Să lăsăm în urmă New Delhi-ul şi să pornim în aceeaşi notă mistică în clasicul circuit hindus. Prima noastră destinaţie: Varanasi. Acesta este “Pământul Făgăduinţei” sutelor de milioane de hinduşi din toată India şi din toată lumea.
Este Mecca lor, cel mai sfânt loc de pe faţa pământului unde orice hindus trebuie să ajungă măcar o singură dată în viaţă. Ramayana şi Mahabharata, Vechiul şi Noul Testament al hinduismului, fac vorbire despre acest tărâm magic numai la superlativ.
Unul dintre cele mai vechi aşezări din istoria omenirii, Varanasi arată, în mare parte, exact ca în timpurile în care a fost fondat, adică acum aproximativ 3500 de ani. La o oră de zburat de New Delhi, cel mai iubit loc de pelerinaj hindus îţi paralizează pe loc toată fiinţa din momentul în care pui piciorul pe solul său. Pur şi simplu, simţi că te-ai teleportat în vremuri demult apuse şi, după ce îţi revii cât de cât din hipnoză, nu ai fi mirat dacă dintr-unul din zecile de temple l-ai vedea levitând în poziţie de yoga pe însuşi Krishna, Iisus Hristos al hinduismului.
A spune că nu mai găseşti un asemenea loc încărcat de istorie, religie şi contradicţii în toată India nu ar fi, nicidecum, o exagerare. Magnific şi murdar în acelaşi timp, acest oraş dedicat zeului Shiva se află chiar la confluenţa râurilor Varuna şi Asi care se varsă în mareţul Ganges sau Ganga cum îşi numesc indienii râul despre care spun şi cred că le conferă nemurire. Conform scripturilor hinduse, Ganga s-a revărsat din Paradis pentru a spăla lumea de păcate. Din acest motiv, de mii de ani, dimineaţă de dimineaţă, mii de hinduşi din întreaga Indie şi din toată lumea vin să se îmbăieze în sfânta Ganga pentru a se purifica în cadrul unuia dintre cele mai spectaculoase ritualuri de pe faţa pământului.
De câteva decenii, această îmbăiere ritualică a devenit şi un spectacol turistic, întrucât Varanasi a devenit un magnet pentru aventurieri curioşi să descopere cele mai neobişnuite locuri ale planetei albastre. Varanasi este cu siguranţă unul dintre ele, chiar dacă Ganges-ul nu este nici pe departe o încântare vizuală şi olfactivă. Asta pentru că râul este pestilenţial şi respingător cu materiile fecale, osemintele şi stârvurile umane şi animale care pot fi zărite în anumite porţiuni.
Lesne de înţeles că iubitorii de servicii ultra-all-inclusive şi turiştii profilaţi pe destinaţii de vis gen Bora-Bora vor fi crunt nu doar dezamăgiţi, ci zguduiţi de o asemenea privelişte. Dacă aplicăm parabola cu revărsarea Gangesului din Rai, atunci miliardele de indieni care se tot spală de mii de ani în apa sa trebuie să fi fost ai naibii de păcătoşi!
Dar odată ce ai depăşit disconfortul inerent generat de un asemenea peisaj, nu poţi să nu te minunezi în faţa lui. Cele 84 de scăldătoare sunt adevărate locuri de cult, iar o plimbare cu barca însoţit de ghid îţi va prilejui o revelaţie devastatoare. Astfel, ritualurile de purificare în Ganga se desfăşoară între 6 şi 8 dimineaţa, timp în care sute, dacă nu mii de oameni – mai ales în sezonul cald – vin la aceste aşa-numite „ghats”-uri pentru a intra în apa sfântă.
Ritualul de îmbăiere pare însă un jacuzzi nevinovat pe lângă ritualul literalmente morbid de incinerare a celor morţi. Pentru că Ganges-ul nu este doar râul care spală păcatele. El este în primul rând râul care îi conferă hindusului nemurirea sau „moksha”, în alte cuvinte eliberarea din ciclul vieţii şi al morţii. Doar aici el se propulsează în Nirvana sa. Şi doar ca urmare a acestui ritual de cremare, care turiştilor le pare de un barbarism ieşit din comun, sufletul celui mort îşi poate găsi liniştea şi împlinirea întru eternitate.
Fireşte că vederea nenumăratelor ruguri funerare constituie un spectacol grotesc pentru retina de multiplex a turistului european sau american, dar pentru întreaga suflare hindusă aici, la Varanasi, şi nu în vreun alt loc, se află India profundă. Acest oraş, vechi de când lumea şi pământul, reprezintă inima hinduismului care pulsează prin curgerea Gangesului astfel că bătăile sale mistice îşi reverberează ecourile în toată India şi dincolo de ea.
