Vacanţa de vară ne dă şansa de a petrece mai mult timp la ţară. E minunat să te trezeşti mângâiat de razele amiezii şi de glasul bunicii care strigă: ,,Haideţi, treziţi-vă, că-ţi muri de foame!’’ Miresmele din bucătărie te conving definitiv că e timpul să dai start unei noi zile de joacă. Cam aşa arată o zi de vacanţă a copiilor mei la bunicii de la Moisei. Acolo, însă, nu sunt doar nepoţii răsfăţaţi. Cafeaua băută în curtea socrilor mei, cu bătrânul Pietrosu în zare, depăşeşte cele mai rafinate cafele pregătite de vreun barista celebru. Aşa am prins noi ajunul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, cunoscută popular ca Sfântă Mărie.
Mănăstirea de la Moisei atrage în fiecare an sute de pelerini. Lăcaşul de cult e aşezat într-o zonă de deal, la poalele Pietrosului Rodnei şi poartă hramul Adormirea Maicii Domnului. Abia am găsit un loc de parcare. Incinta era plină de pelerini veniţi de departe, localnici sau turişti. În curtea încăpătoare se găseşte o bisericuţă de lemn ridicată în anul 1599. Legenda spune că un om avut din Moisei, aflat la muncă pe câmp, s-a întins pe iarbă la odihnă, la umbra unui brad. Din pământ i s-a părut că ar auzi sunet de clopot. Părerea i-a fost împărtăşită şi de ceilalţi ţărani, iar decizia lui a fost să doneze terenul în vederea înfiinţării unei mănăstiri. Astfel, în anul 1672 se sfinţeşte mica biserică de lemn. E uimitor cât poate dăinui lemnul, molidul în acest caz. În cei doar 12,5 metri lungime şi 4,5 lăţime, încape o istorie de peste 400 de ani. Se mai păstrază pe alocuri pictura originală, iar lumina filtrată prin micile ferestre e caldă şi blândă. Le-am explicat copiilor că intrarea joasă şi îngustă era o formă ingenioasă de protecţie împotriva năvălitorilor, care obişnuiau să intre călare şi să pângărească altarele; sau era o formă de a impune respect, fiecare fiind nevoit să se închine. Biserica a scăpat de foc, deşi multe au fost mistuite de furia tătară. În curtea mănăstirii se înalţă o biserică trainică, ridicată în 1911.
Diverse construcţii în stil maramureşean, din lemn sau piatră, au prins a se iţi pe tot dealul, dar parcă pacea din vechea biserică, cu pereţii scorojiţi şi pictura aproape ştearsă, e unică. În momentul în care am ajuns noi, erau în desfăşurare procesiunile de slăvire ale Măicuţei Fecioare. E impresionant să auzi fiecare grup dintr-un sat cântându-şi priceasna. Se cânta în limba română şi ucraineană, iar majoritatea purtau straie populare. Pe vremuri nu foarte îndepărtate, credincioşii porneau pe jos din satele lor ca să ajungă la mănăstire de Sfântă Mărie. Se pregăteau tot postul, iar acest drum era o încununare a perioadei de înfrânare. Post pentru trup şi suflet, nu prilej de detox, cum înţeleg azi unii. În preajma mănăstirii se făcea comerţ: de la icoane pictate manual, la kitchoase chinezării, şiraguri de turtă dulce sau produse tradiţionale. M-am întrebat la un moment dat, câţi dintre sutele de oameni se află acolo că aşa se cade, din obişnuinţă, pentru socializare, cu scop turistic sau pur şi simplu mânaţi doar de credinţă, cu sufletul pregătit întreg postul? Şi mi-a fost un pic frică de răspuns.
După slujbă am luat masa în familie, afară, în curte. Brânzoicile bunicii de la desert au mers excelent cu laptele bătut de la SIM şi cu mult iaurt făcător de mustăţi haioase.
Tudor a fost atras iniţial de ambalajul iaurtului ,,cu băiatul minitaur”. În familie s-au iscat discuţii serioase pe această temă.
