Maramureșul este județul care, în conștiința colectivă, evocă imediat imaginea porților monumentale din lemn, a bisericilor cu turle înalte, a portului popular , a pieptarelor bogat ornamentate, a clopurilor și a peisajelor de o frumusețe aparte. Totuși, o astfel de carte de vizită ar fi incompletă.
Maramureșul cuprinde patru „țări” – regiuni istorice și etnografice distincte –, fiecare cu propria identitate, propriile tradiții și un farmec incontestabil: Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului și Țara Codrului, zonă cu ramificații până în județele Satu Mare și Sălaj. Pentru cei care își doresc să descopere cu adevărat cultura locală, explorarea tuturor acestor patru regiuni oferă o perspectivă completă asupra identității județului.
Anul acesta, școala la care predau de 26 de ani a derulat, în colaborare cu Muzeul Etnografic băimărean, un proiect de cercetare în teren dedicat descoperirii specificului gastronomic și cultural al fiecăreia dintre cele patru „țări”. Lucrez într-o instituție care formează viitori profesioniști în turism și servicii, astfel că interesul nostru pentru patrimoniul local și valorificarea lui este unul firesc.
O prietenă a câștigat la o tombolă o cazare în localitatea Prislop, comuna Boiu Mare, la Cabana A-Frame pe Dâmburi. Cum dar din dar se face rai, iar bucuria este mai mare atunci când o împarți cu alții, a avut generozitatea să transforme premiul într-o experiență de grup și să-l împartă cu prietenii.
Fără să știm prea multe despre destinație – și, vorba proverbului, „calul de dar nu se caută la dinți” –, ne-am urcat în mașini și am parcurs cei aproximativ 45 de kilometri care despart Baia Mare de Prislop.
Așa cum sugerează și numele „pe Dâmburi” – regionalism pentru „dealuri” –, cabana este amplasată într-un cadru natural deosebit. Se vede că locul a fost amenajat cu pricepere și cu o viziune de ansamblu. O coamă de deal, odinioară fâneață, a fost modelată cu grijă și transformată într-un spațiu primitor, fără a-și pierde farmecul natural. Au fost create terase și platforme pe care se află cabana, foișoarele, zona piscinei, potecă de acces, ciubăr, parcare și alte spații destinate relaxării.
Lemnul și piatra se completează armonios, iar cabana, cu arhitectura sa în formă de A, se integrează firesc în peisaj și îi conferă un aspect modern și robust. Au fost păstrate ori s-au plantat pâlcuri de mesteceni care oferă umbră, alături de pomi fructiferi și flori ce amintesc de curtea bunicilor.
Gazdele se descriu astfel pe site: „Un loc minunat pentru a lua o pauză de la zgomotul orașului. Cabanele Prislop sunt situate la marginea satului, unde stresul se oprește, iar magia și relaxarea încep. Liniște absolută și natură pură. Vă invităm să petreceți o vacanță relaxantă, cu peisaje frumoase și gazde prietenoase.”
Aș spune că experiența oferită merge chiar dincolo de această descriere. Este locul potrivit pentru o ieșire cu prietenii, pentru aniversări în familie, pentru un retreat ori un team-building de mici dimensiuni. Mai presus de toate, este un loc în care îți poți acorda răgazul de a respira în ritmul naturii, de a-ți încărca bateriile și de a redescoperi liniștea. Îmi imaginez cum ar arăta un Crăciun petrecut aici, la gura sobei.
Prislop este imaginea paradoxului satului românesc de astăzi: o comunitate care își vede populația în scădere, dar care nu și-a pierdut identitatea. Oamenii rămași, în mare parte vârstnici, continuă să se adune la șezători, să-și păstreze obiceiurile, portul tradițional alb negru, să-și lucreze pământul și să-și primească oaspeții cu aceeași ospitalitate care a definit dintotdeauna lumea satului.
Faptul că aici apar investiții turistice noi arată că astfel de locuri au încă un viitor, cu condiția să fie descoperite, respectate și promovate cu grijă, iar potențialul lor natural și cultural să fie valorificat. De câte ori văd un astfel de demers de succes, mă revoltă faptul că e rezultatul unui copleșitor efort personal. Niciodată nu e ,,datorită” autorităților sau a sistemului, ci aproape mereu ,,în ciuda lor”.
La prima vedere, cabanele de tip A-Frame nu au legătură cu arhitectura tradițională maramureșeană. Forma lor triunghiulară provine dintr-un concept nord-american și scandinav, iar estetica minimalistă contrastează cu bogăția ornamentală a caselor și porților din Maramureș. Și totuși, privind mai atent, descoperim câteva puncte de întâlnire. Acoperișul înalt și puternic înclinat răspunde acelorași condiții climatice pe care le-au avut în vedere și meșterii de odinioară. Lemnul rămâne materialul dominant, iar construcția se integrează firesc în peisaj, fără să concureze cu acesta, fără să epateze. Simplitatea volumelor și respectul pentru cadrul natural sunt valori comune, chiar dacă limbajul arhitectural este unul contemporan.
