De curând am avut ocazia să particip, alături de o colegă, la un seminar în oraşul Soest din Olanda. Era o destinaţie nouă pentru mine, aşa că am aşteptat cu nerăbdare să trecă zilele până la data plecării.
O provocare a fost călătoria cu avionul doar cu bagaj de mână. A fost greu să concep că pentru aproape o săptămână mi-aş putea îndesa toate cele necesare într-un bagaj cu dimensiunile 42-32-25 cm. Mi se părea de neconceput să revin acasă fără cadouri pentru copii, aşa că în mintea mea zăcea un gând mârşav ca la întoarcere să achit diferenţa şi să mă întorc cu un bagaj de cală, cum îi stă bine oricărei purtătoare de cromozomi X. M-am îmbrăcat cu tot ce era mai voluminos, mi-am luat colanţi pe sub blugi şi am sperat să nu fie foarte cald în aeroport.
Pentru a ajunge la Budapesta, am apelat la aceeaşi companie, iar dacă sunteţi cititori mai vechi ale articolelor mele, vă amintiţi poate de şoferul nebun care ne dusese la Budapesta înainte de călătoria mea în Iordania (citeste articolul aici). Am răsuflat uşurată când nu mi-a sunat niciun clopoţel la vederea şoferului, dar, buimacă de somn, am constatat la Satu Mare, că acesta a fost schimbat…cu….şoferul nebun. N-am închis ochii toată noaptea şi mi-am zis în gând rugăciunile. Era şi mai rău de cât mi-l aminteam. Regula lui era că nu există nicio regulă. S-a lăudat că microbusul e limitat la 130 km-oră, altfel ar merge cu 150. Poate că nu e mare viteza pentru autostradă, dar dacă ceaţa nu-ţi permite vizibilitatea la 10 m şi mai e şi polei, se schimbă treaba. Am ajuns la aeroport la 1:50, în condiţiile în care sosirea era preconizată între 3 şi 4 dimineaţa. În aeroport vedeai oameni răşchiraţi pe scaune sau pur şi simplu întinşi pe geci, pe jos. Nu mică mi-a fost mirarea când a trecut prin faţa noastră o doamnă în pijamale, cu o periuţă de dinţi în mână, ieşind de la baie. Am luat şi noi loc lângă dormitorul cuiva, la etaj, şi ne-am ocupat cele 3 ore până la îmbarcare cum am putut mai bine, citind sau navigând pe net. Am observat că mai nou în aeroporturi au fost desfiinţate uşile de la toalete. Există la cabine, bineînţeles, însă cea de la intrare a dispărut. Cred că e vorba de o măsură suplimentară de securitate, rezultată în urma atentatelor.
Am călătorit cu Wizz Air. Nu a fost o călătorie lungă, dar am constatat cu surprindere că gustările sau răcoritoarele erau oferite călătorilor doar contra cost. În plus de asta, puteai să cumperi din avion cam orice, de la ceasuri, la parfumuri. Atmosfera în general era de rată, parcă nici însoţitoarele de zbor nu aveau acea strălucire, deşi erau tinere şi frumuşele. Spaţiul îngust dintre scaune, îndesarea bagajelor sub scaunul din faţă, parcă prea puţin aer pentru necesităţile unei claustrofobe ca mine… nu ştiu, oi fi având o zi mai proastă, dar zborul nu a fost tocmai o sărbătoare.
În Olanda am aterizat dis de dimineaţă în Eindhoven, iar de aici, pentru a ajunge în Soest, oraşul în care aveam treabă, a trebuit să mai schimbăm două trenuri. Din aeroport, un autobus vine la fiecare 15 minute, iar biletul unui bilet este de 3,70 Euro şi poate fi achiziţionat de la şofer. Din gara Eindhoven am avut trenuri cam la 30 de minute. Am aruncat o privire din autobus, iar oraşul Eindhoven mi s-a părut modern şi plin de spaţii verzi.
În Utrecht am avut un transfer şi înainte de ora 12, am ajuns în oraşul dorit. Cel mai greu ne-a fost să găsim hostelul unde eram cazate, numit Stayokay. Eu am un dezvoltat simţ de anti-orientare, am fost şi îndrumate greşit, umblând în zadar mai bine de o oră. Un domn ne-a salvat în cele din urmă. S-a abătut de la traseul lui cu bicicleta şi ne-a condus până în faţa hostelului.
