Anul trecut mi-a atras atenţia la ştiri un reportaj din satul Mănăstirea, judeţul Cluj, realizat de Rusalii. Automat mi-au apărut nişte flashuri din copilărie, când bunica m-a dus pe mine şi pe verişoara mea primară la această sărbătoare. Nu-mi mai aminteam mare lucru, doar că era lume multă, un fel de castel, turtă dulce făcută şirag şi multe certuri cu vară-mea. Mi-am propus să revăd sărbătoarea cu ochii adultului de azi, ştiind că neîmpărţirea aceloraşi jucării nu va mai aduce conflicte în familie.
Aşadar, în duminica Rusaliilor am ajuns în satul Mănăstirea, de pe malul Someşului Mic, la doar trei kilometri de Dej, în vechea gospodărie a mătuşii mele. Ne-am băut cafeaua la umbra viţei de vie şi am plecat cu mic, cu mare la slujba ţinută în biserica veche, deschisă doar la marile sărbători. E aşezată pe o terasă a malului Someşului şi a fost construită în secolul al XIII lea în stil gotic, din piatră, prezentând elemente de fortificaţie. Din anul 2010 a fost declarată monument istoric, iar Vasile Drăguţ, cunoscut istoric de artă a menţionat că are o mare importanţă artistică, istorică și documentară, fiind una dintre ,,cele mai vechi biserici românești de piatră care s-au păstrat”. Poartă hramul Sfântului Nicolae şi e o mărturie peste timp a culturii medievale din această zonă transilvăneană. Deşi nu mă prea pricep la arhitectură, am remarcat lucrătura în lemn şi piatră, iar unele detalii nemaiîntâlnite de mine, cum ar fi jgeaburile de lemn trecute prin nişte inele tot de lemn sau cuiele din acelaşi material. Fresca e un detaliu de interior, element sculptat în peretele vestic.
Curtea bisericii mirosea a fân proaspăt cosit, iar acum, de Rusalii, era plină de credincioşi. La sfârşitul slujbei s-au împărţit spice sfinţite. Urmează să fie aşezate în gospodării şi îndeplinesc rol protector şi aducător de belşug pe tot parcursul anului.
Frumoasa bihoreancă a ajuns în satul Mănăstirea, lângă Dej. Şi când spun frumoasă, nu mă refer la bubulina din imagine, ci la poşeta făcută de Selestudio din Arad. Ia e cumparată de la o tanti care a confecţionat-o dintr-un vechi stergar, de la Sărbătoarea Castanelor. Zgărdanul stilizat e un cadou de la soră-mea, dar e facut de tanti Ioana, mare socăciţă în Lăpuşul Românesc. Pantofii sunt un răsfăţ de la Feeling din Sibiu, iar agrafa e împrumutată de la fiică-mea. Zâmbetul folcloric e al meu.
Într-o parte a curţii era amenajată o terasă din lemn de unde se putea admira lunca Someşului. E ciudat să vezi cât de şerpuitor îi e cursul, deşi ar fi putut alege o traiectorie dreaptă, fiind în plină câmpie. Îmi amintesc că în copilărie mergeam la scăldat cu alţi copii din sat şi greu ne lăsam convinşi să ne întoarcem acasă. Tot în împrejurimile satului umblam cu părinţii noştri după ciuperci sau mure. Unchiul şi mătuşa mea aveau câţiva stupi, iar eu eram fascinată de zumzetul albinelor, deşi ne era interzis să ne apropiem prea tare de zona pe care erau amplasaţi. În curte aveau încă de atunci un cuptor magic din care am mâncat cele mai bune vărzare, o combinaţie unică de pâine de casă cu plăcintă cu brânză, mărar şi ceapă verde. Un tei imens de la poartă era martorul jocurilor noastre şi ale celorlalţi copii de pe uliţă. De fântână ne puteam apropia doar ca să ajutăm un adult să scoată apă proaspătă. Abia acum îmi dau seama cât de tare îi vom fi încurcat de la treabă pe cei mari. Mi-am mai amintit de dudul din grădină, aroma căpşunilor mâncate întotdeauna înainte de vreme, gustul acrişor al agrieşelor, mireasma reginei nopţii la ceas de seară sau de alinturile date din belşug puilor de pisici, câini sau iepuraşi. Buni mea dragă care m-a crescut, precum şi bunica verişoarei mele erau sănătoase şi în putere, ne vegheau de pe pământ, nu din cer, cum o fac de prea multă vreme. Nu mai revenisem de ceva ani la Mănăstirea şi totul mi se părea mult mai mic.
