Viva Espana! O călătorie cu peripeții…

Se spune că în Spania se trăiește mai mult și mai bine, că oamenii sunt mai fericiți și mai lipsiți de grija zilei de mâine. Nu știu neapărat dacă sunt sau nu mai fericiți dar cu siguranță nu au grija zilei de mâine. Trăiesc momentul la intensitate maximă și se gândesc foarte puțin (dacă nu de loc) la ce va aduce ziua de mâine. Trăiască fiesta și siesta! Nu are sens să judec sau să analizez dacă acest stil de viață este unul bun sau rău și, atâta timp cat le merge bine, înclin să cred că știu ei ceva ce noi românii (majoritatea dintre noi) nu știm.

Și dacă tot e vorba de ”acum”, m-am gândit că nu ar fi rău să fac niscaiva experimente. Am început cu zborul, însă aici trebuie să recunosc că am fost constrâns puțin de împrejurări – să le spunem de ordin personal. Astfel am zburat pentru a treia oară în viață cu ”autobuzul” de la Budapesta la Barcelona și din nou mi-am jurat că nu am să mai fac asta decât în caz de fortă majoră. De ce spun asta: avionul respectivei companii este configurat ca un autobuz (doar că nu se vând locuri în picioare – încă), este plin ochi, bagaje peste tot, însoțitorii de bord sunt super plictisiți, orarul de zbor este aproape de fiecare dată o chestiune teoretică și nu practică, etc. Sunt convins că în scurt timp genul acesta de companii vor ajunge să taxeze și intrarea la toaletă. Plecarea din Budapesta trebuia să fie la ora 20.00 (oră la care avionul încă nu pornise din Barcelona), întârzierea fiind anunțată doar cu câteva de minute înainte de plecare. Apoi, ora de plecare se modifica pe monitoare din 20 în 20 de minute. În cele din urmă am decolat in jurul orelor 22.45 și tot zborul am stat ca pe ace, deoarece aveam autocar la 1.15 spre Valencia, trebuia să găsesc autobuzul de transfer de la terminalul 2 la terminalul 1, apoi locul de plecare al autocarului, aveam nevoie de timp ca să intru la baie (mă aștepta un drum de 6 ore) și, dacă nu era prea mult, să am timp să fumez o țigară.

Pe langă toate aceastea, mai aveam și semi stresul faptului ca soția mea pleca spre aceeasi destinație din București, ajungea în Valencia pe seară, lua camera de hotel și, dacă totul era conform planului, mă aștepta la micul dejun. Nu, stați liniștiți, nu suntem ceva familie de aventurieri care caută experiențe noi. In restul cazurilor călătorim împreună doar că de această dată a intervenit ceva total neprevăzut, ajunsesem în Budapesta și nu prea aveam legături spre București. Din punctul ei de vedere totul a mers strună și cam așa este de fiecare dată când te documentezi și îți alegi bine compania cu care zbori. Să revenim însă la mine 😛

Am avut o aterizare cu valuri, numai bună ca să îmi intre toate acele pe care stăteam în fund. Și, ca intotdeauna, cand e graba mai mare apare ceva în plus… Bagajul meu de mână fusese așezat de catre o insoțitoare de bord sub scaunul de pe ultimul rand. Evident ca am fost nevoit să aștept ca avionul să se golească ca să pot intra in posesia lui. Trebuie să vă readuc aminte ca spaniolii sunt un popor care cred până la paroxism în vorbele ”graba strică treaba”… Fiecare bagaj era luat cu calm, grijă și grație desăvârșită, în ”slow motion”, pacă în ciuda mea. De fapt sunt sigur că voiau să îmi facă în ciudă 😉

În cele din urmă am reușit să cobor si … in trap să mă îndrept spre ieșirea din Terminalul 2. În majoritatea aeroporturilor prin care am fost am întâlnit indicatoare foarte explicite la tot pasul. Aici, de asemenea: zeci de indicatoare dar, ghiciți ce: niciunul nu pomenea de Terminalul 1.

