lord of the Dance” se joacă și acum în toată lumea cu casa închisă. Dansatori amatori au îmbrățișat acest stil și se întrec în diverse competiții internaționale. Uneori dansatorii ajung la 100 de pași pe minut. Michael Flatley deține recordul mondial pentru cei mai rapizi pași de stepdance, 35/sec.
Acum 14 ani am avut ocazia să asist la un spectacol de dans tradițional la Teatrul Gaiety. Impresionanta clădire edificată în 1871 are o impresionantă arhitectură victoriană și reușește de secole să fie un etalon pentru peisajul cultural al Irlandei. O imersiune în cultura locală e incompletă fără un astfel de spectacol. Ar fi și greu de ratat. Fie demonstrații în pub-uri, fie spectacole stradale sau în săli mai mari, dansul irlandez e la îndemâna turiștilor. Noi am asistat siderați la un spectacol în celebra The Church.
Situată la intersecția străzilor Junction of Mary St & Jervis, vorbim despre biserica St. Mary’s Church of Ireland, construită în 1702. Și-a îndeplinit funcționalitatea până în anul 1964, când a fost închisă și a rămas așa până în 1997. Din 2005, clădirea a fost transformată într-un pub și restaurant de lux, păstrând elementele arhitecturale originale.
Pe pereți sunt expuse plăci comemorative ale unor figuri istorice. În curte își duc somnul de veci personalități marcante ale istoriei irlandeze. Catedrala nu a fost modificată structural, se văd vitraliile, vechea orgă la care a cântat Handel într-o vizită în Dublin. Aici a fost botezat în 1725 Arthur Guinness, fondatorul faimoasei beri Guinness. Am mai văzut în lume biserici transformate în spații expoziționale sau locuri pentru evenimente culturale, însă o reconversie de acest fel nu am mai întâlnit decât în Dublin. M-a încercat un sentiment foarte ciudat. Sunt convinsă că în România nu ar fi fezabil un astfel de proiect.
Tradiționaliști cum suntem, cu mentalități prăfuite, cred că românii mai degrabă ar asista la transformarea unei biserici în moloz, decât într-un ,,loc al pierzaniei”. Poate nici nu-i rău, parcă e prea de tot să-ți sprijini berea de o veche cristelniță. Sau în loc de enoriași înșirați pios pe băncuțe, să troneze cel mai mare bar pe care l-am văzut vreodată. Sau să fumezi liniștit la terasă lângă mormântul unui cleric ori aristocrat celebru. Fie că ești de acord sau nu cu un astfel de demers, nu se poate să nu rămâi impresionat. The Church e un liant între trecutul religios și cultural al Dublinului cu prezentul modern, vibrant și pe alocuri decadent.
Așa cum nu-mi pot imagina italieni fără talent muzical, brazilieni fără să danseze samba sau bossa nova între două driblinguri, nici pe irlandezi nu i-aș vedea posaci sau abstinenți. Mi se pare că toți sunt glumeți, prietenoși și mereu gata de a închina un păhărel. Statisticile îmi confirmă bănuiele. Consumul mediu pe cap de locuitor în Irlanda este de 10-12 litri de alcool pur pe an – peste media europeană. Media europeană e de 9,2 l/cap, nu mi se pare o discrepanță prea mare. Peste 50% dintre irlandezi consumă alcool săptămânal, iar pub-ul rămâne un loc de socializare extrem de important.
În materie de alcool, irlandezii nu sunt foarte selectivi. Guinness este un simbol național, dar beau și lager-uri populare precum Heineken, Budweiser sau Smithwick’s. Doar de St Patrick’s Day, Guinness vinde peste 13 milioane de halbe într-o singură zi. Însă irlandezii nu sunt cei mai mari consumatori de Guiness din lume. Uimitor, pe primul loc e Nigeria, apoi Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii. De ce tocmai Nigeria? Pentru că în Lagos există o fabrică locală de Guinness. Preferă “Foreign Extra Stout”, o variantă cu un conținut de alcool de aproximativ 7,5%, aproape dublu față de cel al versiunii irlandeze, care are 4,2%.
Irlanda are unele dintre cele mai vechi și apreciate distilerii de whiskey din lume: Jameson, Bushmills, Redbreast. Cea mai veche distilerie de whiskey din lume este Old Bushmills, fondată în 1608 în Irlanda de Nord.
Cidrul mai e în preferințele irlandezilor mai ales pe vreme caldă: Bulmers/Magner’s sau Baileys Irish Cream, lichiorul cremos pe bază de whiskey. Însă pub ul îndeplinește o funcție socială, e o adevărată instituție în această țară. Expresia “craic” (pronunțat “crack”) este folosită pentru a descrie atmosfera bună, conversația și distracția dintr-un pub irlandez. Aproximativ 39% dintre irlandezi consumă alcool în cantități mari într-o singură ocazie, obicei numit ,,binge drinking”.
