O seară pe sufletul meu: concertul André Rieu de la Cluj

Moş Crăciun ne-a adus bilete la concertul lui André Rieu de la Cluj, din acest weekend. Am pornit din Baia Mare doar cu părinţii şi soră-mea, ,,formaţie” rar întâlnită în ultimii ani, de obicei având în coadă cel puţin unul, doi sau chiar trei nepoţi. Dacă mă gândesc bine, unul era cu noi într-un fel, căci voi fi în curând mătuşică din nou.

Ne-am cazat deasupra Librăriei Universităţii, într-un apartament închiriat în regim hotelier, pentru care am achitat 400 lei. De cum am intrat în impresionanta clădire, mi s-a părut că fac un salt în timp. E vorba de Palatul Sebestyén, ridicat în anii 1912-1913 de către Dávid Sebestyén, un evreu originar din satul Cuzdioara de lângă Dej. Palatul a fost proiectat de arhitecţii Ulmann Gyula și Kármán Aladár. Magnatul a marcat arhitectura impresionantă a Clujului, firma sa ridicând clădiri emblematice. În perioada comunistă, proprietatea a fost confiscată, iar Palatul a primit destinaţii diverse, de la cinematograf, sediu al Uniunii Scriitorilor, librărie, restaurant,  firmă de asigurări… Abia în anul 2010, în urma unui proces, proprietarilor li s-a retrocedat Palatul. Clădirea e monument istoric, impresionează prin dimensiuni, stilul art nuoveau şi patina prinsă în atâţia ani de viaţă. De obicei nu mă entuziasmez enorm să dorm într-un loc în care şi-au găsit somnul veşnic generaţii întregi de muritori. Însă nu regret alegerea făcută, totul a fost fără cusur, de la stilul modern în care a fost amenajat apartamentul şi până la detaliile păstrate în forma lor originală: un perete de cărămidă, bârne de lemn, liftul istoric sau detalii arhitecturale. Dacă or fi fost fantome rătăcite printre zidurile groase de piatră, sunt liniştite, nu mi-au tulburat somnul şi nici nu ne-au băut cafeaua. Următorul instantaneu e surprins din apartamentul închiriat, iar priveliştea e superbă, după cum vă puteţi convinge.

Nu am zăbovit prea mult, am ieşit la o plimbare şi o raită prin câteva magazine pe care nu le ratăm la fiecare vizită în oraşul de pe Someşul Mic.

Seara ne-a găsit aşezaţi regulamentar pe locurile noastre în Sala Polivalentă, în aşteptarea vestitului concert. Iniţial era vorba de o singură reprezentaţie, dar în urma numeroaselor cereri, au avut loc patru concerte susţinute cu casa închisă, bineînţeles. 

André Rieu este iubit sau hulit deopotrivă, dar nu-i poţi rămâne indiferent. Celebrul olandez a avut acum peste 30 de ani ideea înfiinţării unei orchestre private, aducând publicului larg muzica clasică ambalată într-un pachet comercial, uşor de digerat.

Costumele viu colorate, panourile cu proiecţii de imagini spectaculoase, piesele muzicale bine selectate, atmosfera relaxantă, feţele zâmbitoare, glumiţele dublate de suport tehnic, dar mai ales interacţiunea cu publicul, fac de neuitat experienţa unui astfel de concert. Preţ de câteva ore, a avut la degetul mic 8000 de oameni. Imensul succes pe plan mondial, face ca showurile să capete dimensiuni impresionante, iar performanţele înregistrate confirmă acest fapt. La spectacolele lui  André Rieu şi  Johann Strauss Orchestra au participat doar anul trecut peste 700.000 de spectatori. În oraşul natal Maastrich, are loc în fiecare an o serie de 12 concerte în aer liber, cu 15000 de participanţi. A vândut peste 40 de milioane de CD-uri. Are aproape 4 milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2018 a susţinut 90 de concerte în 21 de ţări. Deţine peste 500 de discuri de platină, a fost numărul 1 mondial de 30 de ori, iar videoclipurile au avut peste un miliard de vizualizări. Cântă pretudindeni pe glob, logistica spectacolelor fiind impresionantă. Dacă pe scenă sunt peste 50 de artişti, echipa de suport tehnic numără până la 100. Cum showurile se desfăşoară pe toate continentele şi la intervale scurte de timp, au creat patru seturi identice de costume, recuzită, instrumente şi echipament tehnic care sunt plasate în colţuri diferite ale lumii.

