La Nana-n deal, un strop de Maramureș
„N-ai nevoie de foarte multe / Ca să fii fericit / E de-ajuns o mână de prieteni în asfințit. / N-ai nevoie de foarte multe / Ca să fii fericit / E de-ajuns un cântec, de-ajuns. Și puțin infinit.” (Dinu Olărașu)
Nu știu dacă există o definiție mai potrivită pentru un weekend reușit între prieteni. Uneori, fericirea nu presupune cine știe ce destinații exotice, bugete generoase sau planuri elaborate. E suficient să nu fii prea departe de casă, să ai oamenii potriviți lângă tine și un loc în care timpul să pară că încetinește puțin. Iar de data aceasta, locul s-a numit „La Nana-n deal”, în Asuaju de Sus, Maramureș.
Știu că între amiciție și prietenie e o falie adâncă. Știu că dacă ai doi oameni la capătul unui „Alo!” care să-ți spună DA în miez de noapte, ești deja mai bogat decât mulți dintre bogații lumii. După pandemia care ne-a dat peste cap mersul firesc al lumii, am impresia că traversăm o altă pandemie: cea a singurătății.
În vremurile în care mijloacele de comunicare rapidă și rețelele sociale ne conectează cu sute de oameni, uneori până la sufocare, prea mulți dintre noi adormim fără o îmbrățișare de noapte bună. Și prea mulți au ajuns să uite cum e să nu fii singur. Paradoxal, uneori chiar și în doi. Eu funcționez bine în colective. Am câteva triburi între care îmi colorez viața.
Weekendul l-am petrecut alături de cei care ne spunem MADAFAKA TIM. Am sărbătorit cea de-a 14-a aniversare a grupului nostru. Biciclitul, drumețitul și muzica sunt numitorul comun, dar, în timp, am ajuns să ne știm zilele de naștere, ne-am botezat sau căsătorit copiii, am făcut vizite la spital, am pus umărul la culesul strugurilor sau la construirea unui foișor, am străbătut integral sau pe segmente Via Transilvanica, am prăjit tone de slănină pe hectare de grătare, am instalat sute de corturi, ne-am încălzit la zeci de focuri de tabără, am dansat la multe concerte, am secat cisterne de bere, ne-am împlinit visuri, ne-am șters lacrimi și am hohotit de râs împreună.
Nu le spun suficient de des cât înseamnă ei pentru mine, deși limbajul iubirii îmi este sinceritatea. Subtitrarea mi se vede pe chip, nu port filtre, iar pe gură îmi iese doar ceea ce cred cu adevărat. Ei înțeleg și când mă topesc de dragul lor și când i-aș strânge de gât. Dar, în mare, mi-s cam dragi, cu bune și cu rele!
Ei m-au cărat de pe munte când mi-am rupt piciorul. Și n-a fost treabă ușoară, că nu-s vreo silfidă fragilă. Ei m-au ținut de mână când copiii mei au rămas fără tată aici, pe pământ. Și tot printre ei sunt meșterii de serviciu, la care apelez când un întrerupător decide să facă și cartofi prăjiți la fiecare acționare sau când am de cărat ceva greu.
La mulți ani, MADAFAKA TIM, din toată inima! Să ne vedem în formula asta sau în una mai extinsă și peste alți 14 ani!
Oamenii sunt cei care fac un loc special, dar mediul ajută de cele mai multe ori. De data aceasta, povestea noastră s-a desfășurat într-un loc cu un nume pe măsură: ,,La Nana-n deal”.
Îmi plac pensiunile ale căror nume trimit la filonul popular, la lumea satului, la poveștile și rosturile locului. Nu cred că în Maramureș ar avea ce căuta pensiuni cu nume precum „La Antonio” sau „La Dolce Vita”, oricâți ani de Italia ai avea în CV și oricât de mult ți-ai iubi copiii. Nu de alta, dar dacă tot ai ales să investești într-un loc cu rădăcini maramureșene, parcă ar merita să-i păstrezi și numele în aceeași sferă. Avem destule moșteniri de limbaj, cât să nu fim nevoiți să importăm identitate.
Mai fusesem cazată aici, la începutul verii, împreună cu o altă gașcă de prieteni. Ba chiar am nimerit în aceeași cameră, la etajul unei căsuțe tradiționale din lemn, desprinsă parcă din cărțile de povești pe care ni le citeau bunicii cei buni, la gura sobei. De data aceasta am fost 29 de persoane și am ocupat aproape integral pensiunea. Raportul calitate-preț mi s-a părut unul corect, așa că revenirea n-a fost deloc întâmplătoare.