Olanda mi s-a părut foarte verde, chiar dacă eram în mijloc de decembrie. Oamenii folosesc bicicleta chiar şi pe vreme răcoroasă, iar după constituţia lor, îţi dai seama că sunt obişnuiţi să stea mult în natură. Sunt foarte înalţi, iar femeile sunt foarte frumoase şi în formă. Eu am o slăbiciune pentru ochii albaştri, iar aici rareori vedeai pe cineva cu ochi căprui, excepţie făcând ne-băştinaşii. Când am pornit de acasă aveam în minte cliseele clasice despre Olanda: saboţi de lemn, mori de vânt, câmpuri de lalele, biciclete, droguri uşoare… Olanda e mult mai mult decât atât. Nu mă pot lăuda că în cele câteva zile petrecute acolo am cunoscut-o, însă oricând aş reveni cu mare plăcere.
Soest
Oraşul Soest are vreo 45.000 de locuitori (este situat în provincia Utrecht) şi e tipic pentru cele olandeze. De cîte ori treceam pe lângă casele lor, mi se făcea poftă de turtă dulce. Casele sunt din cărămidă, au ferestre mari, nu au perdele şi nici dimensiuni impresionante. Nu vei vedea vile pe 3 nivele cu zeci de camere. Se pare că spaţiul interior e bine compatimentat şi utilizat la maxim. Curţile sunt amenajate cu multe plante decorative verzi chiar şi în mijloc de decembrie. Hotelul nostru se afla chiar în mijlocul unui parc imens, prevăzut cu un loc amenajat pentru călărie. De câte ori am trecut pe acolo, manejul era destul de aglomerat, semn că această activitate se bucură de popularitate în rândul olandezilor. Mi-a trecut prin minte ca într-o pauză să dau o raită, iar dacă preţul e ok, să închiriez un căluţ pentru o oră. Apoi mi-am amintit că eu chiar iubesc animalele şi nu se face să supun biata cabalină riscului unei dislocări de coloană.
După terminarea programului, mergeam în centrul orăşelului unde toate magazinele şi clădirile erau decorate de Crăciun. Oamenii sunt majoritatea navetişti, deci oraşul nu e foarte aglomerat. Locuitorii par senini, neîncrâncenaţi, mulţumiţi de viaţa lor şi nu se zgârcesc la zâmbete. Relaţia cetăţenilor olandezi cu statul e diferită de a noastră, deşi eu îl văd pe acesta din urmă şi mai al dracului decât al nostru. De exemplu, 55% din veniturile fiecărui salariat se întorc la bugetul de stat. Mamele trebuie să se întoarcă la muncă la doar două luni după ce au născut, apoi copiii sunt trimişi la creşe. Contribuţia părinţilor la taxa lunară e diferenţiată în funcţie de veniturile părinţilor. Adică, achiţi 1300 de euro (atâta plăteşte prietena mea pentru fiul său de un anişor), dar iţi recuperezi de la stat cam 300-500 în funcţie de veniturile părinţilor. Dar ce m-a revoltat de-a dreptul, e o lege prin care nu-ţi poţi lăsa moştenire casa proprietate personală copiilor. La moartea ta, ei trebuie să o răscumpere de la stat şi doar prin flic flacuri birocratice se poate fenta această lege. Este o metodă prin care se încurajează traiul în chirie toată viaţa, dar şi relocarea. E obişnuit ca o familie să se strămute dintr-un loc în altul, în vederea obţinerii unei slujbe mai bune. Acasă, de multe ori li se pare românilor greu să accepte un job într-un sat învecinat, ce să mai vorbim de un judeţ îndepărtat. Am văzut undeva o statistică care preciza: cu cât o ţară e mai săracă, cu atât gradul de împroprietărire e mai mare. Din acest punct de vedere, România bate de departe Olanda. Se pare că ei nu ţin neapărat să aibă casa lor. Însă statul nu e doar bau bau. Dacă ai în casă doi salariaţi, o duci foarte bine. Dar şi dacă unul dintre părinţi e între slujbe sau chiar şomer pentru o vreme, nu încărunţeşti brusc peste noapte de grijă că nu mai ai din ce trăi şi nici la concediu nu trebuie să renunţi.
