Am dat o raită prin Apuseni alături de cei de la Asociația ,,Sănătate prin Mișcare”, promotori ai unui stil de viață sănătos și a mișcării în aer liber.
Studenția mi-am petrecut-o în Oradea și Felix, am avut numeroase ocazii să iau la picior o parte din munții din Bihor. Erau vremuri când nu ne păsa de condițiile de la cabană, meniuri sofisticate, transport. Dacă erai într-o gașcă faină, aveai bani de tren, niște cutii de pateu prin geantă, ți se promitea un loc într-un cort sau o jumătate de pat oriunde, deja era suficient. Nici acum n-am mers la lux.
Campingul Căsuțele Cascada Crișului
Ne-am cazat la campingul ,,Căsuțele Cascada Crișului”, unde am găsit condiții minime: grup sanitar, zonă de campare, bucătărie, foișor. Pentru o căsuță cu 2 paturi am achitat 140 lei/noapte. Pentru cort s-au achitat 25 de lei, iar pentru autorulotă, 50. Cu toții am avut reducere la rafting, de la 140 la 120.
Am vorbit cu proprietarul, iar planurile sale sunt să construiască un corp nou de clădire cu 10 camere a câte patru locuri. În Vadu Crișului, deși turismul e o sursă bună de venit, nu sunt foarte multe pensiuni care să aibă capacitate de cazare mare. Doar o unitate poate găzdui concomitent 40 de persoane, în rest, dacă sunteți mai mulți, va trebui să vă împărțiți în grupulețe. Se pare că satul învecinat, Șuncuiuș, stă ceva mai bine la acest capitol. Cred că încă e loc pentru proiecte mari de infrastructură turistică, zona e ofertantă atât pentru investitori, cât și pentru turiști.
Munții Apuseni sunt spectaculoși, oferă trasee de diferite grade de dificultate și peisaje care îți taie respirația. Sunt formați prin încrețire, având în compoziție mozaicuri de roci, în special calcaroase. De aici explicația pentru multitudinea de peșteri, chei, pasuri, ponoare, defileuri, izbucuri, stâncării, cascade, avene…
Mai scunzi decât Carpații Meridionali, Apusenii au doar trei vârfuri care depășesc 1800 m: Vlădeasa, Muntele Mare și Bihorul. Între Vadu Crișului și Șuncuiuș, pe o rază de doar 3 km, există nu mai puțin de 15 peșteri. Apusenii sunt raiul iubitorilor de munte. Apele Crișului Repede au modelat artistic stâncile, formând un defileu spectaculos. Peștera Vântului, cu lungimea de 47 de kilometri, este cea mai mare din România. Însă nu e singura: Peștera Unguru Mare, Peștera Vadu Crișului, Peștera Umedă, Peștera Mică, Peștera Mare, Peștera Caprei… Relieful muntos e uimitor, optim pentru traseele dificile de via ferrata.
Grupul în care mă aflam și alături de care urma să-mi petrec weekendul a fost unul eterogen, format din 20 de persoane de vârste și forme fizice foarte diferite. Cum deja știți dacă mi-ați mai citit însemnările, eu m-am calificat și de această dată la categoria: copii, începători, șchiopi, mahmuri, răniți, bubuline, neantrenați… Sunt foarte mândră că ocup un loc în orice grup de drumeți.
În urmă cu mai puțin de un an am fost operată la gleznă, încă sunt plină de șuruburi, mai ceva ca o mobilă Ikea. Obiectivele mele nu sunt prea ambițioase și nu se schimbă de la o ieșire la alta. Vreau doar aer curat, voie bună, libertate, poteci verzi, companie plăcută, peisaje spectaculoase, pretexte pentru a râde și să nu fiu fix ,,prostul clasei”. De data asta mă însoțea fiul meu de 14 ani. E adolescent deja, știu că oricum sunt mai puțin cool decât la 12. N-ar fi dat bine să fiu piatra de moară care să-și frâneze colegii.
Pădurea Craiului-traseu
Ne-am propus un traseu de dificultate medie de vreo 9 km, pornind pe versantul drept al Crișului Repede. Pe poteca ce șerpuia prin Pădurea Craiului ni s-a alăturat un câine fabulos din rasa marele danez, parcă un mix reușit de dalmațian+vițel.