Imaginați-vă un stil boho-chic eclectic, cu ADN maramureșean, în care tradiționalul a fost adus în contemporan. Un loc care încearcă să împace atmosfera satului de odinioară cu facilitățile moderne de relaxare. Și, în mare măsură, reușește.
Poate e un pic prea aglomerat pentru gustul meu. Cred că aș mai fi putut decora încă două pensiuni cu același inventar, dar, până la urmă, e o chestiune de gust. Obiecte care și-ar găsi oricând locul într-un muzeu etnografic conviețuiesc aici bine-merci cu un jacuzzi modern, o saună, terase, o baltă cu pești ornamentali, piscină, podețe și alei pietruite.
Am observat încă o căsuță din lemn în curs de amenajare, semn că povestea se extinde. Vara, o șură tradițională, acoperită cu paie, găzduiește evenimente, în timp ce, în sezonul rece, acestea se mută în restaurantul cu specific românesc și preparate tradiționale.
În fiecare colțișor se simte mâna unor gospodari care au încercat să recreeze atmosfera vechilor gospodării maramureșene. Acelea în care copilăria râdea cu picioare colbuite, iar fiecare obiect avea rostul și povestea lui.
Un țol țărănesc, ghivece cu mușcate, o caleașcă ce pare să fi plimbat cândva boierii altor vremuri, un război de țesut la care au trebăluit generații de femei, un lădoi pictat, un lavoar reconvertit dintr-o lespede de piatră, o ladă de zestre în care încăpea, cândva, startul în viață al unei bunici… Sunt detalii care merită privite cu răbdare. Dacă ai ochi curioși, comorile îți ies singure în cale.
Și, pentru că tot vorbim despre experiențe mai puțin obișnuite, v-ați întrebat vreodată cum e să vă odihniți în mireasmă de fân? Ei bine, „La nana-n deal” are amenajată chiar și o cameră cu paturi din paie.
Bunicile noastre poate că n-ar fi numit răsfăț o saltea din paie, ci pur și simplu necesitate. Dar sunt destul de sigură că mirosul copilăriei aduce a fân proaspăt cosit, a plăcinte, a pâine scoasă din cuptor și a veri petrecute la râu cu mulți copii strânși de pe uliță. Sunt miresme care nu se uită și care, uneori, te pot întoarce acasă fără să faci niciun pas. Am fost răsfățați cu platouri țărănești, gogoși, tocănițe gătite la foc molcom. Porțiile uriașe ne-au obligat să punem în practică una dintre vorbele înțelepte ale moroșenilor: ,,mai bine mațe crăpate, decât bucate prădate”. Am scăpat și de data asta, doar cu găici lărgite și elastice întinse. Vineri seara s-a cântat la chitară, s-a dansat și s-au spus povești până târziu.
O plimbare prin sat. Între rosturile vechi și vremurile noi
Sâmbătă ne-am împărțit în grupuri, în funcție de cât de tare ne avariase cheful de vineri seara și ora de culcare, mult prea apropiată de răsărit.
Unii au ieșit prin pădure, alții s-au relaxat la jacuzzi și spa, iar câțiva au preferat un somn repelent pentru mahmureală. Eu am ales o plimbare prin sat și pe dealurile din jur. Îmi place să descopăr locurile la pas. Cred că o localitate nu poate fi cunoscută doar din curtea unei pensiuni, oricât de frumos amenajată ar fi. Trebuie să-i străbați ulițele, să-i privești gospodăriile și să încerci să înțelegi ritmul vieții de acolo.
Asuaju de Sus are rădăcini vechi, fiind atestat documentar încă din 1391. Așezat pe valea râului Asuaj, între dealuri și păduri de fag, stejar și brad, satul se află la 45 km de Baia Mare și 15 km de Ulmeni. Face parte din Țara Codrului, una dintre cele patru țări ale Maramureșului, zonă etnografică distinctă, cu port popular, muzică, dansuri și obiceiuri care îi dau o identitate aparte.
Agricultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului au susținut multă vreme gospodăriile și comunitatea. O parte dintre aceste ocupații se păstrează și astăzi, mai ales la nivelul micilor gospodării și a fermelor de subzistență.
Asuaju de Sus nu este un sat părăsit, dar nici unul înfloritor. Vezi gospodării active, pământul se lucrează, dar treci și pe lângă case părăsite cu bătătura cotropită de vegetație. Ca în multe alte continuități, se simte o problemă tot mai prezentă în satele românești: depopularea.
Cifrele sunt grăitoare. Potrivit statisticilor, satul avea 1.043 de locuitori în 2011, iar la recensământul din 2021 mai erau 810, o scădere de aproximativ 22%. La nivelul întregii comune, care include și Asuaju de Jos, populația a coborât de la 1.441 la 1.117 locuitori. Sunt minus 233 de oameni într-un singur deceniu. Pentru o comunitate de asemenea dimensiuni, nu este deloc puțin. M-am întrebat câți dintre tineri își mai văd un rost aici, câți au plecat la oraș sau în străinătate și câți se întorc doar de sărbători sau în vizită. Bănuiesc că oportunitățile de angajare rămân limitate.
