De 1 Iunie am primit o invitație surprinzătoare de la un vechi prieten de a participa la o clacă de coasă, precum făceau pe vremuri gospodarii adevărați. În urmă cu un an, tot la iniţiativa lui Florin, la Muzeul Satului din Baia Mare, în zona casei din Preluca, o mână de oameni îmbrăcați în straie populare au reînviat obiceiul cositului în clacă.
Acum și-a deschis porțile casei sale din Prihodişte, un tărâm întins pe dealurile mărginaşe ale comunei Copalnic Mănăştur. Aflată în Maramureş, la 25 de kilometri de Baia Mare, comuna Copalnic-Mănăştur e formată din satele Berința, Cărpiniș, Copalnic, Copalnic-Deal, Copalnic-Mănăștur, Curtuiușu Mic, Făurești, Lăschia, Preluca Nouă, Preluca Veche, Rușor și Vad.
Aici, Florin şi-a renovat casa bunicilor şi transformat-o în cămin. De cum am păşit în curte, căsuţa albă ce se iţeşte pe sub tufele de caprifoi mi s-a părut desprinsă din poveşti. În amenajarea ei a dat dovadă de respect pentru trecut şi tradiţie.
Am observat că un pom din curte, secerat la pământ de bătrâneţe, nu a devenit lemn de foc, ci a fost lăsat pe iarbă, lângă cioată, devenind astfel o laiţă naturală, un loc de stat cu tâmplele în palme şi de ascultat gândurile. De jur împrejurul casei găseşti frăguţe, salvie, viţă de vie, mentă sau lămâiţă.
Fiecare lucruşor e pus la locul lui de mâini harnice. Pisicile şi căţelul stăpânesc toată curtea, dar au fost toleranţi cu vizitatorii. În fereastră stă un opaiţ vechi şi primul gând mi-a fost să găsesc şi galbena gutuie. Poate doar un mesaj şugubăţ în limba franceză de pe o tăbliţă trădează faptul că doamna casei, Rodica, e profesor de limbă franceză. Şi Florin e om de litere. Acum lucrează la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
E omul potrivit la locul potrivit şi se pare că îşi continuă misiunea şi în timpul liber. De-a lungul anilor ne-am intersectat la evenimente culturale, e talentat, cântă la chitară, scrie şi are în portofoliu fotografii care ar stârni invidia oricărui profesionist. Alături de o mână de oameni asemeni lui, se încăpăţânează să publice revista Vatra Chioreană, în format tipărit sau online www.vatra-chioreana.ro. Sunt convinsă că toţi cei veniţi în clacă au făcut-o atât pentru reînvierea tradiţiei, dar mai ales pentru omenia proprietarilor.
Rodi mi-a mărturisit că şi-a deschis uşa casei „Pentru că mi-s dragi oamenii frumoși și pentru că mi se pare important să păstrăm și să ducem mai departe tradițiile. Noi ne simțim foarte bine aici și cred că putem da și oamenilor puțin din pacea și tihna pe care le trăim aici.” A trebăluit toată după-amiaza când învârtind într-un ceaun uriaş cu guiaş, când întreţinând oaspeţii.
A fost o animaţie continuă. Au venit, pe rând, primar, viceprimar, jurist, preot, vecini şi cunoştinţe. Să nu credeţi însă că a fost un exercitiu de imagine. Şi-au luat coasa-n mână şi au trecut la treabă.
Ovi, soţul meu e din Moisei şi-şi poartă-n suflet nostalgia verdelui de-acasă. Şi-a mai alinat un pic dorul alăturându-se celorlalţi în brazde. Ca prin minune, au apărut bucate gătite de femeile din comunitate. Doamna Emilia a adus o covată gigantică plină cu gogoşi calde. Tanti Mia ne-a adus minciunele, cărora bunica mea le zicea ciurigăi.
Dar alte femei au pregătit plăcinte cu brânză, mărar şi ceapă verde, zacuşti, pâine cu unsoare si brânză usturoaie, slănină şi câte şi mai câte. Din coşărci de nuiele s-au aşternut feţe de masă lucrate manual, colorate şi vesele ca sufletul omului vesel, slujind deja câteva generaţii.
Au circulat şi nişte sticle pline de mărgele cu licoarea magică, ba de prune, ba de pere şi limbile parcă au început a se dezlega. Atmosfera a fost de sărbătoare, de comuniune cu oamenii, natura şi cu rânduiala lăsată de Dumnezeu.
Dna conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca – Centrul Universitar Nord din Baia Mare participase în urmă cu un an la claca de la Muzeul Satului, iar acum ne onorase din nou cu prezenţa. Am întrebat-o ce face în Prihodişte şi mi-a mărturisit zâmbind:
Am venit la clacă. Trebuie să încurajăm astfel de acțiuni pentru ca așa se redescoperă sentimentul de apartenență la comunitate. Ne înstrăinăm, nu mai știm să ne bucurăm. Trebuie să reînviem aceste obiceiuri pentru a redescoperi starea aceea de simplitate pe care ți-o dă ideea că nu ești singur, că omul de lângă tine va veni de câte ori vei avea nevoie. Simplitatea înseamnă armonie cu tine, cu natura, cu oamenii din jur, cu satul, cosmosul în final.
