Ne-am trezit în frig pe la 8 ceas. Am făcut un foculeț de conjunctură în căbănuța antiurs, să nu ne imbrăcăm și strânge echipamentul în frig. Tanya ghida bucătăreasă (am uitat să vă zic, avea studii de ecologie la Universitatea din Moscova) ne servi un mic dejun frugal din nou cu ceva mizilicuri și ceai… 15 Septembrie…
Pe la 11 si 20 am luat-o spre Valea Gheizerelor, cu inspectorul cu dintele de aur și cu pușcă, agale, un drum de vreo trei ore după cum ni se spusese, prin tundră, pănă la o culme după care să coborâm în valea cu pricina, încărcați doar cu rucsacii de tură, relativ ușori. Am luat-o agale pe firava potecă evident nemarcată cu Ivan Turbică în față, prin nesfârșitele tufe de afine de tundră, afine țâța caprii, măceșe și alte berries necunoscute și imposibil de tradus din rusă.
Potecuța nu urca prea rău, drumul era lejer, cerul parțial acoperit, relieful destul de plat. Mă gândeam în sinea mea de ce relieful din penisula de origine vulcanică nu este așa de abrupt puteam spune, câtă vreme nu prea am urcat nici la Kuril și iată, nici la Uzon nu prea ni se arată? Deși se înalță vulcani semeți: Koriasky 3456m alt și Avachinski 2741 ce mărginesc Petropavlovskul iar în Nord Klyuchevskaia 4688 m este cel mai înalt, aceștia sunt înalți prin ei inșiși ca vulcanii care au erupt mai violent sau mai încet ,depunănd/construind cratere înalte iar intinderile relativ plate dintre ei doar din depozite de cenuși și piroclastite ninse din cer în vremi de erupții. Asta este și explicația câmpiilor marțiene negre și plate de lângă Mutnovski din prima zi de expediție…. Scurgerile de lavă solidificate rămaseră pe versanți nu departe de surse, să adauge altitudine… Eroziunea în scurta istorie geologică a penisulei nu a prea avut vreme să sape canioane adânci care să ne pună noua probleme și să ne genereze gâfâieli și transpirație… Ce ți-e și cu vulcanii ăștia dom`le… Parca s-au înteles să nu ne solicite prea mult.
Urcam lejer prin tundra colorată și cu afinele înghețate, în timp ce Anett plină de energie culegea boabele inmuiate de primul ger, cu Ivan Turbincă gurăaurită la butoane în față când deodată îl zărirăm pe el, ursul locului cu marcajul în care tocmai călcasem adineaori exact pe poteca noastră venind spre noi la vreo o sută de metri înainte. Bătea vântul dinspre el și ocupat cu păscutul nu ne zărise…Ne-am oprit cu toții , repede mâna pe aparate și fiecare pe ce avea și ne-am apucat de pozat din greu. Ursul mai veni o vreme spre noi fără să ne ghicească prezența până când Ivan strigă domol doar odată. Ursul ne zări și ieși din cărare spre dreapta continuându-și masa de fructe dar când și când cu cțte un ochi vigilent pe noi. Se duse în treaba lui lasându-ne totuși preț de 10 minute să-l fotăm în voie în culorile toamnei de tundră. Scami ca de obicei aproape că scosese poza zilei și a vieții deși tocmai ii lipsi lumina exactă, ursul potrivit la locul potrivit, era prea galbenă tundra, fapt ce îl determină să iși jure în barbă că nu se va opri aici… Poza lui de altfel absolut magnifică, poză de salon internațional, aveam să o vedem mai încolo…
Mai încolo potecuța se dizolvă pe niște văi de torente lățite din ce în ce mai largi și mai plate cu fundul din blocuri de lave un pic rulate, pe măsură ce urcam, cu forme poliedrice, rotunjite pe la colțuri semn ca au fost impinse de eroziuni, dar în mod ciudat parcă erau așezate cu mâna ca un fel de pavaj gigantesc peste care ar urma să coboare Kamazuri de uriași cu roți imense… Concluzia de bun simț ar fi că fie este vorba de un ghețar mai mic dispărut deja și care nu apucase să împingă la vale cantitați de morene fie ca pietrele au fost aranjate așa cel puțin de strate anuale consistente de zăpadă de grosimi apreciabile și a căror presiune a generat un astfel de aranjament. Cu siguranță nu greșesc prea mult. Odată ajunși în cumpăna apelor, făcut o pauză de poze și rehidratare. Ploaia reîncepu, ploicica, ploița, polioaca, ploaia care va veni și le va potopi pe toate cu care eram deja familiari și ajunseserăm să avem o relație personală fiecare. Urmă coborârea în Valea Gheizerelor, printr-o pădurice deasă de arini pitici cum numai în Kamtchatka am văzut. Dupa o vreme ne apropiarăm de valea ce era din ce în ce mai adâncă parcă pentru a contrazice teoria mea cu relieful plat, printr-o poieniță unde luarăm o pauză de o gustare frugală.