Pentru unii, viața aici presupune multă muncă în jurul gospodăriei, în ritmul anotimpurilor: animale de hrănit, grădini de îngrijit, fân de cosit și lemne de pregătit pentru iarnă. O viață cu alte priorități decât cea de la oraș, dar nu una ușoară. Cu toate acestea, Asuaju de Sus păstrează ceva ce nu poate fi măsurat în statistici: identitatea și memoria comunității.
Un exemplu este Târgul Cepelor, eveniment cu o tradiție de peste un secol, care aduce împreună localnici și vizitatori, inclusiv dintre cei plecați de acasă. Cununițele de ceapă, muzica și dansurile populare nu sunt doar elemente de spectacol, ci expresii ale unei identități pe care oamenii încă încearcă să o păstreze.
Satul mai deține și alte mărturii ale trecutului, precum ruinele castelului baronului Bornemisza Elemer și rezervația arheologică „La Cetate”, repere care amintesc de istoria îndelungată a locului, dar la care nu am ajuns acum.
Plimbarea prin Asuaju de Sus m-a făcut să mă gândesc la statutul satului românesc captiv între două lumi: una în care pământul, gospodăria și comunitatea încă au rostul lor și alta în care lipsa oportunităților îi împinge pe tineri spre orașe sau alte țări.
Nu cred că trebuie să idealizăm viața rurală. Tradiția nu poate ține loc de locuri de muncă, servicii și perspective pentru tineri. Dar nici nu cred că satele trebuie privite doar prin prisma depopulării. Asuaju de Sus nu este un loc fără viață. Viața continuă aici, poate mai discret, în alte ritmuri și cu provocări pe care noi, cei veniți pentru un weekend, le vedem doar în treacăt.
M-am plimbat cu gândul că un loc înseamnă ceea ce au construit generații întregi de oameni care au trăit acolo. Dar, dacă vrem să păstrăm ceva din lumea satului, dincolo de obiectele vechi transformate în decoruri rustice, ar trebui să ne preocupe și oamenii care îi dau viață.
Cinci suflete mici, o lecție mare despre empatie
Și, pentru că nicio plimbare nu vine fără întâmplări neprevăzute, la vreo patru kilometri de sat am găsit, la marginea pădurii, cinci pui de câine abandonați. Mici, vulnerabili, lăsați, cel mai probabil, în voia sorții. Genul de întâlnire care îți transformă instantaneu zâmbetul relaxat de weekend în lacrimi. Uiți de peisaje, fotografii, planuri de relaxare și începi să cauți soluții.
Te revolți că, în zilele noastre, încă mai există oameni care se leapădă de animale ca și cum ar fi niște obiecte de care nu mai au nevoie. Există unele probleme ale comunităților rurale despre care se vorbește mai puțin, dar care spun ceva despre felul în care ne raportăm la responsabilitate și la viața din jurul nostru. Abandonul animalelor este una dintre ele. În județul Maramureș există adăposturi publice și organizații care se ocupă de salvarea și adopția câinilor fără stăpân, iar campaniile de sterilizare încearcă să limiteze înmulțirea necontrolată. Cu toate acestea, cifrele din Maramureș arată că problema este departe de a fi rezolvată. Dincolo de statistici, rămâne întrebarea cât de mult înțelegem că grija față de animale este tot o formă de responsabilitate comunitară.
Am început să sunăm. În tot acest timp, am simțit căldura prietenilor mei. Au început să caute, să trimită numere de telefon, să întrebe și să identifice posibile soluții. M-am bucurat să văd că nu eram singură în încercarea asta și că, dincolo de neputință, exista disponibilitatea de a face ceva.
Am contactat adăposturi și organizații de protecție a animalelor. La un moment dat aveam 16 apeluri înregistrate și o colecție de refuzuri, unele perfect justificate: „Nu au fost găsiți pe raza localității noastre.” „Nu are cine să-i biberoneze.” „Funcționăm la supraplin.” „Sunt prea mici.” „Avem cazuri de parvoviroză și le-ar fi fatal.” „Vă putem ajuta repostând anunțul pe grupurile de adopții.”
Înțeleg că există limite, că adăposturile sunt supraaglomerate, că lipsesc resursele și oamenii. Nu mă aștept la soluții miraculoase. Dar între a nu putea ajuta și a-l face pe cel care cere ajutor să se simtă vinovat că a îndrăznit să sune, este o diferență.