Deoarece mă documentasem înainte, știam ca distanța între cele doua era de vreo 7 km și nu putea fi parcursă decât cu un autobus care la acea oră circula din 40 în 40 de minute. Afară, o mulțime de stații de autobus însă cea pentru ”Terminal 1”, lipsea cu desăvârșire. Abia a patra persoană acostată a fost capabilă să îmi răspundă într-un fel de engleză încotro trebuie să o iau. Cu informația la purtător, strâng pintenii și o iau iar la trap vreo 500 de metri până ”under bridge green”. Spre norocul meu, autobuzul tocmai intra în stație. Grabă mare mon cher îmi zic și mă arunc înăuntru prin ușile întredeschise. Mă uit la ceas: mai aveam 20 de minute. Tacticos, șoferul se dă jos și își aprinde o țigară. Dinspre ieșirea principală mai venau câțiva călători. Agale. După câțiva pași se opreau, vorbeau între ei…râdeau… Ați avut vreodată senzația că nu vă mai puteți abține și urmează să faceți ceva… nebunesc? Ei bine, eu simțeam că sunt în punctul acela. Îmi treceau prin minte zeci de scenarii care mai de care mai năstrușnice și toate conțineau cuvinte si expresii de duh, una mai dulce decat alta… În cele din urmă șoferul revine și cu o mișcare desprinsă din Matrix închide ușile. Mă uit la ceas: mai aveam 15 minute. Cei 7 km dintre cele două terminale mi-au parut 70 iar cele 10 minute cât a durat cursa, o infinitate. În sfârșit: Terminal 1: dreapta – stânga, nicăieri vreun indicator sau vreo informație referitoare la locul din care pleacă autocarele spre alte destinații. O întrebare, doua, trei, un răspuns mai mult presupunere decât informație, încă o întrebare și …

Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…Chiar porţile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea…

Dacă Alexandru Macedonski vorbea despre emirul care nu a ajuns niciodată să vadă Meka, eu ajunsesem in stația Alsa (numele companiei de transport) la timp. La peronul alocat curselor de Valencia am găsit și informații despre orar și traseu. Am avut timp și de țigară… nu de una ci de mai multe căci nu-i așa….nu e nicio grabă.

A venit și autocarul, unul foarte confortabil. Și, în timp ce mă linișteam, am văzut urcând pe unii dintre cei care cu cateva minute în urmă veneau agale spre autobusul de transfer. Nu s-au agitat nici măcar o clipă deși și ei erau contra cronometru. Mă gândeam cât m-am agitat în schimb eu, ce nervi am avut și ce tâmpenii mi-au trecut prin minte. Eu eram extrem de obosit iar ei erau veseli și zâmbitori, ca mai toti spaniolii.

Am ajuns la Valencia la timp, pe la 6 și jumătate dimineața, mai odihnit și mai în vervă decât plecasem deoarece reușisem să moțăiesc puțin. Uh, ce bine, gata cu aventurile, gata cu planurile date peste cap mi-am zis cautându-mi bricheta…

Dar, vedeți voi… planurile de acasă nu se potrivesc aproape niciodată cu cele din târg… Autogara nu este conectata de oraș prin metrou. Există doar o linie de autobuz și… taxiuri. Nu asta ar fi problema ci faptul ca taximetriștii nu sunt tare matinali și nici foarte numeroși. Cei care se aflau deja în fața statiei erau ocupați iar pe strada, de-al naibii nu mai trecea vreunul… Așa că, ceea ce imi doream să fie o dimineață liniștită, începea să se transforme într-o nouă aventură. Țigara mea s-a transformat într-o jumătate de pachet până când am reușit să opresc un taxi liber și să mă arunc în el. Ei, din acea clipă, soarta s-a schimbat și totul a mers ca pe roate: omul știa exact adresa hotelului la care trebuia să ajung, prețul pentru cursă a fost unul civilizat (parcă 7 euro), recepția mi-a confirmat că soția mea sosise și mi-au înmânat repede o dublură a cardului de acces. A fost și mic dejun dar ce a urmat după este o experiență și o poveste minunată: Valencia.

Citește Povestea Valenciană aici.