Deșteptarea la 5… l-am bombănit din nou pe Scami (amintindu-mi cum ne-am dus la poza vieții la Laguna de Los Tres în Patagonia la 4 dimineața să prindem răsăritul și să constatăm că cerul era inorat și pa răsărit…), credeam că numai el e de vină.. L-am iertat până la urmă…Cu autocarul Isuzu spre port, m-am îmbrăcat prea gros, șoferul zelos dadu drumul la căldură… ooof of of, numai probleme…
Îmbarcarea pe un catamaran toată banda, cu captain Evgheni la comandă, am parasit portul aproape pe întuneric cu direcția golful Russkaya la cca 70-80 km distanță, unde doream să vedem leii de mare, să pescuim, să vedem păsările, cormoranii, puffinii și alte orătănii ale locului și să apucăm să ne întoarcem pe înserat, atlfel tura trebuia să fie de doua zile… Una o pierdurăm ieri din cauza vântului excesiv.
Captain și cu fetele ne serviră un mic dejun fabulos în cabina catamaranului, încăpătoare, elegantă și unde intrarăm cu toții descălțânu-ne, pe mocheta mițoasă. Diverse feluri de somon fumee, alți pești, chestii specifice, un ceai mare și bun, fursecuri etc, răsfăț nu alta…
Vasul înainta molcom pe o mare calmă, soarele arunca primele suliți de după promontoriul nordic al Gollfului Avacha, avem un coș mare de crabi regali proaspeți (King Krabs..) din aceia din care vedeam pe Discovery… Am văzut răsăritul de pe punte, țărmul, mai la sud vedeam luminițele firave a orașului Primorsky… interzis accesul pentru multă lume, bază militară – probabil submarine… Mai încolo un promontoriu plin de radare mascate în sfere de dimensiuni diferite. Pacea se menține cu cheltuială, Obama spunea la un moment dat la CNN: – Am o veste proastă pentru voi, pacea nu e pe gratis …( ”I have a bad news for you, the peace is not for free!”)
Adică pentru ați descuraja adversarul trebuie să te înarmezi ca să fii în stare să te aperi în caz de război. După cum știm, unde eșuează politica începe războiul, după cum ii este și definiția enunțată de cel mai mare teoretician al războiului Carl von Clausewitz (sfetnicul gen. Kutuzov ce i-a tras-o în freză lui Napoleon la Borodino, 1812): ” războiul este continuarea politicii cu alte mijloace” (Ed. Militară 1982 , „ Despre Război, Carkl von Clausewitz”, pag 67 ). Vedem de altfel cât de sensibilă este această graniță între sfârșitul politicii și război. Același Clausewitz spune că războiul este impunerea voinței tale asupra adversarului dacă acesta nu co-operează… Deci rușii sunt în pace dar pregătiți de război deși au un buget de apărare de zece ori mai mic decât SUA se lamenta tzarul Putin pe la ceva televiziuni mai deunăzi…
Vulcanul Avachinsky fumega subțirel, mai încolo Koriasky, cu vârfurile acoperite de zăpadă încasaseră primele raze ale soarelui ieșind din Pacific… Orasulului, din ce în ce mai departe i se stingeau luminițele una câte una… Ce priveliște, ce imagine, inconjurați de atâta frumos, imagini atât de neobișnuite pentru noi de la Carpați, în murmurul lent al motoarelor, cu zgomotul discret a clipocitului apei pe cele doua etrave ale catamaranului! Mă lovi insă o dilemă brusc: oare e mai bine să contemplu, să îmi umplu sufletul de magini sau mai bine să fotografiez, scăpând din vedere clipa în favoarea unor calcule cu încadrarea imaginii, atenția asupra aparatului, privind deja imaginea prin altceva decât proprii mei ochi, adică prin vizor și nu direct prin fereastra sufletlui? Nu mai bine aștept să văd în liniște imaginile acasă, din fotoliu, desprins de realitatea și vraja momentului preocupat fiin acuma să trag cadru după cadru?