Inițial ne-am îngrijorat că stăpânii îl vor fi căutând, însă am aflat că se numește Thanos, aparține unui localnic, iar hobby-ul său e să însoțească grupurile aflate în drumeție. Ne-am simțit tare norocoși că ne-a ales pe noi, câinele e fantastic. Cunoștea traseul, ne aștepta dacă rămâneam în urmă, nu protesta la gesturile noastre de afecțiune, ba chiar a acceptat să stea la poze. Mânați de o aplicație pentru trasee de drumeție, supervizați de Paul și de Thanos, am ținut marcajul cu bandă albastră.
Ne-am bucurat de zonele de belvedere ce ne-au ieșit în cale; pădurea de foioase și mușchii ce se întindeau leneș la soare dădeau casting pentru filmul naturii ,,50 Shades of Green”; defileul Crișului Repede se unduia jucăuș printre stânci; am făcut cu mâna celor aflați la rafting, știind că a doua zi ne venea rândul la această aventură; am provocat palpitații colegilor când mi-a trecut o șopârlă peste mână.
Cei care mă cunosc nu se mai impacientează, știu că dacă văd gongi, urme de urs, șerpi sau hăuri adânci mă cuprinde o stare de panică, picioarele îmi tremură Bambi-an, inima îmi bate galopant, iar pe gură îmi prind a ieși semnale țiuitoare. E un amalgam de frică și isterie, nu cred că e chiar atac de panică. Starea mea naturală e de ,,bubulină de floastăr”, cutreieratul munților înseamnă ieșire din zona mea de confort și provocare continuă. Însă satisfacția trăită după ce-ți învingi frica, depășindu-ți limite și preconcepții, merită orice efort.
Peștera Roșie
Prima peșteră de pe traseu a fost Peștera Roșie, numită astfel de la culoarea rocii. Am observat printre deja clasicele mâzgălituri Maria+Vasile=LOVE o plăcuță cu un cod QR a cărui simplă scanare te ducea la o pagină cu detalii despre locul în care ne aflam.
Stanul Stupului
După peșteră, poteca ne-a dus la un punct de belvedere numit Stanul Stupului. O cruce amplasată amintește despre cineva plecat prea devreme. Abruptul stâncos străjuiește albia Crișului ce i se așterne la poale. Un perete vertical de 50 de metri promitea adrenalină și celor mai versați alpiniști. Peisajul îți taie respirația. E unul dintre acele locuri în care îți iei tâmplele între palme și te lași copleșit de măreția naturii, mulțumind că ești tolerat martor vremelnic al nemuririi ei.
De aici aveam varianta de traseu ce mergea pe coama versantului sau o potecă ce o lua la vale, spre halda Peștera. Am ales varianta a doua, provocând bețele de trekking să-și facă treaba pe porțiuni alunecoase, pe patul de frunze veștede lăsat de toamna trecută sau trecând peste arbori doborâți de furtuni ori bătrânețe.
La calea ferată ni s-a amintit că vremea pe munte e schimbătoare, ne-a răcorit binișor o ploiță. Ne puteam adăposti în tunel, de câteva săptămâni nu mai trece trenul, se lucrează la linia ferată care face legătura între Cluj și Oradea. Însă ne-am prăbușit la Cabana Anastasia, aproape de peștera Vadu Crișului. Niște langoși ce ne aminteau de bucătăria bunicii ne-au potolit foamea, berile au venit să recupereze caloriile arse la coborârea versantului. De aici se puteau achiziționa mici suveniruri sau obiecte decorative. Vadu Crișului e recunoscut pentru ceramica sa albă, lutul alb numit caolin extras de aici fiind folosit ca materie primă de secole.
În sat se mai practică olăritul, meșterii populari încearcă să ducă mai departe acest meșteșug. Într-o monografie a satului, profesorul Juhász Viktor scria: „Defileul Crişului Repede, cu frumusețea lui măreață, se înalță aproape unic. Iubitorii naturii pășesc în această strâmtoare cu un fel de inspirație, unde ochii surprind formațiunile stâncoase, iar urechile surprind muzica desfățătoare a Crișului”.