Valea finală, Valea Gheizerelor, era deja spectaculoasă, sub ploița măruntă pe versanți se vedeau coloane de aburi ridicându-se la cer. Coborârea abruptă până la urmă ne duse la răul ce urma să-l traversăm până pe celălalt versant unde cabana era amplasată la circa o suta de m altitudine mai sus și la care se ajungea urcând cca 400 de trepte pe podețele construite în aceiași idee ca și la Caldera Uzon: „niciun picior de turist în afară de podeț”… Ne-am descălțat nu cu prea mare entuziasm și am trecut râul prin apa ce ne trecea de genunchi, apă care, ați ghicit, avea 28-30 de grade, doar venea de la gheizere, aproape bună de o baiță.
După care reîncălțarea și urcușul greu asudând în pelerine cele 400 de trepte prin ploaia din ce în ce mai deasă spre cabana unde urma să inoptăm toți 13 într-o cameră mai mare, cu o baie fără aerisire și două cabine de duș fără niciun sifon de pardoseală ( cred ca nu le ajusese bugetul). Căbănuța era relativ confortabilă, curățică, afară erau podețe de vizitat gheizerele, traseu impus, numai cu inspector cu pușca pentru că erau și aici urși. Pe ursul casei, cel pe a carui teren era amplasată cabana îl chema Feodor Mihailovici…. În spatele cabanei se vedea marea alunecare de teren care acoperise în 2007 o parte din gheizere, obturase cursul văii și crease un baraj natural cu un lac important ce din păcate nu avu viața lungă fiind colmatat de o nouă alunecare pe versantul opus doi ani mai târziu. Alunecarea ajusese la un metru de cabană… n-aș fi vrut să fiu în pielea rangerilor în acea fatidică noapte..
Dupa un duș rece, apa caldă mai pe sponci, nicio balta de scăldat termală permisă deși erau câteva, scăldatul interzis, călcatul pe lângă podețe interzis, lumină electrică numai deseară când se pornește generatorul. Sala de mese era faina, curată ca întreaga cabană, poze cu animale faine pe pereți să se taie Scami cu lama nu alta. La cină ne-am bucurat de pui pane cu cartofi fierți și ceai, ceai, ceai și biscuiți cu dulceață din plic… nici vorbă de o vodkă sau alte lucruri sfinte. O băuserăm toată la Caldera Uzon la focul de tabără după principiul lui Dan, ce poți face azi nu mai lăsa nimic pe mâine, apoi mâine om mai vedea…
Pe seară la culcare în modul cel mai egoist cu putință luai o pilula de Dormicum să nu aud sforăieli, am adormit bustean, a doua zi mi se spuse că am fost sforăistul cu numărul doi după Cornel profesorul ce sforăise toată noaptea cu mare entuziasm, încât Scami se luă cu saltea și sac de dormit și se dusă în sala de mese să doarmă și să sforăie singur fără să ne audă pe noi…iertare prieteni că nu avui ce să fac.
16 Septembrie
Dupa programul de igienă personală si micul dejun, ne-am apucat de strans paturile din pânză pliante, bagaje… urma să vedem gheizerele după care zbor cu elicopterul la Parcul Nalycevo. Îmi pusei pelerina cea lălâie peste țoalele oudoor și cu inspectorul Turbincă cu pușcociu am coborât să facem turul gheizerelor. Din loc în loc erau platforme mai lărguțe să ne încapă pe toți turiștii, cu panouri explicative cu imaginea munților, cu incripții bilingve rusă-engleză, de unde deduceai cu mare ușurință denumirile vârfurilor, a gheizerelor a apelor, a plantelor ce viețuiesc pe aici..
Un astfel de loc în Patagonia se numea „ Mirador” adică loc de mirat, de minunat, de privit și mirat/căscat gura/belit ochii cât cepele și/sau combinații de toate acestea. Nu mi se pare o idee rea, cu siguranță astfel receptarăm bogăție de informații mai bine decăt din gura unui ghid eventual plictisit obosit.