Parcă nicăieri sublimul şi grotescul nu se îmbină ca pe aceste „ghats”-uri scăldate, pe de o parte, de sacrul unei ape atât de murdare la suprafaţă, dar atât de curate în esenţă, iar, pe de alta, de profanul brand-urilor globale care se oglindesc în Ganges de la înălţimea hotelurilor şi restaurantelor de vis-a-vis.
E clar, în era 3D a lui „Avatar”, până şi cei mai importanţi străvechi zei hinduşi – Krishna, Shiva şi Vishnu – au fost transformaţi de zeii marketingului în branduri locale. Astfel nu e de mirare că-ţi poţi cumpăra un card de memorie foto de la Shiva Electronics, te poţi delecta cu un prânz indian la Vishnu Restaurant sau te poţi caza la Krishna Hotel!
În astfel de momente, nu trebuie să fii vreun mare istoric al religiilor ca să ajungi la concluzia că sacrul într-adevăr se camuflează în profan! Şi da, chiar înţelegi de ce Mircea Eliade s-a apucat de „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” după ce a trăit fascinaţia ireală a Indiei. Iar umbre ale şamanismului despre care părintele istoriei religiilor vorbeşte cu atât farmec şi acoperire documentară se pot vedea la răsărit sau la crepuscul în Varanasi, când pe străzile imemoriale îţi apar în faţă personaje atemporale.
Călugării sadhu sunt, cu siguranţă, cele mai neobişnuite fiinţe care populează acest univers desprins parcă dintr-un Macondo hindus asemănător celui descris de Marquez în „Un veac de singurătate”. Aceşti pustnici rătăcitori sunt consideraţi sfinţi încă din timpul vieţii. Aidoma unor vodoo-people, ei pot fi lesne recunoscuţi de către turiştii dornici să-şi “refresheze” desktop-urile corporatiste cu poze care nu pot fi realizate altundeva pe Terra. Aceşti călugări sadhu sunt vopsiţi pe faţă cu diverse culori naturale provenite din esenţă de santal, nuci de cocos sau din alte plante exotice, exact aceleaşi culori din care toţi hinduşii îşi aplică faimosul bindi, punctul colorat dintre sprâncene, o metaforă a ochiului lăuntric.
La sadhu, înţelepciunea şi-a atins apogeul încă din timpul vieţii pământene şi, tocmai din acest motiv, bindi-ul este întins pe întregul chip. Corpul le este înfăşurat de o simplă zdreanţă, aidoma lui Gandhi, picioarele le sunt goale, iar toată averea lor materială este un toiag şi o bocceluţă. În schimb averea lor spirituală este considerată un adevărat tezaur de către toţi hinduşii care îi respectă pe aceşti adevăraţi şamani, care au ales calea sărăciei totale pentru a atinge bogăţia absolută a spiritului.
Experţi desăvârşiţi în tehnicile yoga, despre sadhu se spune că vor avea parte de cea mai bună karmă posibilă. Veneraţi de toată lumea în India, călugării sadhu reprezintă una dintre puţinele derogări de la cremările umane, specifice religiei hinduse. Fiind consideraţi sfinţi şi puri încă din timpul vieţii, ei nu sunt incineraţi după moartea lor fizică, întrucât nu mai au nevoie de nici o purificare. Li se atârnă o piatră de gât şi sunt azvârliţi în Ganges! Din nou, oricât de şocant ar părea turistului, acest ritual este cel mai sfânt întâlnit în religia hindusă, întrucât cufundarea în Ganges este un simbol al accesului către nemurire.
Revenind la sadhu, există două tipuri de astfel de călugări: unii care au făcut pactul tăcerii, iar alţii care predică despre mântuire şi viaţa de apoi aidoma unor adevăraţi profeţi ai sfârşitului. Toţi hălăduiesc zi lumină pe străzile imemoriale din Varanasi, spre pacea sufletească a localnicilor şi spre stupefacţia totală a vizitatorilor.
Starea de şoc varanasiană continuă cu trecerea prin faţa unora dintre cele mai sacre temple ale hinduismului: templul Vishwanath dedicat lui Shiva şi templul închinat lui Hanuman, zeul maimuţelor, una dintre reîncarnările aceluiaşi Shiva. Aici, forţe paramilitare înarmate până în dinţi te perchiziţionează ca la aeroport şi-ţi interzic accesul în proximitatea templului cu ţigări, telefoane mobile sau aparate-foto. Al Qaida are aceste temple trecute pe lista ei neagră, astfel că măsurile de protecţie nu sunt nicidecum exagerate.
