Trezirea, ingiena un pic dificilă, un robinet lăsat deschis pe când nu era apă în rețea a provocat inundație în baie și se infiltrase la parter că tot nu erau sifoane de pardoseală…tipic…
17 Septembrie
Strâns iar totul, mic dejun deja obișnuit… pierdut vremea pe miradorul de afară, cel cu alunecarea… trecu ursul Feodor pe la heliport să verifice dacă totul e OK, o lua calm în sus pe podețe, agale în treaba lui, făcurăm poze buluc/toptan, fără poza vieții că iară aerul nu avu densitatea normală și de la un podeț lipsi o scândură…
Vârtaliotul fusese anunțat la ora 13 ceas… plafonul era la limită, un pic mai sus de creste cu vreo 100 m, după cum aveam să observăm…
Deodată auzirăm zgomotul specific de MI8, apăru peste creste mic și vesel după care se mări până ne ocupă câmpul viziual… Ateriză pe heliportul din fața cabanei, sări Gigel mecanicul să deschiză trapele. Era încărcat cu scândură pe care ne apucarăm cu entuziasm a o descărca…
Scândură pentru podețe noi menite a lărgi accesul turiștilor la noi și noi gheizere, că erau destule și ce puteau fi văzute doar de la distanță către mersul cu piciorul era interzis la ceas de lege și de datină locală… Repede îl descărcarăm, mecanicul închisese trapa , o legă cu ceva sfoară, nu trebui să ne mirăm de nimic, rămas bun rangerilor și voluntarilor de la cabană, aruncarăm bagajele grămadă în mijlocul burții namilei, antifoanele pe urechi și gata, descolarăm în sfârșit, adio Geizernoy Valley, poate data viitoare.
Vârtaliotul urcă ușurel, peste valea rămasă jos, pe lângă versanți acoperiți de tufe de arini și bucăți de tundra, cu râpe ciudat erodate, până la o cumpănă de ape, o șa între două vârfuri, pe sub plafonul foarte jos printr-o fantă dintre nori și șa mai mică de 100 m… Mândră corabia, meșteri cârmacii!!!
După ce am scapat de acestă limitare fizică totul a devenit ușor… Zurarăm din nou peste natura cea pură, 100% pură, neîntinată, neatinsă, peste un peisaj magnific, din nou văi săpate în cenuși, tundră amestecată cu taiga, terase de cenuși fără vegetație tăiate de râuri șerpuitoare , necunoscute și sclipitoare, vulcani ninși la peste 1400 m peste un „no mans land ” nesfârșit și unde din nou mâna omului nu pusese nicodată piciorul…
Am aterizat la Nalycevo, un parc național aflat în spatele vulcanilor Koryachinski și Avachinski, nu foarte departe de Petropavlovsk în linie deraptă, doar 80-100 km, în linie strâmbă aveam să aflăm a doua zi cât de departe, mult prea departe va fi prin 8 ore de taiga nesfârșită.
Am sărit din elicopter repede să descărcăm, o parte din noi răzvrătiți urmau să se ducă înapoi la Paratunka, nu mai voiau taiga și Kamaz sau Zil după cum aflarăm ulterior. Să fie sănătoși, ne revedem mâine. Irina puse mâna din mare viteză pe rucsacul meu, am crezut că organizăm un șir de descărcare… crezu săraca că e rucsacul ei, se trezi după plecarea vârtaliotului ca e fără bagajul personal… noa, se va descurca cumva…
Ne bucuram până în străfunduri de pesiaj, erau câteva căbănuțe mici răspândite prin taiga, un pâriaș de apă foarte fierbinte curgea printr-o albie mititică și era distribuit către niște bazinașe de scândură, unul cu pavilion din scânduri traforat, frumușel și aducând a băile europene…
Ne-am instalat într-o căbănuță absolut cochetă, din lemn, o camera jos, trei sus, cu cotloane, acoperișuri ciudate, sobă la parter, cămară de alimente, pridvor, inchisă antiurs… Sala de mese la câtiva pași, buda la 200 m în taiga…. hmmm…Irina, Tanya și Alexei în căbănuța de vis a vis… ne-am instalat și o luarăm către băi termale la 2 km în afara taberei… Scami luă pocnitorile antiurs și ne-am indreptat către un izvor termal lângă râu, izvor care avea și vestiar de bărbați femei. Cerul aproape senin, lumina faină , în drum spre, pe celălalt mal de râu… urși, o ursoaică cu ceva pui cred că trei, mai încolo alt ursalău, urosaică cu încă doi pui, ce densitate… destul de departe insă suficient ca Scami sa intre în priză și să-l muște din nou diavolul cu megapixeli de cur… .ne lăsă baltă fără pocnitori…. Ce puteam facedecat sa ne indreptam resemnați către izvorul termal, să sperăm că nu rămânem fără protecție… Aparu și Scami imediat, nu rămăseserăm neprotejati prea mult… Poza vieții ? Nici vorbă….iară nu se aliniaseră planetele… Baie fierbinte totală, cufundați în apă și peisaj ul acela mirific, o noua doza de bine maxim ne oferirăm…