Irlandezii au o serie de proverbe și vorbe de duh relevante pentru a înțelege atitudinea lor față de alcool: „Nu există nimic mai bun decât un prieten, cu excepția unui prieten cu whiskey.”, „Când ești într-un loc unde berea curge ca un râu, este timpul să bei.”, „Nu te îngrijora că ai băut prea mult, îngrijorează-te doar dacă nu ai băut suficient.”, „Un om fără bere este ca o pădure fără arbori.” Poate Irlanda e singura țară din lume unde se poate invoca mahmureala în cazul unei întârzieri sau absențe de la job.
Există o oarecare toleranță și un grad de empatie față de cei aflați în această situație. Însă se pledează pentru moderație. Există o strategie oficială care vizează reducerea consumului exagerat de alcool și promovarea unui stil de viață mai sănătos. Guvernul irlandez și diverse organizații de sănătate publică desfășoară campanii pentru a educa populația despre riscurile consumului excesiv de alcool. În supermarketuri după ora 22 nu se mai vinde alcool deloc. În benzinării este interzisă total comercializarea alcoolului. Irlanda a adoptat reglementări care limitează publicitatea alcoolului, în special în rândul tinerilor sau în locurile publice. Irlanda are unele dintre cele mai mari taxe pe alcool din Europa, iar acest lucru încearcă să descurajeze consumul excesiv.
În ciuda acestor măsuri, alcoolul rămâne un subiect sensibil în Irlanda, iar autoritățile continuă să caute soluții pentru a reduce impactul său asupra societății. Cred că face parte din oferta turistică, e parte din farmecul Irlandei și nu se va schimba ceva în viitorul apropiat. When in Rome… așa că tot ce se întâmplă în Irlanda, rămâne în Irlanda, pe câte cărări s-a plimbat fiecare turist, rămâne un subiect tabu. Vacanța e prea scurtă pentru reguli stricte și constrângeri.
Familia care ne-a găzduit are o afacere în domeniul terenurilor de golf. Au început de jos, n-au ars etape, au învățat mult, iar acum au expertiză în acest domeniu. Gestionează mai multe terenuri de golf, cu toate facilitățile oferite jucătorilor. Industria ospitalității e un domeniu solicitant, nu de puține ori au dansat cu munca excesivă și epuizarea. Acum reușesc să păstreze un echilibru între viața personală și profesională, au ajuns la confortul dorit, învață să se bucure de ceea ce au, însă a fost nevoie de un proces îndelungat să ajungă aici.
Ni s-a oferit șansa să vizităm unul dintre terenurile de golf de care se ocupă: Castle Golf Club, unul dintre cele mai vechi și prestigioase cluburi de golf din Dublin. Situat în Rathfarnham, la sud de oraș, clubul a fost fondat în 1913. Se află în apropiere de Dublin Mountains, oferă priveliști superbe, obstacole strategice, deține un traseu bine întreținut, cu provocări pentru jucătorii de toate nivelurile.
Este un loc ideal atât pentru pasionații de golf, cât și pentru cei care vor să se bucure de o experiență premium într-un cadru liniștit.
Este unul dintre cluburile cu renume. Pentru a fi acceptat ca membru există o taxă de înscriere de 35.000 de euro/pers, una anuală de 300 de euro și o listă de așteptare de 7 ani. M-am crucit când am auzit! Nici dacă m-ai plăti nu mi-aș pierde timpul pălind cu crosa de 72 de ori mingiuțe buclucașe pe deluțuri acoperite de iarbă tunsă milimetric. În mintea mea această activitate era destinată seniorilor care nu trăiesc din ajutorul social și se plictisesc la rebus sau la joaca nepoților. Total greșită impresie am avut!
Golf-ul este extrem de popular în Irlanda. Există aproximativ 540.000 de jucători înregistrați într-o țară cu doar 5 milioane de locuitori! Primul club de golf din Irlanda a fost fondat în 1856 la Royal Curragh Golf Club. Există peste 400 de terenuri de golf – o densitate impresionantă pentru o țară atât de mică! Irlanda deține unele dintre cele mai bune terenuri links din lume. Am căutat ce înseamnă termenul și am aflat că se referă la terenurile construite pe coasta oceanului, cu relief natural și vânturi puternice. Jocul pe un astfel de teren e mai dificil și imprevizibil. Clima temperată a irlandezilor permite jocul pe tot parcursul anului. Prețurile sunt mai accesibile față de alte țări europene. Toate grupele de vârstă sunt implicate. Există grupe de copii, jocuri pentru doamne, fiind totodată o modalitate de a petrece timp de calitate cu familia, prietenii sau partenerii de afaceri.
