Articolul următor îl are ca autor pe Mihai Tămaș, un om al cetății din Baia Mare.
Mihai e pasionat de gătit, de dans și își găsește întotdeauna timp pentru voluntariat. Nu cred că l-am auzit vreodată să răspundă altfel decât DA, când i s-a propus să se alăture unor acțiuni caritabile. Acum ne povestește despre cea mai recentă vizită la Vărai, Maramureș, un sat cu oameni faini și suflet mare. Uitați-vă, vă rog, și la filmarea realizată. Imaginile sunt însoțite de vocea sa, în ritmul și graiul molcom al moroșenilor.
Sunt locuri în lumea asta unde mergi ca turist. Și sunt locuri unde ajungi fără să-ți dai seama că, încet-încet, te primește satul între ai lui. Pentru mine, Văraiul îi unul dintre locurile acelea. Nu-i întâia oară când vin la Danțu’ la Șură, da’ de data asta mi-am pus în gând să nu plec numa’ cu amintiri, ci și cu un film care să ducă mai departe farmecul unei zile pe care n-ai cum s-o uiți.
În vremurile noastre, când lumea se grăbește de parcă ar avea întâlnire cu sfârșitul timpului, tare bine-i să găsești un loc unde oamenii încă au răgaz să stea la povești, să se bucure unii de alții și să-și cinstească rădăcinile. Văraiul nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Și tocmai de aceea impresionează pe toată lumea.
Satul, așezat în inima Țării Chioarului, parcă stă pitit între dealuri ca o comoară pe care numai cei răbdători o descoperă. Colinele-s îmbrăcate într-un verde curat, livezile se laudă cu poame rumene, iar Bârsăul își poartă apa liniștit, fără grabă, ca un moș care știe că toate au vremea lor.
Pe aici parcă și aerul are alt gust. Îl tragi în piept și simți fân cosit, flori de câmp, lemn bătrân și pământ încălzit de soare. Îți vine să încetinești pasul și să uiți că există telefon, știri ori ceas.
Cum treci de poartă și intri în ogradă, ai impresia că cineva a deschis o carte veche și te-a poftit să intri în paginile ei. Baloți de paie așezați cu rost, căruțe împodobite, cofe, donițe, războaie de țesut, lămpi, ulcioare și câte alte lucruri pe care bunicii le foloseau zi de zi, iar noi le privim astăzi cu o nostalgie pe care nici nu știam că o avem.
Fiecare colțișor e rânduit cu drag. Nu vezi nimic pus la întâmplare. Toate parcă spun aceeași poveste: că frumusețea nu stă în lucrurile scumpe, ci în cele făcute cu suflet.
Apoi începi să întâlnești oamenii. Și parcă înțelegi de ce îi atât de drag locul acesta. Nu te întreabă nimeni cine ești și de unde vii. Îți zâmbesc, îți întind o mână, te poftesc la masă și, fără să-ți dai seama, te simți de parcă ai venit în vizită la niște neamuri pe care nu le-ai mai văzut de ani buni.
Asta cred că înseamnă, de fapt, Danțu’ la Șură. Nu doar un festival. Nu doar muzică și joc. Ci dovada că o comunitate poate să rămână unită atunci când oamenii trag în aceeași parte.
Evenimentul acesta n-a crescut din porunci și proiecte făcute pe hârtie. A crescut din dorința unor oameni care au înțeles că tradiția nu se păstrează singură. Ea trebuie udată, îngrijită și dusă mai departe, așa cum îngrijești un pom care vrei să dea rod și peste zeci de ani.
Dar dacă muzica îți unge sufletul, apoi mesele din șură îți cuceresc pe dată inima. Și nu pentru că ar fi încărcate cu cine știe ce bunătăți sofisticate, ci fiindcă fiecare farfurie spune povestea unei gospodării și a unei familii. Aici nu există firme de catering și nici bucătari cu stele în piept. Aici, fiecare vărăian vine cu ce are mai bun din casa lui, cu mândria gospodarului care nu se rușinează să-și pună pe masă rodul muncii sale.
Încă de dimineață, oamenii au început să sosească unul câte unul, fiecare purtând în brațe câte un coș împletit din nuiele ori câte un platou acoperit cu ștergare curate, ca odinioară. Și parcă niciunul nu voia să vină cu mâna goală. Ba o femeie aducea o tavă aburindă cu plăcinte rumene, ba un gospodar își făcea loc cu un platou plin de cărnuri afumate, iar altcineva venea cu borcane de murături ori cu o oală încă fierbinte. În câteva ceasuri, mesele din șură s-au umplut de parcă întreg satul și-ar fi adus cămara laolaltă.
Și ce nu găseai acolo…
Plăcinte de toate felurile, coapte cu unt și răbdare. Cârnați afumați, numai buni de rupt cu mâna. Tobă, caltaboș, slănină bine ținută, șuncă afumată încet, chiftele rumenite, jumări crocante și bucăți fragede de carne pregătite după rețete pe care nu le găsești în cărți, ci doar în caietele vechi ale bunicilor.