Peștera Vadu Crișului
Din anul 1955 defileul și peștera Vadu Crișului capătă statutul de rezervație naturală. Intrarea în peșteră se face din oră în oră, în grupuri organizate, iar un bilet costă 20 lei/adult și 10 pentru copii. O vizitasem cu 25 de ani în urmă, însă încă îmi aminteam cât e de spectaculoasă. Ne-a ghidat o doamnă muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor. Aflată la a doua tinerețe, ne-a spus cu umor că a ajuns la vârsta la care e dispensabilă, e ținută izolată în pădure.
Peștera de la Vadu Crișului a fost descoperită în anul 1903, odată cu lucrările de la calea ferată. E considerată una dintre cele mai bine conservate peșteri din Europa. A fost cunoscută și sub denumirea de Peștera de la Cascadă sau Peștera Zichy, de la numele proprietarului terenului.
E singura care încă se află în proprietatea statului, restul peșterilor fiind date în administrare unor firme private. Cum suntem în România, vorbim, firește, de nevasta șefului de post, feciorul primarului, băieți deștepți, nepotul vătafului și alte încrengături mocirloase care sufocă țara asta și-i fac progresul atât de lent. Face parte dintre obiectivele turistice și științifice cele mai importante din Bihor. În 1905 e deschisă spre vizitare publicului. Din 1907 datează prima cartografiere.
De-a lungul timpului și până în zilele noastre e teatru de desfășurare pentru cercetările unor speologi, antropologi, geologi. Emil Racoviță, fondatorul primului institut de biospeologie din întreaga lume își aduce contribuția pentru ca această peșteră să capete un loc binemeritat în galeria celor mai valoroase obiective de acest fel, în perioada interbelică cercetând-o îndeaproape.
Din 1969 e reamenajată și electrificată, fiind cea de-a doua peșteră din România, după cea a Muierilor de la Baia de Fier care beneficiază de electricitate. În 2004 urmează ale lucrări de modernizare, chiar și acum o galerie fiind închisă vizitatorilor pentru alte amenajări. Un circuit durează 30- 60 de minute și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți dacă decideți să îi pătrundeți tainele.
În peșteră au fost descoperite resturi scheletice ale ursului de cavernă (Ursus spelaeus), datând de acum 27.000 de ani. Cercetările au demonstrat că pârâul care a sfredelit pântecul muntelui în milioane de ani își are originea în Peștera Bătrânului, amplasată la 3 km depărtare.
Într-una din săli, numită ,,Gura iadului” apa limpede își face apariția din subteran, formând ,,fântâna dragostei”. Cum cu toții avem impresia că nu avem niciodată suficientă sau că merităm mai multă, ne-am aliniat disciplinat și plini de speranță să bem din lichidul care să ne facă eligibili în ochii unei zâne ori a vreunui Făt Frumos. Pârâul își vede liniștit de misiunea sa, indiferent la aspirațiile noastre erotice.
La ieșirea din peșteră seamănă cu orice alt pârâu de munte, ca, mai apoi, ajutat de intervenția umană, să-și arunce apele într-o cascadă spectaculoasă. Mi-a plăcut denumirea sălilor și formațiunilor obținute din spectacolul stalactitelor, stalagmitelor, țurțurilor, coloanelor, balcoanelor și perdelelor formate de natură, pentru care orice sculptor ar avea motive de invidie: Mormântul lui Mahomed, Balaurul, Purgatoriul, Floarea de lotus, Bisericuța, Adam și Eva, Raiul, Albă ca Zăpada și cei Șapte Pitici... Peștera găzduiește fauna cavernicolă reprezentată de melci, viermi, insecte, crustacee, specii rare de lilieci.
Mare mi-a fost mirarea când am trecut pe lângă câteva ferigi înverzite. Or fi provenit din spori cărați de oameni pe încălțăminte. N-au auzit de fotosinteză nici măcar din cărți și totuși, viața găsește resurse în cele mai neprielnice medii. Temperatura în peșteră e de 10-12 grade, iar traseul deschis publicului e de 1,5 km. Sunt amenajate trasee, nu trebuie să mergeți târâș pe nicăieri, însă ar fi bine să fiți pregătiți să urcați scări abrupte. Am plecat promițându-mi în secret să o revizitez și peste alți 25 de ani.