Eu aveam norocul să fiu un omuleţ spectator la această impresionantă desfăşurare de forţe. Iar alături de mine să fie mama şi tata, soră-mea şi prieteni dragi. Ai mei se aflau pentru prima dată la un eveniment de o asemenea grandoare şi tare mă bucur că am fost părtaşă la bucuria lor.  Mărturisesc că de câteva ori mi-a tremurat o lacrimă în gene. Am călătorit cu sufletul în locuri a căror imagine era proiectată pe uriaşul ecran din spatele artiştilor. Am râs în hohote la fiecare ridicare de sprânceană a lui André Rieu, m-am bâţâit pe scaun pe ritmurile de vals, jazz, greceşti sau româneşti. Cel mai emoţionant moment al serii a fost acela în care pe scenă a fost invitat maestrul Gheorghe Zamfir. Cu o seară înainte, văzusem la ştirile naţionale declaraţia lui Rieu conform căreia el e mic, mic, pe când Zamfir e un gigant. Marii artişti conştientizează când au în faţă o personalitate excepţională şi i se înclină, în loc să-şi simtă periclitat locul în inima publicului. Una dintre piesele mele preferate de pe coloana sonoră a dementului film ,,Kill Bill’’, ,,The Lonely Shepherd”, compusă de Gheorghe Zamfir şi James Last, a sunat fantastic pe scena clujeană. Apoi a cântat Ciuleandra, iar ca o surpriză pentru clujeni, o variantă la nai a celebrului ,,M-am suit în Dealul Clujului”.

Un moment amuzant a fost acela în care, asupra spectatorilor aflaţi în centru, s-a abătut o ninsoare năpraznică. Fulgii căzuţi din tavanul sălii au desenat zâmbete pe chipurile tuturor. L-am descoperit pe ecran chiar pe primarul Emil Boc, acoperit de o cuşmă albă. Am uitat că l-am urât din tot sufletul în 2010 când mi-a tăiat 25% din îndemnizaţia de maternitate, iar lui Ovi 25 % din salariul de bugetar. Pentru câte a făcut în Cluj în ultimii ani, mi-a fost aproape simpatic. Apoi, lumea a fost invitată la vals. André Rieu e supranumit şi ,,regele valsului”. Doi cu doi, s-au prins în dulcea legănare pe intervalul rămas gol dintre scaune. Perechea mea preferată a fost formată dintre o mămică şi fetiţa ei, o frumuşică într-o rochie plină de volănaşe. Purtau amândouă cordeluţe identice şi mi s-a făcut un dor nebun să-i smotocesc un pic pe-ai mei, rămaşi acasă, cu tatăl lor. Ne-au fermecat cu piese ca ,,Hallelujaj”, ,,You Raise Me Up”, ,,Dunărea albastră” sau ,,Marşul lui Radetzky”. Poate că nu a fost muzică clasică pentru finii cunoscători, însă a fost o seară de neuitat. Dragă Moş Crăciun, cadoul tău a fost minunat şi te aştept la fel de cuminte şi în 2019.

Am citit pe pagina kmkz.ro un articol apărut în 4 aprilie plin de venin care spunea despre preferatul meu: ,,Andre Rieu – măscăriciul cu vioară care îi face pe proști să se creadă culți!” Dacă o fi având dreptatea lui, atunci eu mă declar cu dragă inimă ,,proasta pământului”.  Însă una fericită!