Astă vară ne-am petrecut concediul pe litoralul nostru, în stațiunea Neptun. O zi am rezervat-o unei vizite în Bulgaria. Am fost în Balcic, numit ,,Orașul Alb” și la Capul Kaliakra, loc care m-a cucerit definitiv și iremediabil.
Mărturisesc că nu știam despre Kaliakra mai nimic, iar dacă nu am fi fost îndrumați de prietenii care erau cu noi în stațiune, poate am fi ratat acest obiectiv. În apropierea orașului Kavarna, la vreo 65 de kilometri de Mangalia, se găsește Capul Kaliakra, un promontoriu de vreo 2 kilometri de un farmec aparte, încărcat de istorie, presărat cu legende și mituri.
Accesul se face cu mașina, pe drumuri care trec pe lângă multe câmpuri cu eoliene. Există locuri de parcare, iar biletele de intrare au prețuri modice. Pretutindeni sunt tarabe cu suveniruri, obiecte tradiţionale sau produse home made. Turiştii sunt invitaţi să scoată din buzunar atât cât îşi doresc, în funcţie de priorităţile şi bugetele fiecăruia.
Cu 2000 de ani în urmă, pe promontoriul stâncos declarat monument al naturii, de o spectaculozitate rară, se înălţa cetatea Tirizis. Grecii au numit-o cetatea ,,Kali Akra”, traducerea fiind ,,bun adăpost”. Turcii, la rândul lor cuceritori, i-au spus Celigra. Abia în secolul al XIV lea vorbim de orașul Caliacra, capitală a Dobrogei medievale.
În secolele al XIV-lea si al XV-lea, Kaliakra era pentru Dobrogea ceea ce reprezintă Muntele Athos pentru greci, un centru monahal de o importanţă covârşitoare. O dovadă în acest sens sunt vestigiile mai multor biserici, mănăstiri şi chilii, care pot fi observate pe toată suprafaţa peninsulei. În 1993 s-a construit o capelă închinată Sfântului Nicolae, ocrotitorul pescarilor.
O legendă a locului spune că în timpul prigonirii sale, Sfântul Nicolae alerga, încercând disperat să-şi salveze viaţa. Dumnezeu i-a lungit efectiv înspre mare pământul de sub picioare, născându-se astfel Capul Kaliakra. Dovezile ştiinţifice atestă existenţa formaţiunii calcaroase cu peste două milioane de ani în urmă. Kaliakra se lasă descoperită de arheologi şi în zilele noastre, chiar am trecut pe lângă excavaţii recente.
O parte dintre peşterile din pântecul cavernos al Capului Kaliakra au fost transformate în schituri. În una dintre ele, acum e amenajat un mic muzeu cu intrarea liberă, în care pot fi văzute vestigii ale vechii cetăţi. În cotloanele tavanului şi ale pereţilor spongioşi şi-au construit cuiburi zeci de păsărele. Nu prea le-a păsat de turiştii care le dădeau târcoale.
În apropiere e amenajat un restaurant cu o splendidă terasă cu vedere la mare. De altfel, aparatele de fotografiat sau telefoanele turiştilor sunt supuse la grele încercări. Oriunde priveşti, peisajele îţi taie respiraţia.
Aici, în Kaliakra, am văzut cele mai albastre ape. În ziua caniculară de august în care mi s-a arătat mie în toată splendoarea, făcea serios concurenţă azurului celest.
De câţiva ani, de câte ori călătoresc în străinătate, port cu mine eşarfa mea preferată. E colorată şi veselă şi facem echipă bună împreună. Pe eşarfa asta călătoare dau vina de câte ori mi se aprind călcâiele a ducă. Pe fundalul celor ,,50 shades of blue” ale Mării Negre de la Capul Kaliakra, i-a stat parcă cel mai bine să se fâlfâie în adierea brizei.
Stâncile înalte de 70 de metri pătrund adânc în apele de nuanțe turcoaz, albastru deschis sau verde smarald, deschizând hăuri spectaculoase şi periculoase. Atâta frumuseţe se află concentrată pe o limbă de pământ de doar doi kilometri! Atâta măreţie în natura înconjurătoare, încât te simţi pus la locul tău: mic, neînsemnat, condamnat pe vecie să desfăşori exerciţii de contemplaţie pentru tot ceea ce ne înconjoară.