Pe alături, felii zdravene de pâine de casă, cu coaja groasă și miezul moale, numai bună de uns cu untură și presărată cu ceapă roșie ori cu boia dulce. Brânzeturi de toate felurile, de vacă, de oaie, urdă și caș proaspăt, așezate lângă roșii coapte în grădină, castraveți, ceapă verde, ardei și legături de mărar și pătrunjel care împrăștiau miros de vară.
Și când credeai că ai văzut tot, începeau să apară prăjiturile.
Tăvi întregi, una mai frumoasă decât alta. Creme fine, foi fragede, cozonaci pufoși, checuri, cornulețe, plăcinte dulci și câte alte minunății ieșite din mâinile gospodinelor satului. Prăjituri făcute în casă, nu ca să dea bine într-o fotografie, ci ca să-i vezi pe oameni cerând încă o felie.
Iar la băuturi, nimeni n-a rămas de izbeliște. Apă rece de izvor, sucuri pregătite în casă din fructele livezilor, siropuri răcoritoare, vinuri de casă cu parfum de toamnă și, bineînțeles, horinca aceea limpede ca lacrima, pe care moroșeanul o pune pe masă cu aceeași mândrie cu care își întâmpină oaspeții.
Trebuie să mărturisesc un lucru… îi tare greu să filmezi când toate mirosurile astea îți dau târcoale. Camera merge înainte, dar gândul fuge ba la o plăcintă rumenă, ba la o felie de tobă, ba la cozonacul care tocmai a fost tăiat. De multe ori mă surprindeam uitând că trebuie să filmez, fiindcă ochii și nasul își făceau de cap fiecare în legea lor.
Și, no… dacă tot am fost poftit, ar fi fost și păcat să refuz.
M-am ospătat pe îndelete, fără grabă, așa cum se cuvine într-un sat unde nimeni nu-ți numără îmbucăturile și nimeni nu se uită urât dacă mai ceri o felie. Am gustat câte puțin din toate, iar fiecare înghițitură avea parcă același gust: gustul lucrului făcut cu răbdare, cu pricepere și cu drag.
Și-apoi… no, o venit și clipa pe care, dacă mă întrebi pe mine, o aștepta toată lumea. Că bunătățile îți satură trupul, da’ muzica îi cea care pune sufletul în mișcare.
N-am stat mult pe gânduri. Mi-am lăsat camera câteva clipe deoparte și m-am prins și eu în joc. Că doar n-oi fi venit până în Vărai să stau ca popa la nuntă, privind de pe margine. La Danțu’ la Șură nu prea ai voie să fii spectator. Mai devreme ori mai târziu, te găsește cineva de mână și te trage în horă. Și, drept să spun, nici n-am făcut mare împotrivire.
La început, cetera își drege glasul încetișor, ca un moș care își începe povestea la gura sobei. Apoi îi răspunde zongora, domol și cald, iar de undeva se strecoară și glasurile oamenilor. Nu-i zgomot. Nu-i gălăgie. Îi muzica aceea care nu se aude numai cu urechile, ci și cu inima.
În câteva clipe, ograda întreagă parcă prinde viață. Iarba nu mai îi doar iarbă. Se face podea de joc. Praful se ridică ușor sub opinci și pantofi, iar soarele parcă stă și el să privească hora.
Și-apoi începe jocul.
Mai întâi domol, cu pași măsurați, de parcă oamenii s-ar saluta prin dans. După aceea, ritmul prinde putere. Roțile horei se învârt tot mai larg, perechile se schimbă, feciorii își poartă mândri partenerele, iar zadiile fetelor încep să fluture în bătaia vântului ca niște aripi.
Jocul codrenesc are ceva aparte. Nu-i doar o înșiruire de pași învățați pe de rost. Fiecare pas spune ceva. O bucurie. O glumă. O invitație. O poveste. Când îl privești, ai impresia că oamenii vorbesc între ei fără să rostească vreun cuvânt.
Și tare-i frumos să vezi că nimeni nu se crede prea bătrân ori prea tânăr pentru horă. Copiii sar de parcă ar avea arcuri în picioare, feciorii joacă apăsat, cu mândria vârstei, femeile plutesc parcă peste iarbă, iar bătrânii, chiar dacă pașii nu le mai îs așa sprinteni, joacă cu o eleganță pe care numa’ anii ți-o pot dărui.
Mi-am dat seama repede că aici nu contează cât de bine joci. Contează să intri în rând cu lumea. Să te lași purtat de muzică și să uiți, măcar pentru câteva ceasuri, toate grijile cu care ai venit de acasă.
Cetera parcă nu cântă… povestește. Fiecare melodie are un început, un suspin, o izbucnire de veselie și o încheiere care te face să aștepți încă una. Iar zongora îi răspunde cu aceeași blândețe, de parcă cele două instrumente ar purta o vorbă începută cu sute de ani în urmă și neterminată nici până astăzi.
Și apoi, deodată, totul se întețește.
Picioarele bat pământul mai apăsat.
Palmele încep să țină ritmul.
Râsetele se amestecă printre acorduri.
Iar hora se face tot mai mare.
