Aleg destinațiile cu multă atenție și cu migală, de fiecare dată când ne pregătim de o vacanță. Sunt locuri pe care vreau de multă vreme să le văd, așa-numitele “must see”- locuri de văzut măcar o dată în viață, și locuri mai puțin renumite, pe care îmi place să le descopăr. Muntele, în general, nu mă prea atrage, fiind o iubitoare de văi mai degrabă, de dealuri și de alte forme de relief fine și prietenoase.
Mont Blanc, însă, era pe lista mea obligatorie și deși există vârfuri mai înalte în lume, niciun alt munte nu mi-a atras atenția la fel de tare. Deocamdată! Am ales perioada pe care am considerat-o eu a fi potrivită (Crăciunul), am făcut rezervările, bagajele, și duși am fost. Am ales stațiunea Chamonix fără ezitare, atât datorită renumelui și istoriei sale, a faptului că este poziționată exact la poalele masivului, cât și a fotografiilor văzute pe internet.
Nu am avut niciun regret, este o stațiune care pe mine m-a cucerit din primele momente. Pe lângă faptul că este o destinație exclusivistă și unică pentru amatorii de sporturi de iarnă extreme, este un loc care merită vizitat chiar și pentru.. nimic special, doar vizitat. Amplasarea, orașul în sine, străduțele, clădirile, magazinele, vitrinele, terasele, restaurantele.. mi-a plăcut tot. Tot-tot-tot. Eu sunt o persoană pe jumătate copil și pe jumătate adult destul de pretențios, de aceea locurile care să mă încânte trebuie să fie echilibrate, din toate punctele de vedere, altfel nu îmi produc satisfacții deosebite.
De îndată ce am pășit în Chamonix m-am simțit ca într-un orășel chic, făcut din turtă dulce, sau ca lipită în mijlocul unor cărți poștale, de un farmec deosebit. Nu știu cum arată pe timp de vară (am de gând să aflu) dar pe timp de iarnă este pur și simplu adorabil. Nu ai cum să nu te lași transpus în lumea poveștilor pentru copii, având în fața ochilor acele magazine colorate pline cu bomboane și mai colorate, aburii scoși de aparatele de ciocolată caldă de la colț de stradă, vitrinele pline cu jucării superbe, (ursuleți schiori, castori gospodari, marmote cochete), magazinele de suveniruri pline cu ciocolată de la ciocolateria locală, decorațiunile strălucitoare de iarnă, caleștile împodobite trase de cai și mai împodobiți, actori costumați în diverse personaje de basm, care îți fac șederea și mai frumoasă, muntele care, exact de lângă tine, se ridică până la înălțimi la care tu nici nu gândești.
Copilul din mine a fost în extaz, ce să mai zic. Pretențioasa din mine nu a fost nici ea dezamăgită, expozițiile de fotografie (absolut superbe!), magazinele cu tricotaje și accesorii tipic franțuzești, de o calitate și finețe aparte, parfumeriile personalizate și deosebite, diverse expoziții de artă, vinul fiert (mai bun ca în orice alt loc), degustările gratuite de vin și brânzeturi, bomboanele elaborate de ciocolată, restaurantele deosebite, lumea amabilă, eleganța în sine a locului.. După cum am scris deja, îl recomand oricărei persoane iubitoare de excursii frumoase, nu doar iubitorilor de sporturi de iarnă.
Urcarea la Aiguille du Midi (3842 m) este cireașa de pe un tort foarte reușit, care merită toți banii (60 de euro/persoană).
Măreția Mont Blanc-ului te copleșește, peisajele sunt de nedescris prin cuvinte, totul este la superlativ acolo sus. Să urc a fost, înainte de toate, o probă de curaj pentru mine. Am o teamă de înălțime pe care nu mi-o prea ‘scormonesc’, deoarece uneori mă face să îmi pară chiar rău. Fiind acolo, însă, nu puteam rata atracția principală și bine am făcut, deoarece m-am ales cu niște trăiri, impresii, amintiri și fotografii extraordinare. Așadar mi-am desfundat urechile, am încercat să-mi controlez bătăile inimii, respirația și starea de leșin care simțeam că mă cuprinde și am admirat hăul de mii de metri de sub mine, stâncile imense care se aflau în vecinătatea mea și păsările care (nu am înțeles nici până azi de ce și cum) trăiesc la 4.000 de metri altitudine, într-un climat veșnic rece. Am avut norocul să-i putem urmări, în urcarea noastră, pe unii dintre cei mai curajoși oameni din lume, alpiniști care escaladau munții de gheață, schiori care se aventurau pe unele dintre cele mai abrupte și periculoase pârtii de pe glob, sau pe salvamontiștii care s-au lansat din elicopter pentru a salva doi sportivi aflați în dificultate. Urcarea aceasta, pe lângă faptul că este fabuloasă, uluitor de rapidă, este și unică în lume, atât din punct de vedere tehnic cât și estetic.
Sus te așteaptă și “Pas dans le Vide”, “Pasul în gol” adică, o cabină integral din sticlă, efectiv suspendată, deasupra a mii de metri de.. gol, presărat cu stânci tăioase. Senzația este extremă, eu abia am reușit să pășesc în ea. Odată intrată acolo mi s-a tăiat respirația și am început să tremur. Deși am rău de înălțime, sunt curajoasă, nu-i așa? Sau doar puțin masochistă..? Cert e că foarte mulți dintre cei prezenți au preferat să fie spectatori.
Nu m-am putut abține, după ce am coborât, să nu îmi ridic zilnic privirea către Aiguille du Midi (și mai sus, către Mont Blanc), să nu mă minuneze și intimideze măreția lui și să nu mă uimească faptul că am fost acolo, la o înălțime care și ochiului îi era greu accesibilă.
Celor care ajung în zonă le recomand să nu rateze restaurantul La Caleche. Am convingerea că este cel mai frumos restaurant din Chamonix, în sensul pitoresc, dispune de un decor impresionant iar serviciile sunt foarte bune.
Ne-a plăcut atât de mult încât am mers de trei ori! Evident, nu e de ratat Fondue Savoyarde, specialitatea zonei (un deliciu!), orice vin de Savoie și ciocolata făcută de Ciocolateria Mont-Blanc, care este GRO-ZA-VĂ.
In materie de hoteluri, se găsesc pentru toate gusturile și posibilitățile deși, e adevărat, Chamonix este o stațiune cu prețuri peste medie, cam la orice produs, dar.. așa cum am scris anterior, consider că este o experiența deosebit de frumoasă, cu adevărat unică, și merită orice efort.