Pe platoul de lângă peșteră erau amplasate panouri informative cu traseele turistice care pornesc de aici: Cabana Peștera Vadu Crișului – Peștera Bătrânului (bandă albastră), Circuitul galben al Defileului Crișului Repede (punct galben), Circuitul versantului drept al Defileului Crișului Repede (punct albastru), Circuitul versantului stâng al Defileului Crișului Repede (punct roșu), Cabana Peștera Vadu Crișului – Valea Mișidului – Peștera Moanei (triunghi albastru), Cabana Peștera Vadu Crișului – Șuncuiuș (triunghi roșu).
Un alt panou făcea referire la un proiect european în valoare de peste 2 milioane de euro implementat de Consiliul Județean Bihor. Mie nu-mi plac politicienii. Ani în șir de ales ,,răul mai mic”, când în ADN îmi era scris să aleg ,,binele mai mare”, m-au scârbit de toate culorile politice. Îmi rezerv dreptul să-mi fie antipatici cu toții.
În Oradea, însă, o mână strașnică de gospodar a schimbat fața întregului oraș. E urbea studenției mele. Iubeam Oradea și acum 25 de ani, când arăta ca o bătrânică tristă, îmbrăcată cu o haină ponosită, roasă de molii. Acum, orașul mi se pare ca o mireasă gătită impecabil, e o destinație ideală pentru un city break. Implementarea unor proiecte ca cel lângă care mă aflam, aduc o speranță că suntem pe drumul bun.
Aș clona astfel de oameni și i-aș implanta în diferite locuri din țară în care parcă nu se întâmplă nimic, inclusiv în orașul meu natal, Baia Mare. O fi omul un tiran, însă istoria ne demonstrează diabolic că ne place un bici aplicat la timp la cele trei litere. Mai cred că suntem prea leneși și indisciplinați să reacționăm doar la vorba bună, fără constrângeri.
Să revenim la Vadu Crișului. Mă aflam lângă cascadă, la locul unde pe vremuri era o cabană ce a stat în picioare peste 100 de ani, unde m-am cazat demult cu o gașcă mare de studenți gălăgioși.
După o vreme în care a stat în paragina și nepăsare, a fost înlocuită cu niște clădiri arătoase, în stadiu de semi finisare. Nu le cunosc destinația, sper doar să le găsesc funcționale la următoarea mea vizită. Drumul de întoarcere la camping l-am făcut pe poteca de pe malul stâng al Crișului, în pas alert, mânați de o ploicică răcoritoare.
Punctul de întâlnire cu ceilalți din grup a fost la masă, în Șuncuiuș, lângă o plajă devenită faimoasă în urma unor postări pe rețelele de socializare. Crișul formează un cot, învăluind un perete imens de stâncă, ca un brâu.
Zona e frumoasă, însă până la a o asemăna cu Thailanda și exoticul Krabi, cred că e drum lung. ,,Marea secreta din Bihor”, ,,plaja sălbatică thailandeză” cum a fost descrisă pe net arată cam așa: pe malul Crișului se răstoarnă vreo 10 roabe de nisip fin pe care se plantează câteva șezlonguri cu umbreluțe, vreo 5 jardiniere de mușcate, se angajează un PR bun, se cere taxă de închiriere și se avertizează pe site că nu ești binevenit cu băuturi, mâncare sau păturică de acasă.
laja aparține pensiunii ,,Lavinia” (exotic nume, într-adevăr). Nu sunt mare cunoscător de Drept, însă nu mi se pare normal ca o entitate, fie ea și prestatoare de servicii turistice să-și aloce drepturi asupra unor cursuri de apă, lacuri, pârâiașe de care ar trebui să se poată bucura toată lumea, la liber. Un fenomen asemănător l-am observat la Colibița, altă ,,mare din Carpați” unde fiecare proprietar de pensiune și-a putut face gard până în buza apei. Nu tu alei pietonale, poate piste de biciclete, zone publice de agrement, cum ar fi firesc și abia apoi proprietăți private. Ori legea apelor, a concesionărilor e strâmbă, ori aplicarea ei. Nici măcar nu mă mai mir tare, doar ridic o sprânceană nedumerită. Dar despre continuarea aventurii noastre cu trasee de via ferrata, cascade, rafting și povești cu zmei, în partea a doua.