În același timp , în tabără, un ursache de vreo trei ani proaspăt alungat de mă-sa și lăsat pe cont propriu, după cum ne spuse rangerul parcului (ursuleții stau pe lângă mama lor max trei ani după care aceasta ii alungă și lasă să se descurce singuri) , depresiv și căutător de alinare și afecțiune dădu târcoale cabanei fetelor…. Irina și Tanya îl filmară cum le amușina ușa cu ele pe dinăuntru… Eele fiind de meserie ghidușe, nu se speriară ci doar se amuzară de situație. La inapoiere venam agale… Scami iară excitat, umblat teleleu prin tundră după urși/poza vieții.
Pe seara program de tăiat lemne… Consemnul era numai lemn uscat fără frunze verzi. Tabăra era amplasată într-o rariște de taiga din mesteceni de piatră contorsionați și părea să nu trebuiască să mergem prea departe. Am strâns ceva lemne, numai Atilla nevigilent avu proasta inspiratie să taie o creangă semi uscată și care mai avea 7 frunze absolut verzi… tocmai pe când trecea rangerul.. Să vedeți voi circ, apostrofări, cum să tăi o creangă verde, când discutaserăm că numai crengi uscate…. Dragă cititorule, am fost de-a dreptul bulversat, OK, admit că am greșit, că Attila a greșit, că e indolent, neatent, că am făcut greșeala maximă de a distruge o bucățică de copac, de vegetație, 7 frunze, crenguța verde, am uscat-o noi nu mama natură, ce ne facem să îndreptăm catastrofa…. să plantăm o sută în loc, să facem o donație parcului, să ne punem cenușă în cap… Dar peste ridicolul situației mi se ridica în față o întrebare uriașă, catastrofală, groaznică și inevitabilă… CE FACEM CU PĂDURILE NOASTRE? Unde e voie sa le tăiem pe toate…. Aici nu e voie 7 frunze, nu e voie sa halești afine, nu e voie sa calci în afara podețului….. Am încercat să-mi alung gândul cel negru și cumplitul disconfort… Nu prea mai aveam chef de altceva…
După un prânz frugal ne duserăm la „Travertin square” un loc unde până nu de mult ieșeau niște izvoare fierbinți care de zece mii de ani încoace depuseseră un strat de travertin pe o suprafață considerabila… până într-o zi când niște geologi neinspirați și cu directivă de la centru plasară un foraj de cercetare în apropiere și care brusc deturnase tot debitul prin gaura de sondă… Urmarea… apariția unui puț de 2-3 m diametru plin cu apă fierbinte la 75 de grade… apă foarte bogată în toate cele. Găsii o cheie erodată de săruri, i-o inmânai Irinei, glumind, poate o pierduse la o tură anterioară. Irina luă cheia o pusese într-un șervețel și spuse că o va duce la garbage… să nu-mi cred urechilor… nici măcar o cheie ruginită de ială nu poate sta în peisajul asta de rangerii aștia… d-apoi să tai 7 frunze? Dacă aș fi tăiat un copac cred că m-ar fi legat de el și lăsat la urs să completeze cu mine dezechilibrul din ecosistem…
Ne duserăm când căzu întunericul cu Lala și Scami la un bazinel termal, cel cu marchiza din lemn traforat, băiță de seară termală, plăcut de tot, ochii după urși, pocnitorile la indemână pe marginea bazinului… discutarăm bălării neimportante…
La cină am mâncat puțin… am făcut foc în cabana ce se încălzi rapid, după care la bustul gol ne pozarăm să arătăm dezertorilor că nu ne fusese frig în cabană și că nu avuseseră un motiv real să nu rămână cu noi… Ne-am amuzat copios de ce moacă o să facă si apoi am dormit binișor…
[fb_button]