Irlanda e gazda unor prestigioase competiții internaționale de profil. A dat golfului mondial jucători valoroși cum ar fi: Rory McIlroy – multiplu campion major, fost nr. 1 mondial; Padraig Harrington – de trei ori campion major; Shane Lowry – câștigător al Open Championship 2019.
Am avut norocul să asistăm la evenimentul de deschidere oficială pentru anul 2025, la prima lovitură din sezon de la Clubul Castle. În fața noastră au luat cuvântul reprezentanții de vază ai clubului, antrenorii, s-au oferit premii. Cred că niciodată n-am stat atât de aproape de milionari sau de vitrine cu atâtea trofee.
O doamnă simpatică a venit chiar să stea de vorbă cu ,,prietenele Ramonei din România”. Nevorbită doamna: în cinci minute știa cu ce ne ocupăm, unde ne-am cazat, ce am vizitat, cum și-a pierdut o fiică în urmă cu 25 de ani într-un accident, cât de delicioasă e mâncarea de la club și cât e de minunat să călătorești sau să ieși cu prieteni vechi. Nu s-a plâns că o dor șalele, că afară e cam friguț, că a prins-o curentul de la aerul condiționat și că iar s-au scumpit toate, cum ar fi decurs natural un astfel de dialog în România.
Dacă jocul de golf mă lasă indiferentă, n-aș putea spune același lucru despre mașinuțele de golf. Cred că din copilărie mi-au rămas în minte scene din filmele cu Louis de Funès în care tiribiștile astea făceau curse sau se angajau în urmăriri periculoase pe terenurile amenajate ca un parc.
Cum românii noștri sunt gazde primitoare oriunde s-ar afla, Ramona mi-a făcut damblaua și mi-a îndeplinit fantezia asta. Ne-am plimbat cu două mașinuțe oriunde ne-a făcut verdele cu ochiul. Se conduc foarte ușor, așa că am fost și la volan. Și acum simt că mă doare burta de la atâta râs. A fost foarte distractiv, sunt amintiri de păstrat în suflet, acolo unde mi-au intrat și fetele astea faine care m-au primit în viața lor.
Așadar, e de reținut că Irlanda este considerată una dintre cele mai bune destinații din lume pentru golf, având unele dintre cele mai spectaculoase terenuri, un climat propice jocului și o istorie de 150 de ani în practicarea acestui sport.
Johnnie Fox’s Pub este unul dintre cele mai faimoase și autentice pub-uri din Irlanda, deschis în 1798. E situat în Glencullen, pe dealurile Dublinului. Am ajuns în prag de seară și astfel am avut ocazia să admirăm Dublin-ul și după lăsarea întunericului. Este cunoscut drept “cel mai înalt pub din Irlanda”, datorită locației sale la altitudine. Este un loc plin de personalitate, istorie și un decor aparte, unde fiecare colț spune o poveste.
Un labirint de încăperi amenajate rustic, obiecte, obiecte de colecție și decorațiuni în fiecare colțișor. Mi-au atras atenția diverse panouri și afișe vechi, reclame vintage, anunțuri haioase și mesaje ironice, tipice pentru umorul sec irlandez: ,,Pint of Guinness – cheaper than therapy!” (O halbă de Guinness – mai ieftină decât terapia!); “Leprechauns drink free – but only if you can see them!” (Leprechaunii beau gratis – dar doar dacă îi poți vedea!)”; “If you’re drinking to forget, please pay in advance.” (Dacă bei ca să uiți, te rugăm să plătești în avans.) Pub-ul este faimos pentru fructele de mare, mai ales midii și somon afumat. N-am găsit locuri, era înțesat de mușterii. Am făcut poze, ne-am minunat de ce-am văzut și am promis să revenim cu altă ocazie.
În cele trei zile în Dublin poate că am fi putut vizita mai multe obiective. În Dublin cultura întâlnește relaxarea, de la muzee fascinante la pub-uri pline de voie bună. Noi n-am mers de acasă cu o agendă de bifat. Ne-am dorit un weekend ,,ca fetele”, cu timp pentru o poveste, depănat amintiri, pauză de la responsabilitățile uneori copleșitoare, dar mai ales pentru un hohot sănătos de râs. Și am avut parte de toate cu vârf și îndesat. Până când ne vom revedea, rămâi, Dublinule, la fel de vesel și fără griji! Mii de mulțumiri pentru un weekend de vis!