Cumva fotografiatul te scoate din mediu, te transformi deja într-un observator extern, care cauți a imortaliza momentul numai cu scopul de a reclădi acest moment mai târziu , incercând a-l comunica și altora prin imagini. Exact ca în mecanica cuantică cu problema observatorului, realitatea există dacă e cine să o observe… Dilema devine ce e mai de efect, o imagine bună sau o poveste eventual asociată cu imagini câte m-aș îndura să fac sacrificând plinătatea momentului? Mai precis, fotografiem transformând prezentul în trecut instantaneu adică odată cu apăsarea pe buton.
Trecutul ducându-se astfel la vale, viitorul fiind incert și mai ales fiind de cele mai multe ori o proiecție ce vine din trecut, singura chestie palpabilă este prezentul. Și cum să dăm prezentul pe viitor, cum să dăm prezentul pe trecut? Oricăt ar fi poza de poză devine trecut din momentul în care apeși pe buton. Ne trezim ca deja suntem trecut dacă fotografiem… În plus, distragerea atenției de la minunăția existenței a noastre, cea care ne-a plasat și poruncit a observa locul acela dumnezeiesc, ne reduce șansa trezirii maxime. Dacă ar fi să ne luam după psihologul Steve Taylor care spune în cartea Trezirea din somnul conștiinței, ed. Livingstone.2010, pagina 23 : în mod normal ”trăim într-o stare de izolare și de separare. Tu ești o entitate în interiorul corpului tău, care se uită afară, la o lume care este în exterior, ca o persoană ce se uită afară pe fereastră la o scenă de pe stradă. Tu ești înăuntru vobind cu tine însuți, în capul tău, cu propriile tale gânduri și sentimente, la un pas de depărtare de lume”… Cum facem să ieșim din această stare și să ne cuplăm la lumea reală? Același autor susține că acest lucru se face prin trezirea din somnul conștiinței…., momentul trezirii se contopește cu momentul fericirii absolute, a momentului acela ultraspecial, în care nu dorești nimic a fi mai bine, în care nu contează trecutul, nu contează cine ești, ce vei face mâine, cât ești de bogat, sănătos, iubit, mănos, cornut și tare-n clanță, ci contează doar clipa de față când ețti cuplat cu toți porii simțurilor la tot ce te inconjura. Ei bine prieteni, am avut parte de o zi întreagă de trezire, din nou întocmai la la Caldera Uzon, în această ultimă zi de aventură. Am decis, în minunăția aceea de volum de univers prin care treceam cu bărcuța noastră fără grabă, că nu mai exista nimic altceva decăt minunea clipei cu care am fost blagosloviți, fără trecut, fără viitor , fără controale de la ANAF, fără taxe de plătit, fără știri mânărite și panicarde, fără jocuri murdare și DNA, fără facebook și whatsapp, fără toate ce contează și ne determină capcana existenței și din care nu ni se arată a scăpa prea des.
Dacă am făcut poze? Facui câteva, mecanic, dar cel mai tare m-am bazat pe Scami care mi le va da pe ale lui, (cu citarea autorului evident) dacă tot se sacrifică pentru privitorii ce vor veni în viitor, evident în afara kilometrilor nostri cubi de univers care erau acolo și noi eram parte din ei. Și dacă o să am sânge în instalație și cuvinte destule în vocabular o să fiu suficient de dibaci să vă descriu în cuvinte ce am simțit. Dacă nu, baremi am încercat și voi ce veți ceti aceste rânduri nu mi-ți judeca prea aspru ci doar cu duhul blândeții numaidecât.