Cuplul meu preferat de la aceasta întâlnire cu atâţia oameni de omenie e format din Ştefan și Ioana. Între două gogoși, cineva vorbise despre nunta lor atipică, organizată în şură, în bătătura propriei gospodarii, cu decor de poveste și bucate alese. Sunt amândoi frumoși, au un zâmbet cald, locuiesc într-o casă bătrânească, din lut, cu prispă, întocmai ca bunicii lor, în „satul cu vreme bugătă”, după cum le place să spună. În toamnă vor deveni părinţi şi când se privesc, în ochii lor apare un licăr complice. Mama lui Ştefan, profesor de limba română, i-a insuflat din copilărie dragostea pentru tradiție și viața simplă, „în bună rânduială”.
După studii în alte locuri, viață tumultoasă de artist, și-a luat mândruţa din Gherla și a făcut-o mireasă în Maramu’. În urma cu ceva timp a creat un concept de act artistic la şură. E iniţiatorul unei tabere de creație şi a unor ateliere de teatru și muzică. Şura era un spațiu arhetipal. Pe lângă funcţia utilitară de păstrat uneltele agricole sau fânul pentru iernat, şura era un loc de desfășurare a celor trei ritualuri de trecere din viață: botezul, nunta sau petrecania. Orice gospodărie avea un astfel de loc, un spaţiu de siguranţă. Acum i-a atribuit valenţe noi, dându-i rol de scenă, de mediu de desfășurare a manifestărilor creative. Conceptul a fost preluat și de alți artişti ce i-au trecut pragul și a fost dus mai departe, ajungând și în Baia Mare. Astfel, în fiecare an, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier, câteva piese se joacă în Muzeul Satului, la deja celebra şură.
Ioana, frumoasa noastră graviduţă, mi-a povestit despre cum le-a venit ideea de a încropi o mică afacere. „Zona Prelucii are livezi întinse, există teren agricol, dar pământul nu e foarte roditor. Se cresc animale sau se face ţuică din poame. Însă potențialul ei nu e utilizat la maxim. Sunt păduri întregi de mure, ciuperci, plante medicinale, pomi fructiferi. Într-un an am avut foarte multe gutui. Ne-a fost milă să le lăsăm și am făcut foarte multă dulceață. Am împărţit-o cu prietenii, iar surplusul l-am vândut.” Acesta a fost factorul declanşator al micului business, acum aflat la nivel de studiu pilot. Pe viitor au în plan să investească într-o unitate de producție. Până atunci, însă, produsele lor sunt comercializate la diferite târguri sau prin comenzi online sub brandul „Şura cu bunătăţi”. Merg pe linia tradiţională, cu dulceţuri și gemuri din fructe, zacuscă de fasole, vinete sau hribi, dar și-au diversificat oferta și pentru cei care vor să încerce lucruri noi. Siropul de păpădie, pesto-ul de leurdă cu nuci, mierea falsă din păpădii, gemul de mere cu rozmarin, dulceața de ardei iute… sunt doar câteva inovaţii și sunt sigură că v-am stârnit interesul. Suntem la un click distanță de pagina lor de facebook Şura cu Bunătăți, nu-i așa?
Nicu Pop, tot participant la clacă, e meșter popular în Plopiş, un alt sat din Maramureş. Acasă are amenajat un mic muzeu etnografic şi-şi deschide porțile casei tuturor curioşilor. De-a lungul timpului a fost invitat la mai multe emisiuni la diferite posturi de televiziune, iar lucrările sale au străbătut sute de kilometri la diverse expoziţii și târguri internaționale. E unul dintre cei generoşi, care cu dragă inimă împărtăşeşte taina meşteşugului său cu cei interesaţi să ducă tradiția mai departe. Astfel că prin mâna lui au trecut mai mulți ucenici. De 25 de ani îmblânzeşte lemnul şi-l transformă în opere de artă. Fie că vorbim de porți tradiţionale, troiţe, sculpturi, icoane, lucrările sale vorbesc limba maramureşenilor. Transpune simbolurile ancestrale cum ar fi soarele, funia, nodul dacic, copacul vieţii, colţii de lup… în obiecte artizanale care își găsesc proprietari acasă sau în zări îndepărtate. E inventatorul unui calendar sculptat, pe care odată ce l-ai achiziţionat, nu mai ești nevoit să-l schimbi anul următor. Printr-un sistem ingenios, proprietarul îşi indică ziua si luna. L-am întrebat dacă mai vine la clacă de coasă și mi-a declarat: „Mai viu, că numa’aşe nu-mi rugineşte coasa, că nu ne mai cheamă nime. Vreu ca la anu’ să le fac la tăţi o toporâşte de coasă, da’ numai’ de-or ave şi bani.”
Zvărlit pe dealuri, Copalnicul atrage prin frumuseţea sa, prin omenia locuitorilor şi tihna pe care o oferă. O dovadă în acest sens e şi exemplul Cristinei Coroian, venită tocmai din Vâlcea. Alături de soţul său, veterinar, se ocupă de opt ani de animalele din comună. Se declară asimilată şi nu şi-ar mai vedea rostul în altă parte.
Am plecat spre casă abia la ceas de seară, dar am lăsat mare petrecere, cu muzicanţi, mese-ntinse şi oameni faini. Percepţia mea a fost că în Prihodişte, timpul încă are răbdare cu oamenii şi, mai important, oamenii îşi fac timp pentru semenii lor.
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
