Nu stiu ce inseamna Paste pe timp de pandemie. Deoarece pentru mine Pastele e ziua de dupa ce ma duc sa vorbesc cu tatal meu la cimitir in noaptea de Inviere. Vorbesc atunci si cu bunica mea si cu nasa mea de botez si cu bunicul meu care a trait 99 de ani. Si cu vecinii mei din copilarie si cu prietenul meu cel mai drag care a murit calcat de o masina la 18 ani. E un cimitir mic acolo, de oameni saraci si fara fite si unde, cumva, ma simt ca acasa. Acolo sunt cu toti ai mei si acolo vreau sa ma intorc cand va veni vremea.
Nu stiu ce inseamna Paste pe timp de pandemie. Deoarece pentru mine Pastele e ziua aceea simpla, in care adun familia in jurul meu ca o closca. In care ii bucur pe toti cu mancarea facuta de mine cu drag , in care radem ca prostii si uitam sa ne certam. Si suntem veseli si fericiti.
Nu stiu ce inseamna Paste pe timp de pandemie. Deoarece pentru mine Pastele e doar o lumina simpla, aprinsa undeva in ADN-ul meu… continuata in fiecare an cu ouale rosii facute in vinerea mare si cu cozonacii facuti de mama mea. Si chiar m-am gandit si anul acesta, cand mama a facut cozonacii burtosi si rumeniti la cei 80 de ani ai ei, singura-singurica, cum am sa pot eu sa traiesc fara ea? Si cum va face ea cozonaci pentru ingeri daca aia mananca doar ambrozie sau nu stiu eu ce alte tampenii de junk food! Ei, sunt rautacioasa, stiu!
Nu stiu ce inseamna Paste pe timp de pandemie. Deoarece pentru mine Pastele este o goana contra cronometru pentru activitatea care imi asigura existenta. O lupta cu oamenii care cred ca sarbatoarea sta in burti sau in pahar. O lupta pentru existenta atat de acerba incat uneori fiul meu, venit de la mii de kilometri, trebuie sa termine curatenia prin casa in locul meu si sa ma intrebe daca am mancat ceva inainte de a pleca sa luam lumina, la cimitirul ala de care v-am spus deja.
Si, da, ca si voi, nu stiu ce inseamna Paste pe timp de pandemie. Pentru ca Pastele si Craciunul sunt doua jaloane de timp intre care se manifesta existenta noastra anuala. Cum ar veni, renastem si ne reinventam, in fiecare an. Vine Mosul si vine simpaticul de Iepuras. Ce mai facem noi in rastimpul acesta, nici nu mai conteaza. Pentru ca oricum timpul trece mult prea repede ca sa ne amintim. Impodobim bradul si inrosim ouale! Sau nu.
Doar ca acum parca timpul a stat in loc. Sau poate nu timpul, ca ceasul ticaie in continuare. Poate ca noi am luat o pauza fortata. Ei, desigur, cozonacii cei burtosi vor umple casa cu mirosurile lor dementiale! Si mieii cei fragezi se vor parpoli pe gratare sau in cuptoare…Doar ca nu vor mai fi toti la masa… Clar ca nimeni nu va ramane flamand! Doar locurile libere vor fi mai goale ca alta data, mancarea va fi mult prea multa si linistea mult prea apasatoare! Da, da… atatea goluri… atatia oameni lipsa… atat de multa liniste in jurul nostru, nu-i asa?
Ce sa mai zic…. Nu as vrea sa fiu mai trista decat voi, care va stiti locurile goale de la masa… care nu puteti sa va duceti sa va asezati la masa care va asteapta… sau care poate ca nu va permiteti nici macar sa simtiti miros de cozonac proaspat facut in casele voastre. Pentru acestia din urma, nu pot decat sa fac o placaciune sfioasa si sa imi cer iertare… Nu pandemia este vinovata pentru asta!
Dar Pastele a venit. Hristos a inviat si anul acesta, aducandu-ne speranta in inimi. Lumina s-a pogorat asupra noastra iar viata o ia de la capat!
Da, nu iesim din case! Da, nu stam la masa cu dragii nostrii! Si da, suntem suparati pe tot si toate! Dar mai presus de toate, suntem in viata si suntem sanatosi!
Asa ca, dragilor, eu zic sa nu ne lasam cu una, cu doua, iar de trebuie sa facem Pastele in vreme de pandemie, sa il facem asa cum se cuvine: cu credinta in Dumnezeu, chiar de nu ne ducem la biserica si cu sperante in inimi, chiar daca nu suntem toti la masa!
Hristos a inviat!