Mai mult decât atât, suntem bombardați cu imagini, viața noastră este imagine de când ne sculăm dimineața și până noaptea pe când ne răpune somnul. Imaginea noastră despre lume, devine astfel o compilare nesfârșită de imagini ce ne invadează retina de pe computere, televiziuni, știri și iată căp și via telefon, rețele de socializare etc. Intersecția vieților noastre cu lumea virtuală este în creștere continuă. O parte din eul nostru se transpune în virtual. Ajunși în Kamtchatka, aveam deja în minte o imagine virtuală , iată construită din emisiuni multiple de pe canalele de travel sau stiință, (călătoriile și aventura se vând bine în mediul virtual) . Producători inspirați și cu bugete consistente explorează fiecare punct suprafața lumii fizice și nu numai. În mod evident imaginea ce ne-o transmit este deja compilată, digerată, înterpretată și cizelată, rumegată astfel încât odată servită tot ce trebuie noi a face este doar să o îngurgităm așa cum este, nefăcându-i nimic, înghițind-o mecanic, ca un sugar ce o face instinctual. În contrapartidă ” cetitul cărților” ne pune mintea și imaginația în mișcare antrenând-o ca pe un muschi la sala de sport…ne solicită atenția și participarea…plasându-ne oriunde dorim a hălădui. Unde se termină cititul începe alienarea. Începe transformarea noastră în obiecte standard, consumatori de media docili și care funcționăm previzibil cu comportament ce poate fi anticipat cu ușurință de măria sa marketingul. Ne-am trezit noi astfel, obiecte standard de marketing cu nevoi de consum măsurate și catalogate, segment de consumatori identificați, ( numai potricale în urechi nu ne-au pus ca la oi) ochiți și țintiți de media, ne trezirăm într-o lume complet diferită, ușor dezorientați și timorați de unde puturăm ajunge…. O lume care arată brusc altfel decât la televizor și care scoate la iveală ceva neașteptat și inefabil ( greu de descris în cuvinte) : susur de vălurele sub coca, rumegatul molcom al motorului, briză cu iz de ocean, iz de pește, stropi de apă, siaj albăstriu și translucid în urma bărcii, cosulețul cu crabii cărora li se terminaseră planurile de viitor și care mișcau din ce în ce mai puțin, un pic de friguleț, imagini cu vulcani, raze de soare răsărind din străfund de calm și unduit Pacific, țipete de păsări, zburătăcit de puffini mici , negri și caraghioși cu ciocul lor protocaliu supradimensionat, gânduri buluc, citate din texte uitate, frănturi de arii din opere, imaginea soaței mele iubite ,mușcată de briză cu” lacrimile ca bobu/ pe obrajii ca focu” ( Grigore Lese) și stând cuminte rezemată pe punte, cu gașca veselă și inepuizabilă răsfirată pe corabie…Nimic nu seamănă cu nimicul anterior. Totul era de fapt prezentul cel mai palpabil. Era acolo în noi, în sfârșit…. și noi eram în el. Cine putea fi mai norocos decât noi? Cum să mai butonezi aparatul de fotografiat? Cine mai e în stare?
Barca lunecă mai departe pe calmele ape, mai departe, defilând prin babord peisajul cu vulcani, măreția de natură intactă, cu răpe verticale căzând pe plaje subțiri , golfulețe cu râuri necunoscute, cu vegetație ciudată pentru ochii noștri de europeni, cu tufe nesfârsite de arini pitici , petece de tundră colorate, vârfuri înzăpezite…cred că dacă ne-am fi silit am fi putut vedea iarăși urși… Păsări marine punctau oglinda apei, cormorani și pescăruși de toate felurile mai treceau travers, totul cufundat în liniște și în pace… După o vreme, cu chicoteli și râsete luarăm masa de prânz cu supică de somon și iarăși ceva specialități…