Dacă am înţelege mai mulţi că noi suntem efemeri, iar Măria Sa, Natura va dăinui mult şi bine fără de noi! Nouă ne e necesară, nu ea e sclava sau jucăria noastră. Noi suntem nimicuri, ea e totul… Poate, dacă am înţelege, ne-am primi mai puţine bobârnace sau avertismente.
Între anii 1913-1916 şi 1918-1940, cetatea a făcut parte din judeţul Caliacra, România. Grigore Antipa, celebrul naturalist român a pus în 1930 bazele unei staţiuni de cercetări zoologice marine ale Institutului Bio-Oceanografic din Constanţa. Capul Kaliakra primeşte în anul 1941 titulatura de rezervaţie naturală protejată şi îşi păstrează acest statut şi în zilele noastre. Se întinde pe o suprafaţă de 687,5 ha, dintre care 400 ha reprezintă zona marină.
Amplasat pe ,,Via Pontica”, traseul păsărilor migratoare dinspre Europa spre Africa, rezervaţia este un rai pentru ,,bird watcher”-ii amatori sau profesionişti. Dintre speciile care se găsesc aici menţionez cormoranul moţat, mierla de piatră, pupăza, pescăruşul… Fauna acvatică din apele de turcoaz e reprezentată de delfini, care se arată mai ales în lunile de toamnă.
În 1981 aici puteau fi identificate exemplare de focă-călugăr, dar specia a dispărut. Totuşi, cercetătorii au sub observaţie peste 350 de specii de plante, 20 de specii de amfibieni şi reptile, insecte şi păsări rare, conform informaţiilor unei lucrări colctive numită ,,Strategia privind conservarea biodiversităţii costiere a Dobrogei”. Ecologiştii luptă cu tendinţele extinderii zonelor cu turbine eoliene, care afectează biodiversitatea. Bulgaria chiar a primit sancţiuni în acest sens de la Uniunea Europeană.
În anul 1396 cetatea de la Kaliakra e asediată de turci, iar în anul 1421 e distrusă aproape în totalitate. 40 de fecioare provenite din satele din jur urmau să fie oferite ca răsplată celor mai viteji dintre soldaţii turci. Fetele au ales mai bine moartea decât o astfel de ruşine. Şi-au legat cosiţele unele de altele, pentru a fi imposibil pentru ca vreuna din ele mai sperioasă să se răzgândească şi s-au aruncat de la înălţimea stâncilor direct în apele învolburate.
În amintirea sacrificiului lor, la Kaliakra, turiştii trec pe sub ,,Poarta virginelor” un monument ridicat în amintirea celor 40 de fecioare. Se spune că uneori, valurile mai aduc cu ele tânguirile şi plânsetul neostoit al fetelor.
În 31 iulie 1791, la Kaliakra are loc cea mai mare luptă navală din Marea Neagră dată între escadrila amiralului flotei ruseşti Fiodor Ushakov şi armata lui Hussein Paşa. Turcii sunt învinşi, chiar dacă erau numeric superiori.
Astfel se pune capăt Războiului Ruso-Turc din 1787-1792. O altă legendă alimentează imaginaţia căutătorilor de comori. De spune ca Lisimah, succesorul lui Alexandru cel Mare, şi-a ascuns aici comorile adunate din campaniile de război din Persia. În anul 1902 a avut loc un cutremur devastator, iar o parte dintre versanţii peninsulei s-au prăbuşit în mare, luând în adâncuri poate şi comorile, căci nimeni nu a reuşit să le dea de urmă.
După război, Kaliakra adăposteşte un pluton grăniceresc bulgar. În anii ’50, pe peninsulă se instalează un radar militar al NATO. Într-o anumită zonă accesul turiştilor e restricţionat, aşa că încă funcţionează şi ca obiectiv strategic militar.
Mi-a plăcut atât de mult acest loc, încât de câte ori voi avea ocazia, mă voi opri. Sunt curioasă cum arată în alt anotimp. Oare cum se înfruntă o furtună de pe peninsulă? Oare cum vor fi arătând iernile aici? Cum se crapă zorile? Cum se îngână ziua cu noaptea? Ce gust au îmbrăţişările sub cerul înstelat? Cum se înoată în apele de smarald? Cum se vede turcoazul dintr-o barcă banală cu vâsle?
Urmareste mereu pagina noastra de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutatile care se intampla in lumea calatoriilor! Sa calatorim mai mult, mai ieftin, mai bine!