La un moment dat, o voce feminină m-a apostrofat că aș putea să mă implic personal. Printre suspine și lacrimi, am îndrăznit să-i răspund că exact asta încerc să fac. Numai că am acasă două pisici, un apartament modest și îmi împart timpul și resursele între joburi și copii. Răspunsul a fost unul pe care nu-l voi uita prea curând: „Și eu am două pisici și trei câini și tot fac față. Mai multă implicare personală ar fi răspunsul.”
Recunosc, acesta a fost refuzul care mi-a lăsat gustul cel mai amar. Nu pentru că persoana respectivă nu putea prelua cățelușii, ci pentru că, în locul unui strop de înțelegere, am primit o comparație și un reproș.
Deznădejdea începea să pună stăpânire pe mine. Planul era să mă întorc cu mașina, cu lapte și cu o soluție pentru cei cinci. Ajutorul temporar a venit de la un iubitor de animale din satul învecinat, care s-a oferit să-i hrănească cu biberonul. Nu-l cunoșteam, dar, când i-am trecut pragul gospodăriei modeste, am simțit că am ajuns la omul potrivit. O simplă privire pe pagina sa de Facebook confirma că aveam de-a face cu cineva cu multă dragoste pentru animale, puteți să vă convingeți. Noi ne-am întors după cățeluși și am lăsat câteva provizii pentru animalele din curte. Ni s-a spus că sunt binevenite, așa că, dacă simțiți că vă prisosește ceva, poate îl căutați. Disponibilitatea sa ne-a fost salvatoare. Mii de mulțumiri!
Povestea cățelușilor a căpătat o turnură fericită. O rugăminte adresată de cineva cu suflet mare a declanșat ceva la care nu mai îndrăzneam să sper. Primarul comunei Asuaj s-a mobilizat și a venit împreună cu Poliția Locală la pensiunea noastră pentru a prelua puiuții. Urmau să ajungă la medicul veterinar, apoi să li se caute o cățelușă proaspăt fătată care să-i accepte și să-i alăpteze sau, dacă acest lucru nu era posibil, să fie îngrijiți de oameni din comunitate dispuși să le ofere o șansă.
Nu știu încă dacă toate lucrurile s-au așezat perfect, dar știu că, în ziua aceea, cinci suflete mici au primit o șansă în plus. Am rămas cu sentimente contradictorii: amărăciunea provocată de atâtea uși închise, tristețea că încă se abandonează animale și bucuria că, până la urmă, cineva a ales să facă bine.
Poate că empatia nu înseamnă să poți rezolva orice, ci să nu-l lași pe celălalt singur în încercarea de a găsi o soluție. Iar uneori, lucrurile se mișcă atunci când un om îi cere altui om să-i pese. În acea sâmbătă am simțit că am în jur oameni cărora le pasă și am funcționat ca o echipă. Vă mulțumesc!
Seara de sâmbătă ne-am încheiat-o la Nana-n deal, unde i-am avut invitați pe Midnight Stories, o trupă din Satu Mare pe care o cunoșteam deja din alte contexte muzicale și pe care ne-am bucurat să o reîntâlnim de data aceasta într-un cadru mai relaxat, între prieteni. Cu un repertoriu care traversează blues-ul, rock-ul, soul-ul și rhythm & blues-ul, băieții au adus exact atmosfera de care aveam nevoie. Au reinterpretat cu farmec personal și talent piese cunoscute sau creații proprii. Am fost cucerită de relația tată fiu a doi dintre componenții trupei și am simțit nemărginita mândrie a tatălui care cântă alături de ,,cel mai bun prieten”, cum singur și-a prezentat băiatul de 30 de ani. Muzica lor a transformat seara într-unul dintre acele momente care fac un weekend să rămână în amintire. Vă mulțumim și așteptăm să ne revedem!
M-am întors acasă cu fotografii, povești, excedent caloric, ecoul unor cântece și sentimentul acela bun pe care îl ai după ce ai petrecut timp cu oameni dragi. Dar și cu gânduri care nu se lasă prea ușor uitate.
Despre prietenie, care nu se măsoară în numărul întâlnirilor, ci în felul în care te raportezi la oameni. Despre sate care încă își caută rostul între trecut și prezent. Despre tradiții care merită păstrate, dar și despre responsabilitatea de a avea grijă de lumea din jurul nostru.
Poate că asta înseamnă, până la urmă, un weekend reușit: să te bucuri, să râzi, să cânți până târziu, dar și să pleci cu ceva mai mult decât amintirea unui loc frumos. Cu prieteni pe care îi prețuiești și cu sentimentul că, atât timp cât mai există oameni cărora le pasă, lumea nu e chiar atât de rea. Și poate se mai face ziuă și mâine!