Pe la prânz am ajuns la colonia de lei de mare de la golful Russkaya. Îi zărirăm pe primii lei tolăniți pe niște promontorii , stânci mai mici scurse în are în prelungirea unora verticale și impresionante ce parcă ar fi încercat să evadeze din verticalele malului ce era cu 500 m mai încolo.. Cu grohăitul lor specific demn de filme cu monștri înspăimântători stăteau lascivi sub povara propriei greutăți ( cred ca depășeau cu ușurință o tonă…doamne ce de pește au mâncat) la soarele blând ce răzbătea prin cirușii subțirei din înaltul cerului. Se mai scărpinau cu labele înotătoare și -si flexau cspinarea cu capul pe spate în poziții contorsioniste. Imaginea naturii în stare pură era în fața noastră. Mai încolo pe alt promontoriu stâncos era de data asta o întreagă familie, compusă din mascul și haremul său cu mai multe femele din care una era femela alfa…și o grămadă de pui de toate vârstele. Masculul era absolut impresionant și avea blana cu cicatrici, probabil de la luptele cu masculii singuratici ce stăteau deoparte și nu atentau la femelele sale. Cel puțin nu deocamdată…Femela alfa avea insă un cusur, acea o bandă de plastic ce-i inconjura capul în zona urechilor și era evident că nu ar fi avut cum să și-o scoată… Era o bandă din acelea cu care se sigilează pachetele , coletele grele. Exemplu tipic de ce poate provoca un gest necugetat, de a scăpa de un deșeu în felul ăsta aruncându-l peste bord… Ne-am consolat cu ideea că femela este matură, nu mai crește și că strânsoarea benzii nu-i va fi fatală și că va trăi așa fără pericol. În același timp cu grohăieli specifice incerca să indepărteze o altă femelă din divizia B ce făcea avansuri masculului, prilej de comentarii haioase și de amuzament pentru scumpa mea soție căreia îi explicasem despre poligamia speciei de lei de mare… Mai încercarăm să e hrănim cu bucătile de somon ale lui captain Evgheni care le folosea probabil la prins de crabi regali… Nici nu catadicsiseră să se miște, de unde deducem că leii de mare mănâncă doar ce este pește viu și prins de ei, care mișcă și pentru care trebuie să se lupte. Deci, nimic de pomană ci doar luptă, luptă pentru hrană, pentru femele, luptă să-și țină haremul închegat. Mai încolo pe o plajă alte familii de lei distincte și care trăiau separat fiecare mascul cu haremul și puradeii săi…
Scami poza vieții , poza vieții, nici să le fi potrivit cu mâna nu ne-ar fi ieșit simultan priveliște cu lei de mare , ocean și vulcani inzăpeziti în fundal….
După care ne-am dus la pescuit…
Captain Evgheni ne arătă mișcarea după cum urmează : ții undița așa, dai drumul la frână așa, până la fund așa după care scoți peștele așa …De parcă peștele ar fi fost angajat și plătit să muște instantaneu. Adică bibanul de mare de două kile prins într-un minut. După care pescuitul s-a tpetrecut identic numai că Iuri a prins un animal roșiatic, după care unul mai galben, eu am prins doi deodată, Horațiu la fel, Anett la fel și toți ceilalți idem. Din grămada de pești ce ii înțeparăm nu am reținut decât trei mai mărișori pe care captain urma să-i transforme în ceva mâncare cu salată, marinată cu oțet și alte chestii. Toți ceilalți pești fură eliberați după poze multiple și comentarii haioase…Să trăiești pe malul mării fu întodeauna mai ușor decât pe continent, papa mai ușor de obținut, transportul mai lesne…nu degeaba popoarele de la malul mării domină lumea (englezii și spaniolii).
După, ne-am indreptat spre alt golf Viliuchinsky cred… unde adăstarăm la ancoră nu departe de țărm unde era un pichet de grăniceri părăsit și două epave eșuate pe post de debarcader unde trăgeau navele să ia apă proaspătă adusă dintr-o captare prin niște țevi ruginite. Nu știu ce păzea pichetul de grăniceri, probabil era din vremea în care rachetele intercontinentale nu circulau încă, se vedeau clădiri abandonate, anexe gospodărești, pichete de pază și ce mă induioșă la culme, am zărit două morminte cu pietre funerare albe cu steaua roșie în vârf…Probabil zăceau acolo militari ce-și încheiaseră viața departe de ai lor, la margine de imperiu , rămânând acolo să păzească în moarte ruinele și natura ce încet, încet, punea din nou stăpânire pe tot… ei devenind o statistică într-un registru prăfuit de prin ceva arhive ce nu vor fi mai cercetate niciodată. M-am simțit dator să le ofer gândul meu pios indiferent cine ar fi fost….