Era acolo și o tabelă cu istoria locului, Parcul Național a fost înfiintat în 1938 în vremea puterii sovietice tinere iar Valea Gheizerelor a fost descoperită de o geoloagă pe numele ei Tatiana Ustinova abia în 1940, deci mai anțărț, ieri alaltăieri, ca să vezi nu alta pe ce tărâmuri noi ne aflăm… Se rătăcise iarna pe ninsoare pe această vale și auzi zgomotul erupției periodice a lui Balshoy Geizer ce era la picioarele noastre. Acesta aruncă apă fiartă la mai bine de 10 m înălțime la 96 de grade C, odată la 15-20 de minute, cu frecvența depinzând de volumul precipitațiilor. Aflarăm cu acestă ocazie că pentru a avea un gheizer avem nevoie de o scoarță subțire peste un bazin magmatic incins( bazinul mamgamtic se află la 2 Km adâncime, față de 100 km la Baia Mare) – aveam nevoie de o sursă/coloană de apă ce vine de sus, ajunge în zona fierbinte și este expulzată, avem de fracturi în scoarță altfel nu avem infiltrații …
Acest lucru face ca gheizerele să nu fie un fenomen prea răspândit ci sunt doar 5 locuri în lume une acestea există: Yelowstone, Chile, Islanda, Noua Zeelandă, Kamtchatka. Mecanismul pulsatoriu poate fi explicat prin debitul liniar, constant al apelor de infiltrație în contrapartidă cu viteza de încălzire la temperatura de vaporizare și viteza de acumulare a presiunii unor camere subterane contra presiunii hidrostatice a apelor reci de infiltrate pe versanți… cand presiunea vaporilor crește și nu poate fi învinsă de cea hidrostatică avem o erupție sonoră, spectaculoasă după cum am asistarăm și noi în fața lui Bolshoy Geiser, după care presiunile se echilibrează din nou o vreme .
După care am continuat turul pe podețe pe lângă fenomene conexe, aici un vulcan mititel de bolborosea un mâl din cenuși gri, mai încolo doi vulcănei de noroi galben ați ghicit , din cenuși galbene și mai încolo un hot spring în care se dezvoltaseră niște alge oportuniste și termofile, mai sus un ochi de apă firbinte iar pe versanții din planul doi fumegau și sfârâiau alte izvoare și gheizere fierbinți, de peisajul arăta aproape apocaliptic, în orice caz ca la capătul pământului. Ne-am mai minunat de marea alunecare care sincer vorbind a stricat peisajul rău de tot. După cum eroziunea și mersul lumii numai natura îl planifică , cu siguranța în erele ce vor veni, Valea Gheizerelor (Geizernoya) se va schimba mereu… Vulcanismul era deocamdată viu, ca parte din Cercul de Foc al Pacificului unde plăcile tectonice se subduc și se abduc ( ce ciudat sună limbajul ăsta) , era prezent peste tot, prin manifestările astea dinamice vizibile cu ochiul liber dar și prin urmele erupțiilor de acum 10.000 de ani, absolut noi, la scara erelor geologice însemnând mai de ieri alaltăieri…
Ne-am întors la cabană, am luat masa de prânz, ni se arăta o după amiază tihnită, nici vorbă să plecăm cu elicopterul, plafonul era jos, sub înălțimea crestelor, nu avea cum să vină, presiunea era jos… Prognoza zicea că poate mâine… Am tras un pui de somn de plictiseală, pe seară am mâncat ceva similar cu ieri și alaltăieri, ne-am mai uitat prin magazinul de suveniruri, am lecturat niște broșuri excelente despre urși, somoni, Kamtchatka etc după care jucarăm un whist ca pensionarii. Horațiu dădu o consultație unei doamne mai în vârstă transportată de rangeri cu targa după o entorsă, săraca era hipotermică… Am profitat de ocazie să râdem un pic de Horațiu că va trebui să prezinte o factură de servicii femeii de plătit în natură precum și divagații nefârșite pe aceiași temă.
Am adormit greu cu eforturi de concentrare mentală să nu auz sforăielile, să nu mă auz pe mine sforăind, să adorm după odihna de după-amiază… gândidu-mă că ar fi bine la următoarea alunecare de teren să fim cât mai departe. Versanții ce alunecaseră erau depozite de aceleași cenuși, slab consolidate nu avură vreme să se consolideze de zece mii de ani încoace și din versanții scăpați alunecării mai erau unii intacți foarte aproape și chiar pe direcția lor de alunecare ar fi cabana clar… Ca să alunece nu aveau nevoie decât de o ploaie zdravănă….oare cât de tare ploua afară, mă întrebasem ușor neliniștit?
[fb_button]