În magazine am văzut la tot pasul ciocolată sub formă de litere. M-am gândit că o fi cool la ei să scrii dulce Merry Christmas, însă prietena mea stabilită de peste 10 ani în Olanda mi-a povestit că, de Moş Nicolae, îşi dăruiesc unii altora o ciocolată cu iniţiala numelui fiecărui membru al familiei. Pe lângă ciocolată, fiecare compune o scurtă poezioară prin care, într-un mod subtil şi hazliu, se aduc mici reproşuri celor dragi, cu intenţia de a-i corecta. Mi se pare mai corect să-i explici omului sau copilului clar ce nu ţi-a convenit, decât să-i înfigi în bocanci o nuieluşă şi să-l laşi să se prindă singur cu ce a greşit. Câmpurile de lalele din documentarele despre Olanda sunt culturi nu atât pentru flori, cât pentru bulbi. E şi mai logic să vinzi o marfă mai puţin perisabilă, decât să congelezi flori care să facă mii de kilometri. Aşadar, foarte lesne se pot achiziţiona pungi cu bulbi de lalele. Pentru 8-10 bucăţi se achită cam 5-7 euro, în funcţie de locul din care cumperi. Dacă au putut fi aclimatizaţi în România, vă voi mărturisi altădată după încercările horticole ale soră-mii sau ale colegilor de servici.
Îmi plăcea să văd mai ales familiile pe biciclete. Copiii aveau bicicletă proprie, sau, dacă erau prea mici, priveau albastru din cărucioare speciale adaptate pentru ele. Nu erau înfofoliţi, nu aveau mănuşi sau două căciuliţe şi păreau destul de sănătoşi. M-am şi gândit la vreo două bunici de acasă care ar fi etichetat astfel de părinţi ca fiind iresponsabili.
Viteza de deplasare nu e de neglijat, iar bicicletele sunt prevăzute cu suporturi pentru cumpărături. Privind de pe trotuar câte o mamă cu doi copii, o sacoşă plină în coşul bicicletei şi un rucsac în spate, mi se părea că asist la o demonstraţie de echilibristică. În weekend cică se mai adaugă şi buchete de flori, olandezii împrospătându-şi deseori casa cu miresme.
Soestduinen
Într-o zi am plecat cu toţii la dunele de nisip, cunoscute la ei ca Soestduinen. Aceasta e zona de agrement a oraşului, în timpul verii plină de lume şi animale. Ei bine, după unele urme lăsate, aş zice că şi în extra-sezon proprietarii de câini şi-i plimbă tot pe aici. Imaginaţi-vă nisip fin cât vezi cu ochii, o plajă imensă, iar ca vegetaţie, doar pini.
În vârful unei dune ţi-ai imagina marea, dar nu te aşteaptă decât o altă dună, iar apoi alta. Cu mulţi ani în urmă am fost la Skiatos, la celebra plajă cu pini Koukounaries. În Olanda, în Soest, e asemănător, doar mult mai mare şi fără apă. Pentru mine şi acum pare ciudat să ai plajă fără apă, aduce mai mult a deşert, însă experienţa a fost grozavă.
Transportul e foarte bine organizat în Olanda. Credeţi-mă, dacă eu nu m-am rătăcit, înseamnă că e chiar simplu. Rezervările se fac pe internet (www.ns.nl fiind site-ul căilor ferate olandeze), dar trebuie neapărat să ai biletul printat sau net pe telefon. Controlorul scanează un cod, iar călătorul îşi vede liniştit de drumul său.Trenurile însă nu sunt nici foarte curate, nici neaglomerate. Olandezii folosesc acest mijloc de transport pentru navetă, iar dacă te nimereşti în orele de vârf, s-ar putea să stai pe coridor, cum am păţit noi, în după amiaza în care am mers în Amsterdam. Dar despre aventura în oraşul dezinhibat, într-un episod viitor.
[fb_button]