Însă dacă îţi doreşti să intri cu adevărat în templu, trebuie să-ţi muţi gândul pentru că regula este inviolabilă: nu eşti hindus, nu intri! Tot ce poţi să faci este să arunci un ochi printre imensele porţi întredeschise pentru a zări, fie şi pentru o clipă, fantasticele coloane aurite pline de macaci mulţi şi acrobaţi care creează un spectacol nebănuit. În schimb, poţi să priveşti în voie şi să faci poze după pofta inimii uneia dintre cele mai sacre manifestări ritualice din Varanasi: invocarea zeului tutelar Shiva care are loc în fiecare seară pe „ghats”-urile centrale.
Într-o atmosferă cât se poate de mistică şi ezoterică, într-o ambianţă de Buddha Bar, ceremonialul este cu adevărat şamanic. Hinduşi îmbrăcaţi în costume de mătase bat tobele într-un ritm tribal, în timp ce femeile cele mai bătrâne din Varansi – şi implict cele mai respectate – ţin cadenţa ritualului trăgând de mai multe clopoţele. Protagoniştii ceremonialului sunt însă tinerii preoţi brahmani care îl invocă pe Shiva prin intermediul unui ritual sacru cu torţe aprinse, în timp ce rostesc versete din cărţile sfinte ale hinduismului. În acest moment poţi fi martorul uneia dintre cele mai intense experienţe din India. Credincioşi locali sau pelerini hinduşi intră în transă chiar sub ochii sutelor dacă nu miilor de turişti uimiţi de ceea ce văd. Aceştia sunt cei mai religioşi dintre hinduşi care-şi văd netulburaţi de rugăciunea şi de mântuirea lor sub flash-urile aparatelor de fotografiat. Parcă s-ar rupe cu totul de acel context pământean şi s-ar propulsa într-o lume transcedentală unde nu există grija zilei de mâine, branduri sau turişti.
Cât despre turiştii din noi, după ce şi-au revenit din această magică experienţă hindusă, s-au pregătit să pornească a doua zi către alt tărâm sfânt, de această dată închinat lui Buddha. O explorare a lui Varanasi nu ar fi completă fără vizitarea unuia dintre cele mai sfinte locuri budhiste, „Parcul Căprioarelor” (Sarnath) aflat la câţiva kilometri de oraş, renumit pentru faptul că aici a ţinut Buddha prima predică discipolilor săi la aşa-numitele „stupe”.
Ai impresia că te afli undeva în Nepal, senzaţie care îţi este imediat înlăturată de zecile de târgoveţi şi vânzători de suveniruri care te sufocă iremediabil. Regula de bază pentru a rezista asaltului: ignorarea totală. Apoi lasă-te în voia bine pregătitului tău ghid – ca de altfel toţi de care poţi beneficia de-a lungul spectaculosului tău circuit hindus – care-ţi va istorisi povestea vieţii faimosului prinţ Siddharta care în urma Revelaţiei a devenit Buddha, dedicându-şi întreaga existenţă meditaţiei transcedentale şi împărtăşirii acesteia semenilor săi pentru ca aceştia să nu mai trăiască în păcat. Numai că, potrivit cărţilor sfinte, după ce s-a contopit în Nirvana, starea de graţie dincolo de viaţă şi de moarte, corespondentă „mokshei” hinduse, Buddha se tot reîncarnează pentru a ţine viu spiritul buddhist şi în epoci multi-dimensionale.
Tot la faimosul altar dedicat celui ce a fost până la 29 de ani prinţul Siddharta vei afla că Buddha este, la rândul lui, nici mai mult, nici mai puţin, decât cea de-a noua reîncarnare a marelui zeu hindus Vishnu. Acesta este principalul motiv pentru care buddhismul este considerat un derivat al hinduismului. Dar acest „detaliu” nu pare a afecta vanitatea nici unui hindus sau buddhist, din moment ce miliarde dintre ei trăiesc într-o armonie dumnezeiască. Fireşte că şi aici se aplică unul dintre cele mai faimoase clişee ale gândirii umane: excepţia întăreşte regula.
Tot lângă faimoasele stupe, poţi descoperi unul dintre cele mai bine înzestrate muzee arheologice din India unde, printre multe alte exponate de o nepreţuită valoare, poţi vedea sculptura originală înfăţişându-i pe cei trei lei, simbolurile puterii Indiei care apar şi pe emblema guvernamentală.