Am studiat eticheta, am analizat imaginea, iar concluzia a fost că băieţelul de pe etichetă poartă o căciulă cu un cap de zimbru, nu e niciun minotaur. Mărturisesc că am căutat puțin și pe internet și am aflat că firma e românească 100%. E vorba de Simultan, cel mai mare procesator de lapte cu capital românesc, iar sloganul sub care şi-au lansat produsele e “Puternic românesc”.
Mă bucur când constat că avem branduri româneşti care răzbesc într-o piaţă în care nu se promovează producătorii autohtoni. Aici vorbim de un real success românesc. Înfiinţată în judeţul Timiş în 1996, Fabrica SIMULTAN de la Orțișoara a crescut an de an, astfel încât acum are 150 de angajați în județul Timiș si peste 240 în toată țara. Ce m-a surprins extrem de plăcut a fost sa aflu că Simultan a pus în funcțiune cea mai modernă linie de procesare a laptelui din Europa, prima astfel de linie care se pune în funcțiune pe tot continentul, fapt ce oferă siguranța calității laptelui SIM.
Am fost impresionată și de una dintre declarațiile antreprenorului Florin Herbai – „Noi stăm bine la profit. Anual am reinvestit profitul. Dacă nu investeşti, rămâi în urmă. Nu poţi să creşti doar cu idei. Dacă stai pe loc pierzi“. Florin Herbai mai spunea că Simultan a crescut încet-încet, bazându-se pe ce era considerat profitabil în acel moment. Compania se află pe locul opt în topul celor mai mari producători de lactate, într-un clasament în care Albalact şi Danone se luptă pentru prima poziţie. După ce Albalact va intra sub umbrela Lactalis, Simultan va deveni cea mai mare companie cu acţionariat românesc din industria lactatelor, o piaţă de peste 800 de milioane de euro controlată (din nefericire) de străini.
Zilnic, pe poarta fabricii ies peste 500.000 de iaurturi, kefir, sana, lapte UHT și Lapte ESL, unt, smântână și diverse alte produse lactate, pe care, dacă o să le gustaţi, o să le treceţi automat pe lista de cumpărături.
Ar fi bine să ne promovăm mai des și mai hotărât modelele de afaceri de success românești, mai ales acum când societatea românească este atât de divizată. În Maramureșul istoric, nu e casă care să nu aibă macar pe cineva plecat la lucru în străinătate. Iar în august, se întorc acasă “italienii”. Toți cei care muncesc un an de zile în Italia, au o lună de concediu în care să demonstreze familiei şi vecinilor “că o duc bine”. În luna asta se organizează nunţi, se mai finisează câte-o casă, se termină garduri, se înlocuieşte soba de teracotă cu centrala termică, se pune zacuscă, se taie porci, se culeg poame, se vizitează neamuri. Nu contează că în Italia muncesc 10 ore pe zi şi fac câte 50 de kilometri naveta spre locul de muncă. Dacă în august, acasă, n-ai mașină, nu dai de băut oricui îți iese în cale … pur şi simplu nu exiști.
Mă impresionează bătrânii care în luna petrecută cu cei plecaţi trebuie să-şi astâmpere dorul, să se umple de fericirea care să le ţină de cald tot anul, în nopțile lungi şi reci de singurătate.
Desi sunt departe de casa, România o poartă în suflet, în curte au grătar, îşi alintă româneşte copiii, iarna îi colindă Hrușcă, în cămară au murături şi tocană de legume de acasă și de câte ori au ocazia, cumpără produse românești, produse care “au gust”. Nu recunosc că salariile lor sunt mai mici decât ale italienilor, că muncesc enorm, că au cunoștințe – nu prieteni şi că tare dor li se face uneori de mirosul de iarbă cosită de acasă. Nu recunosc că sunt captivi între două lumi: una de care au fugit şi una care, probabil, nu i-a vrut cu adevărat niciodată.