Unul îl cheamă pe altul, altul mai aduce pe cineva și, fără să-ți dai seama, cercul se lărgește de parcă ar vrea să cuprindă întreg satul.
Nu cred că există om care să poată rămâne nepăsător la o asemenea priveliște. Chiar dacă nu te prinzi în joc, tot îți fuge piciorul după ritm. Bați tactul fără să vrei, îți vine să zâmbești și parcă simți că muzica îți pune sângele în mișcare.
Am lăsat și eu pașii să mă poarte. Ba mai greșeam câte o figură, ba mă uitam la cei din jur și încercam să țin pasul cu ei. Da’ nimeni nu se uită strâmb dacă încurci jocul. Din contră. Toți te încurajează, râd cu tine și te fac să simți că ai fost dintotdeauna de-al lor.
Și poate asta îi frumusețea adevărată a jocului popular. Nu-i concurs și nici spectacol. Nu există premii și nici învinși. Există doar oameni care se bucură împreună.
N-am putut să nu admir și portul popular din Țara Chioarului. Are o eleganță pe care cu greu o găsești în alte părți. Predomină albul și negrul, două nonculori care, puse împreună, nasc o frumusețe greu de descris. Nimic strident. Nimic încărcat. Nimic făcut doar ca să atragă privirea.
Totul respiră bun gust și măsură.
No… după câteva învârtituri zdravene prin horă și după ce mi-am pus picioarele la treabă mai ceva ca la coasă, am simțit că-i vremea să-mi trag sufletul. Și unde altundeva să-l trag decât acolo unde mă chema cel mai tare inima… la masa cu prăjituri.
Vorba moroșanului: după joc, parcă și dulcele are alt gust.
M-am apropiat încet de mesele încărcate și, Doamne, ce ispită! Parcă fiecare gospodină își pusese sufletul în tava ei și parcă fiecare prăjitură mă îmbia cu câte un „No, gustă-mă și pe mine!”. N-am stat mult pe gânduri. Mi-am făcut un platou zdravăn, cum îi șade bine unui om care tocmai și-o câștigat porția prin joc.
Am pus două pancove pufoase, rumenite cât trebuie și pudrate cu zahăr de-ți rămânea dulce și pe mustață. Lângă ele și-a găsit loc un salam de biscuiți făcut ca pe vremuri, cu aromă de rom și cacao, numai bun să-ți aducă aminte de copilărie. Cum era să las acolo albinița, cu foile ei fragede și crema aceea cu miere care parcă se topea singură? Și, dacă tot eram la capitolul bunătăți, am mai luat o bucată zdravănă de tăvălită, un colț de cozonac pufos și o prăjitură cu brânză, atât de fragedă încât parcă nici nu trebuia mestecată.
Și-apoi mi-am zis că asemenea bunătăți nu se mănâncă în picioare, pe fugă, ca la oraș. Ele cer tihnă.
Așa că mi-am găsit un petic de iarbă moale, la umbra unui copac, m-am întins cât eram de lung și am lăsat lumea să-și vadă de jocul ei. În jur răsuna cetera, horele se învârteau mai departe, iar eu, pentru câteva clipe, mi-am făcut din farfurie cea mai frumoasă priveliște.
Am mâncat încet, fără grabă, savurând fiecare îmbucătură. Când o pancovă, când o gură de cozonac, când o felie de albiniță… și parcă fiecare avea altă poveste de spus. Nu știu dacă dulciurile au fost chiar atât de bune sau dacă aerul Văraiului le-a dat un farmec în plus. Cert e că, până să-mi dau seama, farfuria rămăsese curată de parcă nici n-ar fi fost vreodată plină.
Și stând acolo, tolănit în iarbă, cu soarele jucându-se printre frunzele copacilor și cu muzica plutind peste întreaga ogradă, mi-am zis că uneori fericirea nu cere mare lucru. O bucată de cozonac făcut în casă, o pancovă încă pufoasă, o cetera care cântă în depărtare și oameni care știu să se bucure împreună.
No… dacă asta nu-i bogăție, apoi nici nu știu ce-ar mai putea fi.
Am plecat din Vărai cu cardul aparatului plin de imagini, dar parcă și mai plin mi-a fost sufletul. Într-o lume în care alergăm mereu după mai mult, aici am găsit bucuria lucrurilor simple: o mână întinsă cu drag, o horă în care încape oricine, o masă la care nimeni nu-i străin și oameni care încă știu să trăiască împreună.
Danțu’ la Șură nu-i doar un eveniment. Îi dovada că tradițiile trăiesc atâta vreme cât există oameni care le iubesc și le duc mai departe. Iar în Vărai am văzut că nu se păstrează din obligație, ci din inimă.
Am plecat cu zâmbetul pe buze, cu pașii încă ținând ritmul ceterei și cu gândul că, oricât de departe ne-ar purta viața, rădăcinile rămân locul din care ne luăm puterea.
No… și dacă Dumnezeu m-o ține sănătos, tare am eu un gând că la anul ne-om vedea iarăși la Danțu’ la Șură. Că unele locuri nu le vizitezi… la ele te întorci.