Trecurăm la halit crabii pe care captain ii gătise foarte simplu, prin aruncare direct în apă clocotită. Pentru a proteja bărcuța de uns podelele și copastia, ne recomandă a mânca peste bord dând drumul la picioarele de crab goale de conținut ce trebuirăm a le suge zgomotos după demonstratia lui captain , direct în apă. Să vedeți voi festinul de pe lume și îmbuibare cu delicatesea vieții … mâncarăm crabii fără niciun protocol, antreu, garnitură sau tacâmuri… unși până la urechi și până aproape de aplecare, aplicând metoda locului, până în apa mică de sub vas văzurăm doar risipă de membre de crab roșii zăcând printre alge…
Acesta fu punctul terminus după care o luarăm agale înapoi către Petropavlovsk trecând să aruncăm o privire pe la o colonie de păsări marine de pe niște stănci verticale ce răsărea din mare pe drumul de întoarecere. Între timp soarele se îndrepta spre apus din ce în ce, îl aveam la pupa și avea să ne ofere cea mai grandioasă priveliște în orele ce vor urma….
După cum știm, pe înserat lumina soarelui căzând lateral provocând umbre consistente, are ca efect o accentuare a volumelor lucrurilor pe care cade. În plus și culoarea apusului devenind mai caldă, cele mai spectaculoase poze se obțin după amiaza, având simultan contrast-volum-culoare. ( Părerea mea personală)
Prin urmare am mai pozat un vulcan în zare cu razele soarelui reflectate de mare, cu stâncile cu păsăret conturate în contre-jour, ceva ambarcatiune trecânt, cu toate premisele unor fotografii aproape tipice aș putea spune fără mare ambiții, un pic mai mult decât plate. Asta până mai pe înserat, pe când reintram în golful Avacha și cerul se acoperise treptat de mai multe specii de nori, distribuiți pe mai multe înălțimi, supraetajați și care deveniră subit iluminați lateral de lumina apusului. Astfel apărură norii de undă lungă, cumuls lenticularis, care au formă de lentile și se proțăpesc deasupra formelor de relief rămânând nemișcați păstrând forma unduitoare a vântului ce bate tare, tare ( atunci se formează acești nori) , generându-se la urcarea valului de vânt peste creste și topindu-se la coborâre… Sunt nori spectaculoși ce la noi abia toamna îi mai vedem. Acești lenticulari se intrețeseau cu altostrați pânze și franjuri pe la 6-7 mii de m altitudine, cirocumuluși la peste 10 mii de metri care indicau schimbarea vremii, cumulași mai la jasă înălțime fiecare dintre ei colorați diferit în funcție de inălțimea la care-i surprinsese crepuscului. Văzurăm încet încet colorându-se cirușii în portocaliu, lentilele devenind roșiatice cu margini zdrențuite roșii, cu baze de cumuluși devenind mov și firișoare, vălătuci, fuioare discrete ce trăgeau linii fauve peste adunătura multiplă de nori proiectați la zenit pe un cer albastru închis și deschizăndu-și culoarea spre roșu galben strălucitor spre apus… Toata minunea aia de cer era în continuă mișcare și fiecare clic de aparat înregistra alte culori mereu schimbătoare. Cerul devenise un spectacol dramatic, ce se accentua spre întuneric odată cu luminițele ce se aprindeau timid în orașul militar cu submarine și mai apoi spre Petropavlovskul rămas în soare un pic mai mult câtă vreme avea expunerea vestica…
În același timp cei doi vulcani ce străjuiesc orașul sfinților Petru și Pavel, rămăseseră cu creștetele roșiatice cu firicelele de fum ale vulcanului latent dar activ Avachinsky și Koriasky mai încolo în fundal stins, demn și sever, amândoi ca ultimi receptori ai zilei care tocmai se incheia, sub ochii noștri la fel ca și periplul nostru prin Kamtchatka… Acostare, mulțumiri lui captain pentru croaziera dumnezeiască, la revedere admirabilei Tanya, lui Alexei, cu Irina urma să ne vedem a doua zi la aeroport… Pe seară ajunserăm la hotel, program de seară, bagaje si o ultimă baie la piscina cu ape termale.
[fb_button]
