Primul meu guest post. Și asta despre o călătorie care a apărut în viața mea într-un moment cel puțin interesant. De obicei, eu sunt blogger de parenting dar aici fiind „în vizită la Marius“, mă voi concentra pe elementele de călătorie. De aceea nu intru în detalii cu contextul plecării, adică perioada critică a «înțărcării» fetei mele de 2 ani și ceva, ani în care am stat practic lipite una de cealaltă. Deci cred că vă puteți imagina nevoia de o gură de aer 😛 Și a apărut sub forma unei oportunități de a pleca la un training de 3 zile în Budapesta. Cu inima un pic strânsă dar și cu stomacul nițel pe dos (având în vedere că nu mă înțeleg foarte bine cu decolările și aterizările avioanelor), am pornit, pentru prima oară singurică într-o călătorie peste hotare.
Aveam însă toate antenuțele suuus pentru că presimtind că mica escapadă îmi va prii. Și așa a și fost. Mai mult prin prisma scopului călătoriei și a colegilor din regiune pe care i-am întâlnit la training, pentru că vreo căldură umană a localnicilor nu am simțit. Menționez că eu sunt total deschisă la orice fel de naționalități deci nu am plecat cu vreo preconcepție. Oricum, eram pentru a doua oară în Budapesta (ultima oară am vizitat prin 2000, împreună cu mama, când am făcut o distincție clară in mintea mea între Viena și Budapesta, prima părându-mi-se net superioară).
Revenind la Budapesta anului 2014, cele ce m-au impresionat în mod plăcut sunt, în ordinea numerelor de pe tricou: peisajul (Dunărea, podurile, dealurile, clădirile luminate deștept),cetatea, curățenia (da, știu, e un clișeu, dar încă sunt tentată să compar) și înghețata J Ah, ok, era să uit, și stilul inconfundabil al bisericilor. În rest, m-a izbit la propriu asemănarea cu Bucureștiul, ca feeling.
Au și ei un centru monden, plin de terase, au și ei un fel de metrou și niște tramvaie cam rudimentare față de ale noastre, magazine de tot felul, mâncare mai gustoasă sau mai puțin bună, chelneri chipeși și cu comportament gen Casanova sau ospătari rigizi sau plictisiți, străzi luminate și străduțe întunecoase, bețivani dubioși, motocicliști grăbiți să forțeze trecerea, vânzători amabili, ciudați sau sictiriți, zone total banale, pietoni bucuroși să te îndrume sau dezinteresați dacă nu vorbești ungurește. Ah, ce au în plus și m-a frapat : mulți indieni. Bineînțeles, pe lângă alte naționalități mai mult sau mai putin exotice.
Recunosc, prea mult timp de sightseeing nu am avut dar i-am cumpărat soțului un tricou cu Attila și Gingis Han, de care e tare bucuros. Și am gustat faimoasa supă gulyas cu aromă de chimen. Cu siguranță, sunt o grămadă de locuri pe care le-am ratat. De exemplu, am auzit că au o grădină zoologică superbă, sunt muzee în care merită intrat, este piața Eroilor în care doar am aruncat un ochi. Am păstrat harta și îmi propun ca data viitoare să plătesc biletul destul de scump al autobuzului care face turul orașului și să caut și unghere din alea care te fac să scoți un AHAA plin de satisfacția descoperirii unui colțișor ce face acel oraș unic în mintea turistului avid de palpitant.
Așa că la întrebarea dacă Budapesta merită vizitat, vă zic Igen (singurul cuvânt pe care îl știu în limba asta) și făceți-vă dinainte un mic research, ca să apucați să vedeți cât mai multe într-un oraș așa mare, mai ales dacă stați puțin.
Articol de Oana Mihaela Constantinescu.