Desigur, diferențele sunt evidente. Casa tradițională maramureșeană este definită de prispă, de stâlpii sculptați, de acoperișul amplu și de ornamentația în lemn, în timp ce A-Frame mizează pe linii curate și pe un minimalism specific secolului XXI. Nu este o reinterpretare fidelă a arhitecturii locale, ci o adaptare modernă care reușește, totuși, să nu intre în conflict cu peisajul.
Poate că aici se află și o lecție pentru dezvoltarea turistică a Maramureșului. În ultimele trei decenii, multe construcții au apărut fără o viziune unitară, împrumutând stiluri arhitecturale fără nicio legătură cu identitatea locului. Parcă s-a construit heirupist, după un singur principiu: „ca a vecinului, dar puțin mai mare”, după logica unei competiții a dimensiunilor și a opulenței, nu a bunului-gust.
Dacă autoritățile ar fi încurajat, prin regulamente și stimulente, proiecte contemporane inspirate de spiritul arhitecturii tradiționale – folosirea lemnului, proporțiile echilibrate, integrarea în peisaj și respectul pentru specificul local –, probabil că multe dintre noile construcții ar fi întărit imaginea Maramureșului, în loc să o estompeze.
Din fericire, există și exemple care demonstrează că se poate altfel. În ultimii ani au fost restaurate, strămutate și readuse la viață case tradiționale care, nu cu mult timp în urmă, păreau condamnate să ajungă lemn de foc. Sunt inițiative admirabile, dar ele încearcă firav să repare doar o parte din ceea ce s-a pierdut. Haosul arhitectural produs după 1990 rămâne deja parte a peisajului actual.
Poate că nu mai putem schimba ceea ce s-a construit. Putem însă decide cum vom construi de acum înainte. Iar între copia fără identitate și reproducerea fidelă a trecutului există o a treia cale: o arhitectură contemporană care respectă locul, dialoghează cu tradiția și completează firesc peisajul maramureșean.
Poate că satul se golește încet de oameni. Poate că cifrele demografice nu sunt încurajatoare, iar perspectivele economice rămân dificile. Dar un sat nu înseamnă doar numărul locuitorilor săi. Înseamnă memoria locului, poveștile transmise din generație în generație, tradițiile care încă se păstrează și liniștea pe care lumea modernă pare să o fi uitat.
Dacă vom lăsa toate acestea să se piardă, vom pierde mai mult decât niște case sau niște ulițe. Vom pierde o parte din identitatea noastră. Iar tocmai de aceea, sate precum Prislop merită nu doar vizitate, ci și înțelese, prețuite și sprijinite să rămână vii.
În Prislop mai există încă acel sentiment tot mai rar întâlnit că timpul are răbdare cu oamenii. Un amic descria Preluca, satul său natal ca fiind ,,locul cu vreme bugătă”. Descrierea mi se pare potrivită și pentru Prislop. Cred că cel mai de preț lucru pe care îl poate oferi un sat astăzi e tihna.
Prislop este atestat documentar din anul 1543, iar istoria sa este strâns legată de Cetatea Chioarului, fortificația medievală care a dominat odinioară întreaga regiune. Astăzi, din cetate se mai păstrează doar ruinele, dar memoria ei continuă să trăiască în poveștile locului și în identitatea comunităților din Țara Chioarului.
Cei care aleg să poposească aici vor descoperi o biserică și o mănăstire care adună în jurul lor viața spirituală a satului, drumuri de deal numai bune pentru plimbări, păduri răcoroase, plantații de vie, pomi roditori și priveliști largi asupra peisajului specific Chioarului. În apropiere se află și situl arheologic „Fântâna Boului”, unde au fost descoperite vestigii aparținând culturii Suciu de Sus, dovadă că aceste locuri au fost locuite cu mii de ani înaintea noastră. La mică distanță de Prislop, Defileul Lăpușului își dezvăluie unul dintre cele mai spectaculoase sectoare, oferind drumeților peisaje sălbatice, stâncării, cascade și priveliști impresionante asupra văii Lăpușului.
Dar poate că adevărata atracție a Prislopului nu este un obiectiv pe care îl bifezi pe o hartă. Este liniștea. Este dimineața în care auzi doar păsările și foșnetul pădurii, seara petrecută pe terasă privind dealurile, simplitatea unei nopți petrecute în cort, lumina stelelor, căldura unui foc de tabără și sentimentul că, măcar pentru câteva zile, ai ieșit din ritmul grăbit al lumii.
Acolo, pe un leagăn suspendat parcă între trecut și prezent, între copilărie și maturitate, poți lăsa vuietul lumii să se stingă. Abia atunci, în sfârșit, îți auzi propriile gânduri.
Într-o vreme în care căutăm tot mai des experiențe autentice, Prislop demonstrează că uneori cea mai valoroasă destinație nu este cea care oferă cele mai multe atracții, ci aceea care îți oferă timp. Timp să privești, să asculți și să fii prezent.
Iar când trăiești toate acestea alături de un grup de prieteni, înțelegi că fericirea nu se măsoară în lucruri spectaculoase, ci în clipe împărtășite, în oameni dragi și în acel strop de infinit pe care, din când în când, îl găsești în locuri precum Prislop.