,,Împănatul boului”
Imediat după slujbă, mulţimea s-a adunat în centrul satului. Urma sărbătoarea păstrată în unele sate din Bistriţa Năsăud şi Cluj, din vremuri străvechi, numită ,,Împănatul boului” sau ,,Înstruţatul boului”. Un alai de feciori, numiţi ,,chemători’’ au trecut în galop în sus şi-n jos, vestind evenimentul ce urma să aibă loc ca în fiecare an, în duminica Rusaliilor. Caii erau frumos împodobiţi, de la ciucălăi coloraţi, la cununi de flori. Am observant că feciorii călăreau fără şa.
Un cal trăgea în urma sa o roată de car pe care erau fixate un mire si o mireasă, nişte păpuşi confecţionate din materiale textile. Apoi, o ceată de feciori au adus cu ei ,,frunzarul”, un simbol al recoltei şi belşugului ce va fi să fie. Aceştia aveau costumaţii ciudate, o combinaţie hilară de draci şi dame de companie de joasă speţă. Să presupunem că e mult mai facil accesul la un sutien şi nişte ciorapi plasă, decât la coarne diavoleşti. Numele generic e de ,,cenuşorci”, pe vremuri fiind mânjiţi cu cenuşă, iar rolul lor simbolic în toată această procesiune e de a se opune belşugului şi de a înspăimânta lumea. Sătenii ies la porţi cu găleţi pline cu apă şi încearcă să ude frunzarul, simbolul recoltei viitoare. Bineînţeles că efectul e unul comic, drăcuşorii noştri sfârşesc uzi leoarcă, protestând de formă cu nişte beţe lungi. Pe când e toată lumea încălzită, îşi face apariţia adevărata vedetă a evenimentului, un bou împodobit de tinerii satului, cu o seară înainte, cu flori adunate din grădinile oamenilor. Acesta e ţinut întăi de cizaşi, flăcăi zdraveni şi puternici. Apoi e lăsat liber pe stradă, iar alaiul de fete nemăritate, înveşmântate în frumoase costume naţionale, încearcă să-l strunească. Cea care va reuşi, se va mărita în cursul anului.
Din culise am aflat că boul e uşor ameţit, în găleata de adăpat fiind turnate şi băuturi alcoolice. Întocmai oamenilor, unii se enervează la beţie şi fac urât, alţii se duc să se culce. A doua variantă a fost dorită de boul nostru. Blând şi plictisit, vedeta noastră a încercat să facă mulţimii pe plac, până s-a aşezat agale şi n-a mai vrut să plece. Nu a fost biciuit, cum am mai citit în unele locuri. Fetele au încercat să-i stârnească interesul, băieţii să-l împingă, dar nu a mai fost cu cine. Proprietarul l-a retras spre remorca ce-l adusese. O mahmureală nu garantez că nu-l va paşte la trezire, dar traume majore nu-l vor marca.
În final a apărut o turcă, un bărbat costumat în capră, executând un fel de dans, în ritmurile lăutarilor. Evenimentul s-a încheiat cu muzică populară, mici şi bere din belşug. Era montată o mică scenă, tarabe cu produse alimentare şi nelipsitele chinezării, coşmarul părinţilor şi bucuria copiilor. Un banner anunţa că întregul eveniment a fost organizat de Primăria şi de Consiliul local al comunei Mica, din care face parte satul Mănăstirea.
Obiceiul ,,Împănării boului” de pe valea Someşului e un pretext bun de a petrece, de a reuni familii şi prieteni vechi, de a anima viaţa unui sat de vreo 700 de suflete, dar mai ales de a conecta generaţii trecute de cele actuale. Să sperăm că şi viitoare.
În episodul următor vă voi arăta o bijuterie medievală aflată în avansată stare de degradare. Ar putea fi cartea de vizită a satului Mănăstirea, dacă nu ar fi avut destin de România…
Minunat articol!